“Individul poartă în buzunar puterea sa socială, precum și legătura sa cu societatea”
Marx, Grundrisse
Oamenii de bine în luptă cu sărăcia
“Pentru a achita doi litri de ulei, trei conserve de carne, două kilograme de făină și zece napolitane, tanti Lenuța, o femei cu doi copii de vârstă școlară, a călcat haine, a șters geamurile și a măturat, timp de patru ore”, ultima inocență complice a statului minimal românesc delirând în straie de socialism de secol 19. Acțiunea se petrece în 2015 anno domini în București, sectorul 6, unde Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția copilului a demarat proiectul SocialXchange pentru a stimula actele de caritate și sentimentul de responsabilitate al asistaților sociali. Se promovează și principii: respectul față de donator, protejarea demnității beneficiarului și echitatea socială. Toată schema e articulată în jurul unui magazin de alimente și bunuri de minim necesar unde săracii pot plăti produsele muncind. Da, munca-bani pentru mărfuri aparent gratis (în capitalism marfa nu e gratis niciodată), o idee veche de-o vârstă cu folclorul bătrâneții principatelor românești.
Din toată această schemă eco-socială-echitabilă-sustenabilă lipsește tocmai duhoarea schimbului monetar, ca și când nedreptatea socială ar putea fi corectată scoțându-l din ecuație în utopia sectorială (local glocal action sau cum se mai cheamă azi toate schemele de salvare a umanității de la tine din balcon) a unei lumi în care oameni de bine, dar cu bani, se întîlnesc direct cu oameni săraci, dar cu putere de muncă. Pentru unii magazinul devine un soi de Spa al expierii culpei bogăției, iar pentru ceilalți – posibilitatea recâștigării demnității sociale prin muncă. Atât ne-a mai rămas din echitatea socială? Pe bune, 4 ore de muncă în România contemporană sunt două alune și respect pentru donator? Laolaltă cu Bulgaria, România e codașă în Europa în clasamentul valorii salariului minim, însă fruntașă în lupta de a trage minimul istoric mai jos decât a fost el vreodată.
Banii fac pământul să se învârtă
Spuneam mai sus că această idee a eliminării banilor din ecuația schimbului economic este o idee veche care deja ocupa mințile socialiștilor proudhonieni și a ricardienilor de stânga. Pentru aceștia, eliminarea banilor din schimbul economic ar fi condus la abolirea posibilității crizei economice și a schimbului inegal pe piață. Darimon, de pildă, propunea abolirea banilor și înlocuirea lor cu un soi de certificate bani-muncă (labor-money), pe scurt o schemă în care toate mărfurile devin bani primind atributele banilor. În felul acesta, credea Darimon, am putea evita rolul privilegiat al metalelor prețioase în cadrul schimbului și al circulației. Ideea lui Gray e complementară. El milita pentru niște certificate bani-muncă eliberate de bancă, care ar fi trebuit să devină un soi de garant universal al echității sociale a schimbului economic. Această BCE a banilor-muncă trebuia să stabilească echivalența definitivă și exactă între prețuri, valoarea mărfurilor și o anumită cantitate a orelor de lucru reprezentată în banii-muncă.
Problema lui Gray, pentru Marx, era tocmai faptul că în schema sa teoretică produsele continuau să fie produse ca mărfuri, însă nu se mai schimbau între ele ca mărfuri. Argumentul pe larg poate fi găsit în Contribuții la critica economiei politice. Pe scurt, problema celor care avansează ideea banilor-muncă este tocmai ideea că anulând diferența nominală dintre valoare reală (real value) și valoare de piață (market value), între valoare de schimb și preț, exprimând, așadar, direct valoarea în ore de muncă sau certificate echivalente orelor de muncă, am putea să anulăm tensiunea dintre preț și valoare (ultimele două aflându-se într-un raport de non-coincidență necesară). Toată această poveste cu iz revoluționar a fost inaugurată de teoriile socialiste ale lui Proudhon care citea în teoria valorii muncă (labor theory of value) ceva de felul unui program universal de justiție socială. Sigur, pentru o discuție mai amplă se poate merge până la socialistul capitalist Mill, unde forța paradoxală a unei coabitări non-contradictorii a capitalismului economic cu socialismul politic devine carne a unei teorii amplu criticată și adulată. Critica lui Marx la adresa utopianismului proudhonian poate fi citită pe larg în Mizeria Filosofiei, unde devine transparentă ideea că banii nu sunt lucruri, ci expresii ale relațiilor sociale, mai bine spus, în cheie dialectică, banii sunt relații sociale care iau forma lucrurilor. Reformism de minte îngustă: primim să se reformeze totul, abolirea banilor, dar să nu se schimbe nimic, legea valorii și schimbul economic rămânând în picioare. “De aceea, deși în preț valoarea de schimb a mărfii capătă o existență diferită de aceasta din urmă doar în mod ideal, iar dubla existență a muncii cuprinse în marfă există deocamdată numai ca deosebire în modul de exprimare, și de aceea, pe de altă parte materializarea timpului de muncă general, aurul, stă în fața mărfii reale deocamdată numai ca măsură imaginară a valorilor, totuși în existența valorii de schimb ca preț sau în aceea a aurului ca măsură a valorilor este deja cuprinsă în mod latent necesitatea înstrăinării mărfurilor pe aur strălucitor (hard cash) și posibilitatea ca ea să nu fie înstrăinată.[…] Utopiștii care vor să păstreze marfa, dar nu și banii, care vor să păstreze producția bazată pe schimbul privat, dar fără condițiile necesare ale acestei producții, sunt de aceea consecvenți atunci când desființează banii nu numai sub forma lor palpabilă, ci chiar sub forma lor gazoasă și iluzorie de măsură a valorii.” (Marx, Contribuții la critica economiei politice, Opere complete Marx-Engels, vol. 13, pp. 58-59). Pe scurt, nu putem avea mărfuri, iar apoi să le dăm gratis în schimbul direct cu orele de muncă, cum nu poți spera să anulezi nedreptatea socială abolind banii, dar lăsând intacte relațiile sociale de producție și distribuție. “Deși dificultățile caracteristice unei forme inferioare de bani pot fi evitate înlocuindu-le cu o formă superioară, tot așa este imposibil să abolim banii înșiși atâta timp cât valoarea de schimb rămâne forma socială a produselor” (t.m. Marx, Grundrisse, p. 145). Banii există tocmai ca să ocupe rolul unui echivalent general între diverse cantități incompatibile sub specie calitativă.
SocialXchange pare să propună o astfel de schemă în care în schimbul muncii primești ceva mărfuri, iar asta e noua formă de echitate socială. Scoțând banii din ecuație, ceea ce se pierde este fix minima formă de schimb al echivalențelor pe care capitalismul este fondat – prim motor și principiu al oricărei apologii posibile a capitalismului. În capitalism, muncitorul liber de posesia mijloacelor de producție, însă liber să își vândă forța de muncă pe piață intră într-un raport de schimb economic al echivalențelor cu angajatorul său, salariul său (exprimat în bani) devenind expresia valorii forței sale de muncă – o valoare întotdeauna determinată istoric, pe de o parte de progresul tehnologic și revoluționarea canoanelor de productivitate, iar pe de altă parte de luptele social-politice pentru creșterea echivalentului monetar al valorii forței de muncă (minim minimorum). În capitalism, niciodată, cele 4 ore de muncă ale Lenuței nu pot fi echivalente în mod imediat cu coșul de produse primit de aceasta în schimbul orelor de muncă prestate, fiindcă “timpul de muncă social necesar determină valoarea, nu timpul de muncă (simplu sau concret n.a.)” (t.m. Marx, Grundrisse, p. 135). Această schemă de echitate socială reproduce o injustiție și mai amplă decât cea pe care se presupune că o corectează.
Să presupunem că în circumstanțele particulare ale proiectului, chiar putem anula banii, fiindcă e un proiect non-profit cu mize sociale unde se saltă și logica profitului. Ei bine, atunci sfârșim în prima și cea mai spinoasă formă de fetișism a capitalismului – fetișismul muncii înseși. În capitalism, forma-muncă nu e acea muncă pe care din zorii umanității fiecare individ o întreprinde pentru a supraviețui și pentru a colabora la perpetuarea societății, ci o formă determinată istoric, care nu a existat dintotdeauna și nici nu va dura veșnic, deși pare cea mai naturală dintre toate formele posibile. Despre această dialectică a formei muncă în capitalism s-a scris o grămadă. Există un filon teoretic care pleacă de la Marx, Rubin, Postone, primul Kurz, constituind o școală de marxism critic care, punând accentul pe preeminența legii valorii, avansează la limită și la nivelul cel mai general o critică a capitalismului ca barbarie abstractă și reală care domină socialul dincolo de orice diviziune în clase, din care pică și opoziția muncă versus capital. Pentru această linie de interpretare a textelor lui Marx, munca nu reprezintă un loc privilegiat al criticii sociale, ci munca vine ea însăși criticată drept moment al capitalului, drept formă fetiș care, laolaltă cu marfa și banii, nu poate fi depășită fără a revoluționa însuși modul capitalist de producție, tocmai fiindcă această formă istoric determinată a muncii în societate are forma valoare în adn-ul său. Tezele lui Postone sunt destul de dure: subiectul istoriei e capitalul, idee împărtășită și de cei care au scris manifestul împotriva muncii (Krisis and co). Pentru acest tip de marxism nici măcar ipoteza celui mai corect preț al forței de muncă nu poate compensa nedreptatea produsă de formele economice specifice capitalismului. Triada marfă-muncă-bani ca formă sau conținut al valorii cad sau domină împreună. Da, poate că SocialXchange chiar evadează fetișismul banilor rulând în non-profit, însă cele 4 ore de muncă în schimbul acelui coș de produse lasă complet neatinsă logica muncii creatoare de valoare, și în cazul indivizilor a cărui singură proprietate privată este, devine și unică justificare pentru existența lor socială. Cumva, dacă într-o întreprindere/firmă/etc. forma-muncă are sens fiindcă e productivă într-un fel sau altul, simpla sa reproducere de formă ca formă goală – cheltuire de energie în scop neproductiv, face lucrurile și mai grave. Tanti Lenuța muncește ideologia muncii înseși. Gradul zero al valorii sau ideea capitalismului în capul lui Dumnezeu.
Orice formă de barter este pre-modernă și reprezintă un pas înapoi în lupta pentru salarii fair în actualul sistem economic. Lupta împotriva sărăciei nu se duce întorcându-ne la economia simplă a schimbului de produse. Mai mult, a găsi valoarea exactă a 4 ore de muncă în condițiile contemporane de productivitate ale economiei românești este o sarcină destul de anevoioasă, însă sub nici o formă această sarcină nu trebuie să cadă pe umerii Direcției de Asistență Socială și Protecția copilului sau ai aceluia care gestionează magazinul.
Sigur, cei cărora le-a venit ideea cu muncă pentru produse nu sunt imediat vinovați de istoria complice a propriei idei, însă e ceva suspect în modul imediat de a elimina banii facilitând schimbul de principii într-o schemă inadecvată formei lor sociale. În paranteză, nu e ciudat cum în tot soiul de programe sociale de ajutorare a săracilor (fonduri naționale sau europene) există acest tabu al banilor? Banii nu trebuie să treacă dintr-o mână într-alta, mai ales dacă una dintre mâini e bună doar de sapă. Ca și cum, dacă am găsi niște formule de ajutor financiar direct de combatere a sărăciei, am încuraja lenea și anti-protestantismul întreprinzător în rândurile unui segment al populației. Sigur, după valul recent de concentrare a capitalului în câteva sectoare de industrie și servicii în România (boom economic 2000), urmat de valul de centralizare a capitalului în zonele core ale Europei (post-2009), oferta locurilor de muncă s-a redus destul de drastic afectând cam toate categoriile sociale dependente de salarii, ceea ce face ca statutul de asistat să nu fie o alegere (așadar responsabilizarea și culpabilizarea unui individ aflat într-o asemenea situație este meschină), ci o pacoste. Orice discuție despre echitatea socială, mai bine spus despre libertate, egalitate și dreptate socială, trebuie să pornească de aici, nu de la vina de a avea sau nu bani, nici de la joaca de-a munca. Sau măcar să fim solidari fără să așteptăm bonuri de Spa în schimbul solidarității noastre. Să revenim la bani.
C – M – C’
Pentru Marx banii reprezintă o marfă particulară care coexistă cu toate celelalte mărfuri, celebra metaforă a categoriei animal care coexistă cu toate animalele concrete. Mai mult, banii sunt forma necesară de apariție și expresie a măsurii valorii intrinseci mărfurilor și anume timpul de muncă (labor time). Se prezintă în capitalism sub diferite aspecte: măsură a schimbului de mărfuri, mediu al schimbului economic, echivalent general al mărfurilor, reprezentant al mărfurilor (așadar obiecte care cad sub incidența contractelor). Banii ca și expresie a valorii și formă de realizare în circulație a valorii posedă această capacitate particulară de a se nega declinându-se fie ca marfă, fie drept capital, fie ca simpli bani. În treacăt, e o întreagă dezbatere în câmpul unei școli contemporane de marxism legată de funcția teoriei monetare în câmpul marxismului – curge cu acuze de substanțialism și monetarism, problema fiind exact această expresie necesară a valorii în bani și realizarea sa în circulație. Valoarea (produsă de munca socială abstractă) rămâne determinantă în cadrul stabilirii prețului de piață al unei mărfi, însă divergența dintre preț și valoare capătă o importanță fundamentală pentru o dinamică a competitivității pe piață și a schemelor de reglare a raportului dintre cerere și ofertă. În divergența aceasta a prețului (o formă de apariție a banilor) e ancorată posibilitatea unei rate a profitului mai mari pentru cei care operează în condiții de productivitate mai avansate, cum tot acolo rezidă și explicația persistenței sectoarelor labor-intensive unde productivitatea e mai scăzută, rata profitului rămânând totuși atrăgătoare pentru capitalist. Pe scurt, poți obține profit și dacă prețul se află sub valoarea reală a unei mărfi, însă peste costurile efective de producție, cum evident, profitul e nerușinat de mare pentru cei care vând peste valoare și mult peste costurile de producție.
Valoarea de schimb, una dintre formele de expresie ale formei valoare, se declină în mod cantitativ, dar această declinare cantitativă are și greutate calitativă. Banii-muncă sunt o pseudo-categorie economică tocmai fiindcă nu pot îndeplini funcția pe care se presupune că trebuie să o aibă, vina abolitorilor de bani fiind tocmai înțelegerea parțială a rolului banilor în economia capitalistă. Dincolo de realitatea economică și de o critică marxistă a sa, mai e și problema dezvoltării unor forme specifice de conștiință în raport cu aceste categorii economice: “bani sunt pozitați ca marfă în realitate, iar marfa e pozitată ca bani în minte” (t.m. Marx, Grundrisse, p. 191). Banii articulează și exprimă raporturile real-abstracte care se stabilesc între proprietăți private în capitalism, iar aceste raporturi sunt mai reale decât indivizii concreți care semnează contractele. Banii exprimă relații sociale, care sunt într-o anumită formă mai ales relații de putere. SocialXchange lasă intacte relațiile sociale și raportul de putere: săracii sunt recunoscători, iar donatorii au consțiința împăcată, scoaterea banilor din ecuație nefăcând altceva decât se reproducă o formă premodernă de schimb în cadrul unui mod de producție capitalist. Mi se pare firesc ca lumea să doneze chestii, însă nu mi se pare firesc ca donațiile să fie plătite în ore de muncă de beneficiari. Cinismul filantropiei capătă noi dimensiuni în această schemă.
Schimbul social faza pe mediere
Lumea schimbului direct între producători particulari de bunuri materiale este la fel de departe de realitatea contemporană, precum starea de natură rousseauistă de bulevardele Haussman. În societățile noastre fondate pe muncă, unde oprirea producției pentru o săptămână ar însemna sfârșitul civilizației, medierea socială se realizează prin intermediul unor relații sociale, care nu sunt expresia unor schimburi directe între indivizi, ci expresia valorii și a formei capitaliste moderne asumate de această valoare. Valoarea preia rolul de mediator social. Critica lui Marx țintește fix la rădăcina real-metafizică a acestei forme a valorii și a specificei sale fondări în muncă (munca este substanța valorii, însă realizarea acestei valori poate avea loc doar în circulația mărfurilor, în schimbul efectiv al acestor mărfuri pe piață contra bani), în timpul de muncă, în timpul de muncă social necesar, în timpul de muncă abstract. În inima duratei fizice istorice a unui timp de muncă determinat se află germenele unei dialectici care se stabilește între acest timp istoric și timpul abstract, timpul specific valorii. Timpul fizic real de muncă ajunge să valoreze din ce în ce mai puțin, tocmai fiindcă timpul abstract al valorii tinde spre o concentrare ce nu poate fi niciodată identică cu 0. Din toate astea, cel mai aproape de noi sunt mereu mărfurile și banii, valoare în relativ și valoare în echivalent. Forma modernă a muncii depune mărturie pentru reificarea muncii în valoare, munca productivă fiind doar aceea care creează (plus)valoare în toate formele în care acest lucru este posibil. Critica capitalismului, cel puțin la Marx, merge mână în mână cu critica formei specifice a muncii în capitalism. A lupta mereu pentru un preț just al formei de muncă este un câștig în ordinea onticului economic, însă ontologia fundamentală a barbariei legii valorii rămâne intactă.
În toată această poveste banii nu sunt vreun accident istoric, ci una dintre cele mai răspândite abstracțiuni reale. E dificilă abolirea lor, dat fiind rolul structural pe care îl ocupă, de expresie a valorii de schimb, de echivalent general al incompatibilităților, tocmai de asta nici corectarea injustiției sociale nu poate lua această desființare drept punct de plecare. Mai mult, cele 4 ore lucrate de tanti Lenuța nu numai că nu sunt echivalente cu ceea ce a primit în schimb, însă nu sunt echivalente nici cu 4 ore de lucru ale unui norvegian, nici cu 4 ore de lucru ale unei muncitoare dintr-un EPZ din Manilla. Nu e vorba doar despre o chestiune de nivel social al productivității, ci și de luptă socială pentru elevarea prețului forței de muncă. Diferența rămâne și între 4 ore de spălat geamurile în Italia sau 4 ore de spălat geamuri în Ucraina. Înțeleg că toată schema SocialXchange e non-profit, însă nu poți avansa principii de întrajutorare socială într-un sistem economic axat pe crearea de profit, tocmai fiindcă toată povestea debușează în contrariul său dincolo de orice intenții de bine ale promotorilor programului.
Macovei și birocrația revoluționară
Aș încheia cu Macovei și vina de a fi sărac. Dacă în sectorul 6 Proudhon iese din manual ca să intre în magazin, Macovei e și mai radicală în escaladarea propriilor viziuni de dreapta către extremă. Dacă nu sunt puși la muncă și rămân doar asistați social, săracii nu au altă funcție decât aceea de a păgubi prin simpla lor existență bunul mers al democrațiilor occidentale. Pentru Macovei revoluția comunistă e după colț, iar pe post de Troțki e nimeni altul decât Martin Schultz. Ziarele românești reportau zilele trecute declarațiile Monicăi în legătură cu pericolul preluării conducerii UE de către socialiști și iminenta realizare a comunismului pe pământ european. În mod normal declarațiile unui comic speriat războinic nu ar trebui să intereseze critica socială fiindcă uzul privat al rațiunii e doar atât și nimic mai mult. Stigmatizarea sărăciei intra și ea în dreptul la liberă exprimare. Însă, într-un climat în care lupta socială se ascute, iar perdanții sunt mereu aceiași merită să le luăm partea din când în când. Birocrația europeană nu a fost și nu va fi niciodată motorul revoluției comuniste, orice declarație în acest sens fiind falsă. Socialismul de la UE este doar un semnificant flotant care acoperă toată zona de centru și stânga moderată, stânga oamenilor de bine.
Aparent SocialXchange și declarațiile Monicăi Macovei nu au nici o legătură, însă cred că în fond cele două au multe în comun pornind de la o lectură în cheie morală, deci nu sistemică, profund eronată a sărăciei. Fie o gândim ca un fenomen ce poate fi corectat prin câteva inițiative locale de întrajutorare unde scoatem banii din ecuație, fie o condamnăm în mod universal folosindu-ne de o ieftină retorică populistă a urii. Ambele versiuni au o istorie lungă, care poate fi trasată fie până la utopiile comunitaristo-romantice ale copilăriei modernității, fie până la programele sociale inter și postbelice în regimurile de tristă amintire pentru însăși democrația liberală europeană. În ambele cazuri ceea ce rămâne ascuns rațiunii complice este fix dezvăluirea economico-politică a legii valorii și a relațiilor sociale care iau forma unor lucruri, relații de producție și distribuție care își urmează orbește logica pe deasupra tuturor capetelor noastre, în timp ce noi lucrăm pe alune sau ne uităm în gura celor care, puși în poziția de a ne reprezenta politic, poartă bătălii în numele celui mai reacționar subiect politic inventat vreodată.