Interviu cu o traducătoare înşelată de editura RAO (update)

SERIA: Noua iobăgie

(Mi-a scris azi Laura Frunză că cei de la RAO i-au virat în cont toți banii restanți … aici  – 07.03.2012 – )

 VLADIMIR BORŢUN: Când ai început să traduci pentru RAO?

LAURA FRUNZĂ: Cu RAO am început colaborarea în 2006. Am cumpărat o carte – dintr-o serie care-mi plăcea foarte mult – şi am văzut că era plină de greşeli, şi de traducere, şi de tehnoredactare. Aşa că le-am trimis un mail, apoi am şi sunat la editură şi am vorbit cu redactorul coordonator, care a recunoscut că erau multe erori şi care m-a întrebat dacă nu vreau să traduc pentru ei. Am zis că da şi mi-a trimis ca probă un fragment dintr-o carte. Am luat proba şi am tradus şi restul cărţii. A fost o mândrie pentru mine să-mi văd numele pe carte, chiar dacă era o carte pentru copii. Şi am continuat cu alte cărţi. A urmat faimoasa serie Amurg, cu cele patru volume ale sale, continuând, între timp, să iau şi cărţi pentru copii mici. Şi a fost frumos, oamenii cu care lucram erau extraordinari, nu aveam ce să le reproşez, fiecare îşi făcea treaba.

VB: Pentru primele cărţi te-au plătit la timp?

LF: Nu la timp, dar plăteau.

VB: Cam cu cât timp întârziere?

LF: Cu o lună, două, trei.

VB: Şi ţie cât timp îţi lua, în medie, să traduci o carte?

LF: Nu pot să-ţi dau o medie. Unele cărţi erau mai groase, altele, mai subţiri, iar în alte cazuri, s-a insistat pe un termen de predare foarte rapid.

VB: Poţi să-mi dai un exemplu?

LF: Da, pe Bree Tanner [Noua şi scurta viaţă a lui Bree Tanner. O poveste din Eclipsa, de Stephanie Meyer, RAO, 2010 – VB] cred că am făcut-o, împreună cu sora mea, într-o săptămână sau ceva de genul ăsta.

VB: Câte pagini avea?

LF: Nu era foarte mare, dar, în condiţiile în care aveam şi job, era destul de solicitant. Noi chiar ne-am străduit mereu, n-am întârziat niciodată cu nicio carte, chiar le-am predat mai devreme. Ăsta e şi unul dintre lucrurile pentru care sunt recunoscută în lumea traducătorilor – nu am întârziat niciodată, oricare ar fi fost situaţia. În schimb, cei de la editură au întârziat de fiecare dată cu plata.

VB: Nu te-a deranjat la început?

LF: Nu, la început nu m-a deranjat, deoarece colaborarea era bună, la fel şi comunicarea. Apoi, lucrurile s-au agravat.

VB: În ce sens?

LF: Cărţile traduse de mine se adunau, iar eu nu eram plătită pentru ele. Eu am început să cer banii, din ce în ce mai insistent, iar ei îmi tot promiteau „Săptămâna viitoare, săptămâna viitoare”.

VB: Până la acel moment, câte cărţi traduseseşi fără a primi banii pentru ele?

LF: 5.

VB: Despre câţi bani e vorba?

LF: Vreo 45 de milioane.

VB: Şi, în total, câte cărţi ai tradus?

LF: Cam 20 la RAO.

VB: După ce ai văzut că nu ţi-ai luat banii pe prima carte dintre astea cinci, de ce ai continuat să traduci?

LF: Lucrurile se petrec în felul următor: iei o carte la tradus, o predai, iar în contract scrie că vei fi plătit în 60 de zile de la acceptarea traducerii; or, în alea 60 de zile, tu nu poţi să stai degeaba, aşa că iei altă carte la tradus. Aşadar, cât o traduceam pe a doua, într-un final veneau banii şi pentru prima, iar lucrurile se tot perpetuau aşa. Plus că prima carte dintre cele cinci a fost mai mare, dar celelalte au fost mai mici, deci le-am tradus într-un interval foarte scurt de timp; pe ultimele trei cred că le-am tradus în vreo două luni.

VB: Deci ai continuat să traduci, crezând că, până la urmă, îţi vor da banii, aşa cum făcuseră până atunci?

LF: Da, am mers pe încredere.

VB: Şi când ţi-ai zis că deja nu mai e în regulă ce se întâmplă?

LF: Anul trecut, prin primăvară. La început le-am zis cu frumosul:  „Uite, a fost Bookfest-ul, buletinele informative arată că RAO e pe locul întâi la vânzări, chiar n-aveţi bani?”. Dar prin iunie-iulie, am ajuns la capătul răbdării. Aveam nişte probleme financiare mari şi aveam neapărată nevoie de bani, aşa că le-am cerut să-mi dea banii, deşi nu mi se părea normal să cerşesc nişte drepturi care mi se cuvin.

VB: Şi ce le-ai spus?

LF: Văzând că nu există niciun fel de înţelegere, am zis: „OK, eu cred că sunt şi am fost unul dintre cei mai înţelegători traducători ai voştri, şi cu banii, şi cu termenele de predare. Chiar nu se poate să mă ajutaţi şi voi acum când am nevoie?!” Şi nu s-a putut…

VB: Care a fost justificarea lor?

LF: M-am întâlnit cu doamna directoare Enculescu, care mi-a spus că piaţa de carte merge prost, că relaţia lor cu reţelele de distribuţie şi cu librăriile e proastă, că stau cu cărţile pe stocuri etc. „OK, eu vă înţeleg perfect”, i-am spus, „dar eu copilului meu ce îi spun acasă, că nu aveţi voi bani, că nu ştiţi să vă vindeţi cărţile?!”, pentru că RAO e una dintre editurile cu cel mai prost PR de pe piaţă, nu-şi promovează titlurile cum ar trebui, cu puţine excepţii. Şi reducerile lor sunt derizorii, de 7%.

VB: Şi cum s-a terminat acea întâlnire?

LF: Mi-a dat restul de bani pentru o carte care apăruse de mult – înaintea celor cinci pentru care n-am primit nimic – şi mi-a spus că, în două săptămâni, îmi vor face altă plată. OK, trec trei săptămâni, iar ei nimic. Scriu persoanei de la contabilitate şi-i spun că nu mi-a intrat nimic în cont. Îmi răspunde, după nu ştiu cât timp: „V-am planificat pentru săptămâna viitoare, cu următoarele plăţi…”. Ei bine, după mailul ăla, nu am mai primit nimic de la ei.

VB: Şi ce ai făcut?

LF: Spre sfârşitul verii, le-am trimis un mail în care le ziceam că ăla e ultimul mail pe care li-l trimit, că nu mi se pare normal ce se întâmplă şi că ne vedem în instanţă. Am contactat un avocat, care m-a ajutat cu cererea. Fiind într-o situaţie financiară mai puţin fericită, nu mi-am permis să-mi iau un avocat care să-mi analizeze de-a fir a păr toate actele şi care să meargă cu mine în instanţă. Cel care m-a ajutat cu cererea a făcut-o pro bono.

VB: Când ai depus cererea la tribunal?

LF: Pe 3 octombrie şi am primit termen pentru 6 februarie. Am aşteptat, n-am mai contactat editura RAO deloc şi nici ei nu m-au contactat pe mine. Le-am trimis doar un scan cu cererea, data de intrare şi numărul dosarului, dar nu am primit niciun răspuns. Pe 6 februarie am avut înfăţişare, iar pe 13 februarie s-a dat decizia.

VB: Şi cum sună decizia?

LF: Spune că se respinge cererea ca fiind neîntemeiată.

VB: De ce e neîntemeiată?

LF: Nu spune exact, dar se pare că nu am reuşit să demonstrez că, citez, „creanţa este certă, exigibilă şi lichidă”. Adică nu aveam toate contractele de la cele cinci cărţi, iar mailurile de predare a traducerilor nu au fost suficiente, căci, se pare, ar fi fost nevoie de nişte procese verbale de predare-primire, pe care eu nu le-am încheiat niciodată (şi nici nu am auzit de vreun traducător care să semneze aşa ceva). Faptul că acele cărţi există în librării şi pe site şi că au numele meu pe ele nu a contat.

VB: De ce nu aveai contractele pentru toate cele cinci cărţi?

LF: Pentru că, după ce le semnam, rămâneau la ei, ca să le semneze şi să le ştampileze, iar apoi uitau să mi le mai dea. Pentru prima carte, Magie dezlănţuită [de Cat Weatherill, RAO, 2010 – VB], am contract semnat şi ştampilat, pe care l-am şi depus la dosar. La a doua carte, volumul întâi din seria Fior [de Maggie Stiefvater, RAO, 2011 – VB], am contractul semnat de doamna Enculescu, dar nu e ştampilat. Şi pe ăsta l-am pus la dosar. Apoi sunt două cărţi mici cu Sherlock Holmes [În căutarea lui Watson şi Misterul spiritului invocat, ambele de Trady Mack şi Michael Citrin, RAO, 2011 – VB], la care nu am contractul, pentru că ei mi l-au trimis prin mail, eu l-am semnat, l-am trimis prin curier, dar nu l-am primit înapoi semnat de ei. În sfârşit, la a cincea carte, Coşmarul din tabăra Regelui Marmeladă [de R. L. Stine, RAO, 2010 – VB], nu am avut contract deloc, doar am primit cartea pe mail, cu rugămintea de a o traduce cât mai repede.

VB: Atunci de ce nu ţi-au acceptat cererea pentru cele două cărţi pentru care ai contracte semnate?

LF: Pentru că, după cum mi-a spus un consilier juridic specializat în drepturi de autor, eu am solicitat plata integrală pentru cele cinci cărţi, or, tribunalul nu putea da o decizie parţială. El mi-a şi spus că ar fi trebuit să depun câte o cerere pentru fiecare carte, ca să am sorţi de izbândă măcar în cazul celor două cărţi pentru care am contracte scrise. Nu mi-a trecut prin cap la momentul respectiv.

VB: Şi acum ce urmează să faci?

LF: Nu mai am ce face pe partea de drept comercial, aşa că voi încerca pe partea de drept comun. Am deja un nou avocat, care mă va ajuta în toate demersurile. Pe lângă el, m-au ajutat toţi cei care, după ce am făcut public cazul pe blogul meu [vezi http://laurafrunza.com/2012/02/14/procesul-cu-rao/ şi http://laurafrunza.com/2012/02/16/ o-poveste-cu-un-traducator-si-o-editura/VB], au venit cu tot felul de sfaturi sau încurajări.

VB: Vreo reacţie din partea RAO după ce ţi-ai făcut publică povestea?

LF: Nu, nicio reacţie oficială. Un tip de pe platforma VoxPublica a scris un articol [http://voxpublica.realitatea.net/life/editura-rao-si-bataia-de-joc-la-adresa-traducatorilor-74694.htmlVB] despre cazul meu, în care spunea că a încercat de mai multe ori să contacteze pe cineva din conducerea editurii şi n-a reuşit. Şi nimeni n-o să reuşească, pentru că ştiu ce se întâmplă acolo. De altfel, când o mare editură britanică a cerut insolvenţa RAO, parcă singurul lor răspuns a fost că vor încerca să rezolve pe cale amiabilă. Dacă aia a fost reacţia lor faţă de o mare editură străină, de ce s-ar deranja pentru mine?

VB: Apropo de reacţiile cititorilor, am văzut că unii te-au acuzat că ai fi muncit la negru?

LF: Da, unii m-au acuzat că am muncit la negru, dar nu e adevărat. Cu toată buna credinţă, am semnat toate contractele care mi s-au dat; mai mult nu aveam ce face, decât să semnez contractul şi să mă apuc de tradus. În plus, mi-am declarat toate veniturile şi am plătit taxe pentru toate sumele pe care le-am încasat. Mi-au eliberat şi adeverinţe pentru aceste sume, deci în nicio clipă nu s-a încercat escrocarea statului. De altfel, vineri [17 februarie 2012 – VB] le-am dat un mail, în care le-am spus că dacă nu îmi dau restul contractelor, le fac reclamaţie la ANAF şi la ITM că încurajează munca la negru. Nu mă aşteptam să răspundă, dar ieri [20 februarie – VB] am primit un mail cu celelalte trei contracte semnate şi ştampilate.

VB: Pentru celelalte trei cărţi din alea cinci?

LF: Da, pentru cele la care n-aveam nimic, că la primele două, cum ti-am zis, aveam contractele. Şi am răspuns tipei care mi le trimisese, spunându-i că le aştept şi în original. Acum să aştept să văd dacă vin. Asta e singura lor reacţie; în rest, n-au zis nimic.

VB: În definitiv, tu de ce crezi că nu ţi-au dat banii?

LF: Eu ştiu că piaţa de carte merge prost, dar nici RAO nu face nimic în sensul ăsta: stau cu stocurile în depozit şi nu fac nimic cu ele. Alte edituri fac promoţii ca să scape de cărţile din stoc, dar RAO – nimic. Şi au avut titluri bune, care se vând – seria Amurg, cărţile lui Dan Brown, seria Agatha Christie. În sfârşit, dincolo de asta, eu pot să înţeleg că poate nu au bani. Ce nu pot să înţeleg e atitudinea lor răuvoitoare. Ar fi putut să-mi plătească în rate, câte două milioane pe lună, că aş fi acceptat. Dar să văd că sunt pur şi simplu ignorată – ăsta e un lucru pe care nu pot să-l suport. E ca şi cum s-au şters undeva cu munca mea. Te simţi folosit.

VB: Din ce ştii tu, mai sunt şi alţi traducători în situaţia ta, adică să nu-şi fi primit banii de la RAO?

LF: Da, spre surprinderea mea, sunt foarte mulţi; oameni care mi-au lăsat comentarii pe blog, care mi-au scris pe mail, plus oameni pe care-i cunosc personal, cum ar fi sora mea.

VB: Şi ei de ce nu i-au dat în judecată?

LF: Pentru că, în genere, sunt oameni care traduseseră doar o carte pentru RAO, aşa că nu s-au mai deranjat pentru cele 12-13 milioane pe care le aveau de primit. La un moment dat, era ca şi cum devenise chiar o practică – să ia traducători noi, să-i pună să traducă o carte, să nu le dea banii, după care să caute alţi traducători. Nu ştiu dacă exista intenţie, dar – după cum mi-a spus cineva – dacă poate fi dovedită intenţia, atunci se intră în zona dreptului penal. Eu încă prefer să cred că aveau cele mai bune intenţii, mi-e greu să cred că înşelau cu bună ştiinţă. Ştiu că lucrurile astea se întâmplă zi de zi, dar mă aşteptam ca măcar în lumea cărţii să nu fie aşa. Din păcate, e la fel; din ce aud, parcă aici au loc cele mai mari comploturi, escrocherii şi umilinţe, fie că e vorba de scriitori, traducători, redactori sau tehnoredactori.

VB: V-aţi gândit la o acţiune comună a celor care aţi fost înşelaţi de RAO?

LF: Da, s-a tot propus, s-a vehiculat ideea asta pe blog, dar e foarte dificil. În primul rând, unii traducători stau în alte ţări sau sunt răspândiţi prin toată România, aşa că e greu să ne întâlnim toţi laolaltă. Apoi, trebuie să adunăm toate sumele pe care RAO ni le datorează, să plătim taxele respective, să ne luăm un avocat, să adunăm toate documentele – e nevoie de cineva care să aibă timp ca să se ocupe de asta; eu am şi job, am şi copil mic, am şi alte proiecte, aşa că n-am timpul fizic să mă ocup de asta. Ar fi grozav, dar e foarte greu.

VB: Din ce ştii tu, având o experienţă de aproape 6 ani ca traducător, atitudinea celor de la RAO e un caz izolat în lumea editurilor sau e ceva generalizat?

LF: Nu ştiu ce să zic. În niciun caz nu e ceva izolat atât timp cât sunt atâţia oameni care se plâng că nu au fost plătiţi – nu numai pe blogul meu, ci şi pe-ale altora – şi care dau nume de edituri foarte mari. Parcă editurile mai mici sunt mai corecte. În sfârşit, ce singularizează cazul meu e că am deschis gura şi am spus ce mi s-a întâmplat, faptul că m-am revoltat.

Interviu realizat de Vladimir Borţun

Februarie 2012

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.