Interiorizarea privirii coloniale în istoriografia română: Studiu de caz

Bogdan Bucur, Devălmaşia Valahă (1716-1828). O Istorie Anarhică a Spaţiului Românesc, Piteşti: Paralela 45, 2008 (308 pp.)

Istoria ţărilor române în secolul al XVIII-lea – distorsionată de discursurile naţionale din secolul al XIX-lea şi de clişeele istoriografice care au rezultat – ar merita o reluare dintr-o perspectivă nouă. Astfel că o lucrare care – conform titlului – se ocupă de devălmăşia valahă în perioada 1716-1828 (deci “secolul fanariot” şi “domniile pămîntene”) stîrneşte interesul mai ales al celui interesat de perioada în cauză. Din păcate, lucrare lui Bogdan Bucur nu se ridică la înălţime. Trei mari neajunsuri afectează calitatea lucrării pe care eu le numesc etic, empiric şi metodologic. Mai jos voi explica titlul şi voi oferi o scurtă descriere a structurii cărţii şi conţinutului ei. Apoi voi discuta cele trei mari neajunsuri care ies la suprafaţă frecvent în paginile cărţii, cea mai serioasă fiind lipsa unei abordări critice a surselor.

De la bun început trebuie spus că titlul cărţii induce în eroare. Cuvîntul “devălmăşie”, conform dicţionarului limbii române, se referă la stăpînire obştească (sau comunală) asupra pămîntului, forma de proprietate dominantă în evul mediu românesc care intră în disoluţie pe măsură ce ne apropiem de epoca modernă. Aşa că, la prima vedere, s-ar putea crede că este vorbă de stăpînirea devălmaşă in Ţara Românească în veacul al XVIII-lea şi mai ales de transformarea ei. Însă subtitlul provoacă imediat îndoială. Într-adevăr, răsfoind cartea, înţelegi surprins că subiectul ei nu are nimic de a face cu devălmăşia în sensul ei acceptat; noţiunea este folosită cu un sens mai degrabă metaforic trimiţind la dezordine şi neaşezare. La această interprtare ne conduce şi subtitlul: “O istorie anarhică a spaţiului românesc”. E greu de înţeles ce are de a face anarhia cu situaţia Ţării Româneşti în secolul XVIII cînd constituia o entitate politică recunoscută chiar de marii actori care îşi exercitau hegemonia sau pretenţiile teritoriale asupra ei şi era o organizaţie politico-teritorială care nu era contestată de nici un grup social sau facţiune. Şi mai greu e de înţeles de ce se vorbeşte despre “spaţiul românesc” cind de fapt este vorba doar de provincia istorică Ţara Românească. Deşi nu este clar de la început, anticipez – pentru a uşura lectura acestei recenzii – subiectul lucrării, şi anume “imaginea de epocă” a Ţării Româneşti aşa cum reiese din scrisorile şi raportele “călătorilor” [1] străini care i-au traversat teritoriul.

Cartea e împărţită în nouă capitole cu tot cu introducere şi concluzii. Capitolul introductiv, “început de călătorie prin ‘nocturnul’ valah” stabileşte tonul întregii cărţi. Din moment ce se setează imaginea negativă a Valahiei, restul capitolelor detaliază cîteva aspecte ale “nocturnului”: aparentul paradox dintre feritilitatea pămîntului pe de o parte şi absenţa prosperităţii oamenilor şi raritatea demografică remarcate de călătorii străini pe de altă parte; incendiile care distrug periodic casele oamenilor (mai ales la oraşe) şi incapacitatea oamenilor de a le controla; infrastructurile primitive de transport; mizeria şi nesiguranţa cauzate de război şi jafuri; calamităţile naturale; administraţia coruptă, abuzivă şi ineficientă; mizeria ţărănimii; manierele şi costumele orientale; aerul insalubru al Bucureştiului. Concluziile marchează o adevărată ieşire la capătului tunelului “cu speranţa unui nou început, secolul al XIX_lea”.

Aşa cum am anunţat, una din problemele cărţii este etică şi, fără a absolvi complet pe autor, responsabilitatea îi aparţine lui Adrian Majuru care a semnat prefaţa. Pe scurt, cartea oferă mult mai puţin decît pretinde Majuru şi în special trei aserţiuni sînt fără acoperire. Mai întii, cititorul este informat în “Prefaţă” că autorul “a folosit informaţii şi interpretări” din antropologie culturală, sociologie, psihologie, patologii urbane şi istoria ideilor (p. 5). Însă nu doar că un demers interdisciplinar de genul celui invocat de Majuru este practic imposibil (care cercetător poate stăpîni la un nivel rezonabil mai toate ştiinţele sociale?); dar nu există nici urmă de asemenea discipline în carte, nu există nici o referintă la lucrări de antropologie, sociologie sau geografie economică sau la conceptele şi/sau teoriile relevante şi nu are nici în clin nici în mînecă cu mitologia pentru că nu analizează nici un mit (ratînd astfel şansa de a analiza mitul istoriografic al epocii fanariote). În plus, dat fiind subiectul cărţii, chiar şi o utilizare competentă a atîtor ştiinţe sociale ar fi de o utilitate discutabilă.

 Mai departe, cartea este chipurile bazată pe o largă varitetate de surse: “documente de arhivă; documente editate; memorii; jurnale şi periodice; monografii; biografii; antologii; enciclopedii; planuri, hărţi, atlase, catagrafii; dicţionare; literatură de specialitate, lucrări beletristice şi alte lucrări” (p. 6). Cu toate acestea, suportul documentar al lucrării este mult mai modest decît afirmă Majuru. Bogdan Bucur se bazează pentru cea mai mare parte a cărţii pe cîteva volume de documente cuprinzînd scrisorile şi rapoartele unor “călători” străini şi un volum de adnotări pe cărţi (marginalia) din Ţara Românească. Pe lîngă aceste documente (oricum destul de multe), nu este urmă de periodice, planuri, hărţi şi catagrafii; un atlas al munumentelor din Bucureşti şi o Mică enciclopedie a Domnitorilor Fanarioţi sunt citate – mai degrabă decorativ – în capitolul introductiv. Iar menţionarea documentelor de arhivă printre sursele cărţii este falsă în mod flagrant, nici un fond arhivistic nefiind folosit în carte sau menţionat în bibliografie (de unde deducem că Adrian Majuru nu citit nici măcar lista bibliografică de la sfîrşitul cărţii). 

 Cartea este de asemenea prezentată ca “o monografie istorică a periferiei istorice într-o perspectivă interdiciplinară” care “reprezintă o noutate în literatura de specialitate” (p. 6). Lăsînd la o parte pretenţia absurdă de interdisciplinaritate discutată mai sus, afirmaţia că lucrarea este o noutate nu se poate verifica din moment ce Majuru nu s-a ostenit să definească ce este periferia, să specifice din ce punct de vedere şi în relaţie cu ce entitate din secolul XVIII Ţara Românească constituie o periferie. Nici nu menţionează care este literatura în relaţie cu care se evidenţiază noutatea cărţii lui Bodgan Bucur; să fie lucrările inspirate de teoria sistemului mondial modern a lui Wallerstein? Sau este istoriografia română dedicată “secolului fanariot”? Există însă cel puţin o lucrare care conceptualizează istoria Ţării Româneşti ca periferie[2]. Indiferent de răspunsul la aceste întrebări, cartea nu are nimic de a face cu noţiunea de periferie istorică şi oricum cuvîntul în sine nu mai apare deloc în paginile cărţii.

 Comparînd “Prefaţa” cu conţinutul cărţii, ne putem întreba dacă autorul “prefeţei” a răsfoit măcar cartea (că de citit nu poate fi vorba). În orice caz, ce ne oferă Adrian Majuru nu este ceea c ear trebui să fie doar o legitimă prezentare pozitivă a cărţii, ci o reclamă neruşinată, cititorul găsind mult mai puţin decît ce i se promite.

 Numesc al doilea neajuns al cărţii empiric deoarece autorul are o viziune curioasă asupra modului de folosire a surselor. La prima vedere pare să folosească textele originale ale scrisorilor şi rapoartelor scrise de diplomaţii străini care au trecut prin Ţara Romanească pentru că citează numele textului în limba de origine. În acelaşi timp prin apud autorul indică că de fapt a luat informaţia din colecţia Călători străini în Ţările Române, adică în traducere.  Singurul rezultat al acestei erori de citare este “umflarea” notelor de susbsol, poate pentru a părea mai impunătoare. Mai mult, din cele 62 de titluri ce figurează în lista bibliografică, doar vreo trei-patru apar recurent în notele de subsol. Toate celelalte titluri sînt îngrămădite în note de subsol în introducere sau încheiere şi sînt folosite mai mult ca informaţie de fundal; cu ele sau fără ele conţinutul cărţii ar fi ramăs aproximativ acelaşi.

 A treia limitare a acestei cărţi, cea mai importantă, ţine de felul în `care este construită şi de metoda (sau mai bine zic lipsa de metodă) adoptată. Subiectul cărţii nu este exprimat clar în primul capitol astfel încît cititorul să îl poată urmări pe parcursul cărţii. Din concluzii se poate afla că scopul lucrării a fost să “redea ceea ce poate fi numită imaginea din epocă a Ţării Româneşti în percepţia (fireşte subiectivă) a contemporanilor (români şi străini)” (p. 292). Însă subiectul imagologic este o pistă falsă. Autorul nu e interesat prea mult de imaginile create de călătorii străini, de cauza acestora şi de modul în care sînt construite; ele sunt folosite doar ca să confirme – încă o dată dacă mai era nevoie – că “secolul fanariot” a fost o perioadă nefastă cu grave repercusiuni asupra dezvoltării ulterioare a României. Pentru aceasta este folosită figura călătorului străin, chipurile obiectiv şi dezinteresat şi de aceea capabil de un diagnostic corect.

 Deşi prezentată în prefaţă ca o noutate, cartea reproduce de fapt stereotipurile despre istoria românilor în secolul XVIII. “Nocturnul valah” nu face decît să confirme convenţionala împărţire tripartită a istoriei românilor în Epoca glorioasă a domnitorilor viteji din Evul Mediu, Epoca întunecată a Fanarioţilor şi Renaşterea naţională a epocii moderne. Singura noutate este că acum, aşa-zisa epoca fanariotă este descrisă în culori chiar mai sumbre decît de obicei. Chiar şi istoricii din secolul XIX ca Bălcescu şi Kogălniceanu, care au privit secolul XVIII ca pe cea mai tristă perioadă a istoriei românilor, sînt mai nuanţati decît Bogdan Bucur. Abordarea acestuia se caracterizează printr-o selecţie a surselor care confirmă clişeele negative despre fanarioţi şi o atitudine pasivă faţă de documente; autorul se limitează doar la a parafraza şi glosa pe marginea fragmentelor citate, de fiecare dată în accord cu ele. Această lipsă de distanţare critică faţă de surse se manifestă în cîteva feluri.

 1. Autorul pare să accepte ca veridice toate afirmaţiile făcute de “călătorii” ale căror rapoarte sînt utilizate ca surse; în orice caz el nu exprimă nici o îndoială faţă de ele. Deşi formal acceptă – în introducere şi concluzie – caracterul subiectiv al acestor documente, el le tratează ca observaţii dezinteresate din partea unor observatori obiectivi. Acest lucru este demonstrat de frecventa calificare a observatorilor străini drept “bine informaţi” sau “avizaţi”. Autorul ignoră că cei mai mulţi din aceşti “călători” erau reprezentanţi ai unor mari puteri şi vehiculau interese politice mai mult sau mai puţin explicite; astfel, prin prezentarea Imperiului Otoman ca despotic şi barbar, îi delegitimau stăpînirea şi pregăteau terenul pentru cucerirea puterilor “civilizate”.

 Mai mult, autorul nu observă că mirarea diplomaţilor străini în faţa diverselor semne de înapoiere este ipocrită. Astfel, un nobil maghiar notează că boierii români “sug măduva” ţăranilor (p. 130-131); dar era situaţie iobagilor din Ungaria – inclusiv Transilvania – în măsură să justifice o asemenea observaţie? Erau aceştia mai bine trataţi de aristocraţii maghiari? Sau erau mai bine trataţi ţăranii ruşi în acea epocă, deoarece avem observaţii similare de la diverşi “călători” ruşi, ei înşişi aristocraţi şi stăpîni de ţărani dependenţi? În 1777 un autor englez critică venalitatea funcţiilor din administraţia Ţării Româneşti (p. 123); dar aceasta era un lucru banal în Franţa de exemplu iar în Anglia fenomenul “vechii corupţii” (pensii şi sinecure plătite din tezaurul de stat clienţilor politici) era bine cunoscut în secolul XVIII şi în primele 3 decenii ale celui următor.

 2. Autorul ignoră de asemenea tendinţa culturală (cultural bias) a “călătorilor” occidentali care iau parte în procesul mai larg de inventare a Europei de est[3], imaginînd-o ca partea negativă şi înapoiată a Vestului. Această tendinţă se traduce printr-o atitudine de superioritate faţă de hainele, manierele, obiceiurile, muzica, interioarele de case, arhitectura etc. “orientale” care devin automat inferioare celor occidentale. Daca nu provoacă dispreţ explicit, aceste aspecte ocazionează reprise de rîs sau nenumărate zîmbete condescendente. Aşa se întîmplă cu “călătorii” vestici care vin în contact cu realităţile româneşti. Pe de o parte, luxul elitelor valahe scandalizează şi îi amuză în acelaşi timp pe diplomaţii occidentali ca şi cum elitele franceze, engleze sau ruse erau modele de austeritate; las la o parte faptul că elitele valahe consumau într-o foarte mare măsură produse manufacturate occidentale, contribuind la prosperitatea industriilor din ţările “civilizate”.  Pe de altă parte, boierii români sînt ridiculizaţi pentru că îşi cumpră carete vieneze la mîna a doua, care uneori nu mai sînt la modă de 20 de ani. Astfel că nu se întrezăreşte vreo scăpare onorabilă de acest rîs conlonial: luxul “la zi” este denunţat ca fiind exagerat de scump (fiind vorba de mărfuri occidentale) iar luxul “second-hand” este ridiculizat pentru că este ieftin şi demodat.

 3. La o lectură mai atentă se observă contradicţii între sau în interiorul documentelor citate, contradicţii care ar ridica unele îndoieli cu privire la imaginea negativă a Valahiei în timpul fanarioţilor. De exemplu, în timp ce unii călători găsesc casele boierilor români murdare, neconfortabile şi pline de purici, alţii sînt entuziasmaţi de recepţia într-o casă boierească, de hainele amfitrioanei şi a servitorilor ei, de confortul şi de igiena camerelor unde au fost primiţi să înnopteze. Cu toate acestea, Bogdan Bucur nici nu încearcă să discute acest tip de contradicţii nici nu ne spune de ce prima opinie prevalează asupra celei de-a doua.

 Francezul d’Hauterive aseamănă sărăcia satelor valahe de la cîmpie cu “aceea a satelor din Beauce şi Sologne” (p. 189) – un eşec surprinzător pentru unul din cele mai dezvoltate state şi pentru ţara luminilor pe care Bogdan Bucur nu pare să-l observe. Un general rus deplînge teribilele abuzuri ale administraţiei valahe în 1811; el omite însă detaliul că acele abuzuri au fost comise de dregătorii Ţării Româneşti lucrînd la ordinele administraţiei militare ruse şi reuşind să bată un adevărat record: ei au colectat din taxe, recurgînd la impuneri nemiloase, o sumă de patru ori mai mare decît cea care se colecta în timpul principilor fanarioţi. Se pare că hulita fiscalitate fanariotă era o nimica toată în comparaţie cu cea rusă.

 4. Selectarea documentelor este de asemenea problematică; nu se face o distincţie între rapoartele scrise în vreme de război (sau imediat după război) şi în vreme de pace. Nu este greu de observat că mizeria şi depopularea satelor şi oraşelor Ţării Româneşti se suprapune de multe ori peste perioade de război şi inerentele dezordini provocate de acesta. Mai mult, menţiunile din sursele interne (cronici, însemnări marginale pe cărţi şi manuscrise) sunt selectate astfel încât secvenţa legând diverse exemple dă impresia de continuitate şi generalitate a dezastrelor naturale pe cuprinsul ţării (secete, incendii, invazii de lăcuste, grindină etc.). Distanţa în timp şi spaţiu între astfel de catastrofe este comprimată narativ astfel încît chiar şi natura este invocată împotriva fanarioţilor.

 5. În fine, limitarea care subîntinde toate celelalte neajunsuri este lipsa oricărei urme de reflexivitate în abordarea surselor; autorul acordă puţină atenţie contextului în care călătorii scriu scrisorile sau memoriile lor şi chiar mai puţină atenţie contextului originar din care vine autorul (ţară, clasă, background cultural şi audienţa pentru care textele sînt scrise). Toate rapoartele sînt adunate într-un grup omogen de surse “bine-informate” şi dezinteresate. In ciuda recunoaşterii subiectivităţii autorilor, acest aspect nu este luat in considerare în mod serios şi coerent, fiind mai degradă o figură retorică.

 În consecinţă, una din trăsăturile cele mai frapante ale scrisorilor şi rapoartelor pe care autorul nu o “atacă” este “privirea colonială”; ambasadorii străini, consulii, generalii se uita la teritoriul şi populaţia Ţării Româneşti cu o dorinţă de a le poseda şi exploata. Ei sînt surprinşi de fertilitatea pămîntului care are totuşi o productivitate redusă din cauza exploatării otomane mediată de administraţia fanariotă coruptă şi ineficientă. Cu o “administraţie echitabilă şi liberală” – crede generalul rus Ciceagov (pp. 41-42) – productivitatea pămîntului ar creşte exponenţial. Nu este dificil de observat că admnistraţia liberală preconizată este cea rusă. Opinii asemănătoare au călătorii francezi şi englezi. Este însă evident că nu standardul de viaţă al sărmanului ţăran valah este preocuparea acestor reprezentanţi ei Europei laminate ci potenţiala maximizare a extragerii de resurse din Ţara Românească – văzută ca o sursă de venituri.

 Privirea colonială devine manifestă în prezentarea “imoralităţii” şi “uşurinţei” femeilor. Chipurile, femeile valahe nu simt nici o jenă în a se dezbraca în faţa străinilor; nu mai surpinde descrierea lor ca frumoase, “dormice de împreunare” şi înclinate spre desfrîu. Totuşi, aceste fantezii sexuale coabitează foarte bine cu alt gen de observaţii, pline de compasiune, conform cărora femeile valahe nu îşi pot alege soţii, ele fiind obiecte de schimb în diverse aranjamente matrimoniale. Probabil că acest ultim aspect este real însă cazurile frecvente de adulter remarcate mai ales în elita valahă îşi găsesc explicaţia în aceste practice matrimoniale mai degrabă decît în trăsăturile morale ale femeilor. Oricum, ca şi pămîntul valah, şi ele se pare că aveau nevoie de o administrare “liberală şi luminată”.

 Per ansamblu, imaginea fanarioţilor creată de Bucur nu este convingătoare pentru că este esenţialistă şi nu încearcă să stabilească responsabilităţile. Echivalînd “fanariotismul” cu corupţia, venalitatea, lăcomia şi abuzurile, Bogdan Bucur nu face decît să reproducă discursul anti-fanariot din secolele XVIII-XIX. Phanarioţii erau un grup de familii care au ocupat poziţii importante în Imperiul ottoman între a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul seclului al XIX-lea. Este absurd să asumi că toţi aceşti indivizi aveau aceleaşi trăsături de caracter, mai ales cînd avem în vedere reformatori ca Nicolae şi Constantin Mavrocordat sau Alexandru Ipsilanti.

 Mai mult, nu doar că deficienţele administrative, dezastrele naturale, depopularea, sărăcia şi mizeria nu sînt specifice epocii fanariote; lăsînd la o parte catastrofele naturale, responsabilităţile pentru celelalte probleme nu pot fi atribuite exlusiv fanarioţilor. Admnistraţia coruptă, venală si abuzivă au precedat şi au urmat epocii fanariote şi nu au fost limitate la Ţara Românească şi Moldova acelor vremuri. Să mai amintim şi că admnistraţia Ţării Româneşti era chiar şi în secolul XVIII mai ales compusă din boieri locali şi alegaţia că aceştia au fost “fanariotizaţi” (p. 24) este pur şi simplu ridicolă.

 Este de asemenea evident din documentele citate de Bogdan Bucur că o bună parte din probleme  erau cauzate de războaiele purtate de cele trei imperii vecine (Otoman, Habsburgic şi Ţarist) şi de staţionarea şi incursiunile trupelor străine în Valahia, fenomen pe care domnitorii fanarioţi nu prea aveau cum să-l controleze. Aceleaşi documente arată că jaful comis de trupele ruseşti nu era cu nimic mai prejos decît cel al trupelor otomane în timp ce administraţia rusă a reuşit să exploateze mult mai nemilos pe plătitorul de taxe decît admnistraţia fanariotă. Astfel, urmîndu-şi logica, Bogdan Bucur ar fi trebuit să declare că admnistraţia rusă, condusă de ofiţeri “occidentalizaţi complet”, a fost de asemenea fanariotizată.

 Printre sarcinile cele mai importante ale unui istoric este de a fi critic faţă de sursele pe care le utilizează. Din nefericire Bogdan Bucur abdică de la o asemenea sarcină şi adoptă o atitudine pasiva şi credulă faţă de ele. E de acord cu toţi “călătorii” care au lăsat însemnări despre Ţara Românească, nu este deranjat de contradicţiile dintre ei şi nu acordă atenţie tendinţelor (biases) manifeste în scrisorile lor. El reproduce un discurs hegemonic, investind cu autoritate morală “călătorul” străin, văzut ca observator imparţial al realităţilor româneşti. În consecinţă cartea se citeşte ca un lung şir de parafrazări ale unor fragmente din rapoarte diplomatice şi însemnări marginale de pe cărţile româneşti, aproape toate fiind selectate pentru a susţine imaginea unui “nocturn valah” în secolul XVIII. Cu toate acestea, este o imagine care, supusă unei priviri critice, nu pare prea convingătoare.

 O versiune in limba engleza a acestui text a apărut in Studia Universitatis Babes-Bolyai, seria Historica, vol 56, 2011.



[1] Folosesc ghilimelele pentru că ei sunt în marea majoritate a cazurilor reprezentanţi oficiali ai statelor străine (ambasadori, consuli, generali, negustori); deci ei vizitează Ţara Românească cu un scop precis, ei nu doar călătoresc. Însă pentru a evita repetiţia, voi folosi alternativ termenul de “călători” şi diverse calificări referitoare la poziţia persoanei în cauză (amabsador, general, consul etc.). 

[2] Daniel Chirot, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony, Academic Press: New York, 1976 [Romanian translation: Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice, traducere şi postfaţă Victor Rizescu, Corint: Bucureşti, 2002].

[3] Larry Wolff, Inventing Eastern Europe. The Map of Civilization on the Mind of the Enlightenment, Stanford: Stanford Univerity Press, 1994 [Romanian translation by Bianca Rizzoli: Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei in Epoca Luminilor, Bucureşti: Humanitas, 2000]

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.