Industrii creative sau cum ne pierdem locuințele din orașe

norbert Când „industrii creative”?

Zonele de peisaj istoric urban, datorită valorii patrimoniale, în practica economică contemporană, sunt imaginate ca resurse spațiale pentru investițiile care susțin activitățile de servicii, în special cele intensive în personal educat. În această narativă, personalul hiper-calificat, pentru a putea să se ridice la nivelele de creativitate solicitate de aceste industrii, are nevoie de spații stimulante cultural. Patrimoniul însuși face parte exact din mixul cultural necesar ca mijloc de producție. Efectul este că zonele centrale ale orașelor, atât în România și Europa de Est, cât și în Europa de Vest, devin suportul fantasmatic pentru politicile economice ce leagă dezvoltarea de industriile creative (publicitate, arhitectură, artă și antichități, meșteșugari, design, modă, film, video, fotografie, tehnologia informației, muzică, arte vizuale și performative, edituri și publicații, televiziune, radio), sectoarele culturale (turism, muzee, patromoniu material și imaterial, management cultural și artistic, manifestări culturale, biblioteci, sport) și servicii educaționale și de sănătate.

În ciuda speranțelor, politicile de stimulare a locației în peisajul istoric urban nu poate în sine să producă serviciile și industria creativă. Aceste spații pot deveni atractive capitalului dacă deja pre-există o cerere de forță muncă hiper-calificată agregată la nivelul orașului sau regiunii și un strat social de muncitori, în formare sau gata format, care să răspundă acestei cereri. Aceste tipuri de politici, de fapt, sunt un caz specific al unor politici publice, mai largi, de semnalizare a rentabilității investițiilor. Adică, politicile economice de atragere a industriilor creative, sunt posibile doar dacă (a) există o ecologie economică locală în care există o masă critică de servicii integrate cu sectoarele productive atât locale, cât și globale și (b) există cerere agregată de forță de muncă hiper-calificată la nivelul orașului.

Serviciile au rolul de a oferi capitalurilor manufacturiere, agricole și financiare mecanisme de localizare. Orice activitate manufacturieră, produsă de un capital național sau global, are nevoie de servicii de recrutare a forței de muncă, de management și supervizare, juridice și contabile, de achiziție sau închirieri de terenuri și spații productive, de portofolii de furnizori, consultanță tehnologică și mentenanță, de logistică și transport, de cooperare cu eventuali competitori și mediere a formării de monopoluri. Dacă piețele sunt regionale și naționale are nevoie și de servicii de marketing și publicitate, distribuție și relații cu clienții. Serviciile se numesc servicii pentru că exact acest lucru îl fac: de-servesc. La fel, capitalurile financiare au nevoie de servicii similare de fixare din partea unor firme de consultanță care cunosc sistemul juridic local, forța de muncă și clienții locali.

Paralel cu aceste servicii de localizare le mai avem și pe cele care permit dezincapsularea relațiilor dintre proprietarii de mijloace de producție și angajații pe care îi au. Adică servicii de mobilitate pentru capital. Adică tehnici multiple prin care angajații lor sunt deposedați de mijloacele de control organizațional și posibilele cereri nedorite de a primi o parte mai mare din profit sub formă de salariu. Sau tehnici de a converti profiturile locale în monede convertibile și de a găsi investiții în alte locuri.

De aceea, nu orice oraș poate deveni furnizor de servicii. Ci doar acele orașe în care apare nevoia de localizare/mobilitate a capitalului într-un număr suficient de mare de firme. Cu atât mai mult, puține orașe au nevoie de industrii creative, care e un sector de activitate în interiorul celor de servicii. Dacă nu există cerere agregată de forță de muncă de servicii într-un oraș (vezi tabelul 1 pentru top opt orașe cu cerere de servicii profesionale, top doi muncă industrială și top doi muncă agricolă), degeaba municipalitatea sau planificatorii speră la a transforma orașul în spații de servicii care să deservească capitalurile locale sau, poate și mai bine, pe cele globale. Parcă cele mai multe politici economice urbane contemporane sunt pre-Pasteuriene. Sper că centrele istorice în sine vor secreta clasa creativă de muncitori hipercalificați, la fel cum bacteriile înainte de Pasteur erau imaginate ca un efect al generării spontane.

Tabel 1. Procentul angajați pe domenii activități și poziția diferitelor județe în ierarhia națională
Tabel - Industrii creative NP

Sursă: Tabelul FOM104F, TEMPO INS
Logistică: Transport și depozitare. Servicii profesionale: informații și comunicatii; intermedieri financiare și asigurari; tranzacții imobiliare, activități profesionale, științifice și tehnice; activități de servicii administrative și activităti de servicii suport. Servicii publice: administrație publică și aparare; asigurări sociale din sistemul public; învățământ; sănătate și asistență socială; activități de spectacole, culturale și recreative; alte activități de servicii.

 

În cazul în care există industrii creative
Evident, există în marile orașe din România, ecologii economice complexe, cu sectoare de servicii, cu actori multipli, deja constituiți. Adică orașe cu cerere agregată de muncitori hiper-calificați (în special București, Ploiești, Timișoara și Arad, Cluj – vezi tabelul 1). În aceste orașe diferenţa dintre valoarea terenurilor şi valoarea clădirilor este unul din aspectele centrale ale dinamicii transformărilor urbane. Existe zone în oraş, peisajele istorice urbane fiind prin excelenţă un astfel de loc, în care clădirile sau locuinţele tind să fie mult mai ieftine decât preţul la care s-ar putea vinde terenurile. Acest lucru se datorează incapacităţii financiare a locuitorilor de a renova clădirile, pentru că nu au venituri adecvate.

Segregare. Oraşele din România sunt puternic structurate. Populaţia este distribuită în cartierele oraşului în funcţie de venit, ocupaţie, educaţie şi vârstă. În ciuda ideologiei „mixului social”, în realitate, oraşul şi cartierele construite în perioada socialistă au fost puternic structurate în funcţie de ocupaţie, educaţie şi poziţia în aparatul de stat şi partid. Diferenţele dintre diferitele zone ale oraşului din perioada socialismului-real s-au amplificat foarte mult după 1990. Iar acest lucru se datorează faptului că inegalităţile de venit au devenit foarte mari (Indicele Gini este de 33.3). În context european, România este a cincea ţară cea mai inegală în acest sens. Iar acest mod de distribuţie a avuţiei sociale se vede şi în modul în care s-a restructurat folosirea și construirea oraşului.

În cele mai multe zone urbane cu peisaj istoric avem un procent mai mare de persoane în vârstă, care au nevoie de acces la servicii sociale pentru a le permite o calitate decentă a vieţii. Deseori aceste categorii sociale au educaţie formală mare, lucrând în fostele birocraţii socialiste sau provin din foste familii interbelice înstărite, cu proprietăţi imobiliare centrale. Paralel, avem un procent mult mai mare și de persoane cu venituri mai reduse, fie pentru că sunt pensionare, fie pentru că sunt populaţii muncitoreşti cu tradiţie urbană de câteva generaţii.

Piaţa imobiliară face ca locuinţele mai bune (locaţie, calitate, mediu înconjurător, accesibilitate) să fie accesibilă sistematic în special pentru anumite categorii de venit, cele înstărite. Pentru multe categorii ocupaţionale sau persoane neangajabile drepturile de proprietate devin tot mai greu de păstrat în condițiile scăderii veniturilor. De asemenea, pentru că piaţa chiriilor este puternic nereglementată, categoriile cu venituri mai mari sunt sistematic favorizate, iar cele fără venituri sau venituri mici sunt sistematic defavorizeze. În plus, persoanele vulnerabile din punct de vedere economic tind să fie mult mai puțin organizate asociațional, fiind astfel excluse din procesele politice care presupun consultare.

Prețuri. De aceea, în multe din zonele centrale din orașele din România avem două regimuri de preţuri ale locuinţelor în acelaşi timp: (a) locuinţe ieftine de proastă calitate şi (b) locuinţe scumpe care au beneficiat de investiţii. Primul tip de locuinţe şi clădirile în care se află ajung să fie ţinta predilectă a achiziţiilor. Multe dintre aceste achiziţii se realizează în defavoarea celor care locuiesc în aceste locuinţe și în defavoarea patrimoniului urban. Pentru a mări rentabilitatea unei posibile investiții, deseori locuitorii vechi sunt evacuați, iar patrimoniul construit este puternic alterat. Aceste procese sunt departe de a fi doar „speculații imobiliare”, simple excepții. Ele sunt normalitate, dată de însăşi funcţionarea pieţei imobiliare, modalități de valorizare a terenurilor în funcție de rentabilitatea investițiilor. E gentrificare.

Intrarea în posesie asupra drepturilor de proprietate asupra clădirilor se face printr-o multitudine de mecanisme. Însă, modalitatea cea mai importantă, în zonele de peisaj istoric urban, a devenit cea legată de retrocedările caselor naţionalizate, prin cumpărarea drepturilor de judecată de către terţi, manufacturarea actelor de proprietate, cumpărarea locuințelor scoase la vânzare pentru neplata utilităților și prin vânzarea clădirii la prețuri mai mici în cazul în care mai au chiriași.

Orice investiţii sistematice, fie ele centrale, fie periferiale, coordonate de către autorităţile publice sau de către investitori disparați care caută investiții imobiliare cu rentabilitate mare, are efecte directe asupra valorii proprietăţi imobiliare a celor care locuiesc în acel loc. Intervenţiile urbane pot să ajute diferitele populaţii dintr-un loc anume să devină mai prospere, într-un joc în care toată lumea are de câştigat. Sau, din contră, pot contribui la procesele de concentrare a bogăţiei şi relocare a sărăciei în anumite zone, într-un joc care îi favorizează sistematic pe cei înstăriţi şi pune presiuni și mai mari asupra bugetului oraşului prin sărăcirea celor vulnerabili.

Gentrificarea e costisitoare pentru administrație
Așadar, se pune problema dacă politicile prin care dezvoltă zonele centrale și, mai larg, cele cu peisaj istoric urban, ar trebui să fie dezvoltate în marile orașe prin mecanisme de stimulare a efectelor de clusterizare a industriilor creative și a serviciilor. După 2005, când acest tip de politică publică a fost pus în practică în marile orașe din România, efectele au fost cele de excluziune. Fie că vorbim de Lipscani în București, fie de centrul istoric din Cluj, efectele asupra populației sărace sau sărăcite a fost unul de excluziune și relocare.

Pentru admistrația unui oraș este foarte costisitor ca diferitele cartiere sau zone să fie locuite în tot mai mare măsură de oameni similari. Dacă persoanele mai sărace și fără educație formală se grupează în anumite cartiere, în timp ce persoanele mai înstărite și cu educație formală mai mare în altele, administrația publică va avea tot mai multe costuri de acoperit. Iar zonele sărace devin viitoare zone în care rentabilitatea investițiilor va fi mare. Cei care vor beneficia sunt actorii monopoliști care vor găsi noi debușee de investiții profitatbile, în timp ce costurile sunt mutate asupra administației orașului. Câteva astfel de costuri:

– Piața imobiliară va avea zone foarte scumpe și zone foarte ieftine, ceea ce per total va reduce profitul mediu și va concentra profitul ce derivă din tranzacții doar la câțiva jucători care au acces la zonele scumpe.
– Vor deveni tot mai costisitoare utilitățile publice (apă, electricitate, gaz, transport public) în zonele sărace, pentru că va fi o cerere solvabilă tot mai mică. Acest lucru va duce la necesitatea unor subvenții publice mai extinse pentru a nu bloca anumite zone din oraș.
– Magazinele și tot sistemul de retail va avea de suferit pentru că se creează găuri în textura orașului care nu sunt profitabile, în timp ce altele sunt foarte profitabile.
– Întreg sistemul de creșe, grădinițe și școli se va împărți în unitățile la care merg copii celor înstăriți sau cu educație superioară și unități care vor concentra copiii celor săraci sau cu educație elementară și medie. Vom avea unități de „elită” și altele „cu probleme”. Problemele apoi tot administrația publică trebuie să le rezolve. De obicei o face în mod represiv (gardieni, supraveghere, exmatriculări, etc.)
– Prin relocare, în zonele marginale persoanele sărace și populații roma sărăcite tind să își piardă locul de muncă, copii nu mai merg la școală, se acumulează dezavantaje individuale, care necesită, din partea administrației publice, rezolvarea ulterioară a unor probleme sociale și mai mari. Sau din contră costuri de represiune și polițienești și mai substanțiale.
– Zonele înstărite se vor izola tot mai puteric și vor căuta sisteme de securitate tot mai sofisticate pentru a face față ratei percepute de infracțiunilor tot mai mare, legată ca imaginație de zonele sărace. Acest lucru va crește percepția că orașul este nesigur.

Și totuși e politică de stat
Și totuși, în acest caz de ce administrațiile locale și politica de stat este reorientată spre politici de gentrificare denumite begnin „regenerare urbană”? Noul Program Operațional Regional 2014-20120, instrumentul de politică geografie economică, exact acest lucru îl va face. La Ministerul Dezvoltării există mai multe documente pregătite în vederea unei politici de „regenerare urbane” care să permită cresterea competitivității urbane – așa cum sugerează Banca Mondială, care a făcut studiul de fundamentare.

Pare absurd ca statul, la diferite niveluri, să își mărească costurile de administrare. Nu e absurd dacă vedem statul ca un actor capitalist care se asigură că piața este un mecanism instituțional care permite jocuri sistematice de expropiere în favoarea capitalului.

Narativa „orașelor creative” joacă un dublu rol ideologic în acest sens. Primul de a marca sectoarele în care sunt salariați dezirabili și care merită să își primească salariul mult mai mare decât restul angajaților: muncitorii hiper-calificați, cei creativi. Gruparea lor în marile orașe în clustere nu face decât să marcheze și mai puternic cine sunt salariații merituoși și implicit să justifice salariile mici din sectoarele care folosesc angajați rutinieri manuali sau non-manuali.

Al doilea este de a marca și de a înscena ce este un oraș „normal”. Orașul „normal”, „civilizat” este cel care deține acele spații de consum, în care narcisismul, timpul liber al cafelei sau spațiul intim al vilei uni-familiale, toate indică capacitatea de a te bucura de viață. Este locul în care muncitorul care a lucrat cu sine, s-a dezvoltat „personal” și pentru firmă, muncitorul hiper-calificat se poate bucura de binefacerile bunăstării. Cel care nu are acces la aceste mici satisacții ale vieții nu merită pentru că este un „muncitor cu mentalități socialiste”, incapabil de auto-educare și dezvoltare personală, care primește pe drept salariul minim pe economie pentru munca sa rutinieră de fabrică.

Însă, pe lângă rolul ideologic, central în negocierea salariilor în favoarea capitalului, gentrificarea este utilă pentru reglarea controlului organizațional în firma capitalistă românească.

Primul mod este legat de faptul că gentrificarea asigură expropierea de mijloace de subsistență urbană a tuturor claselor sociale, nu doar a celor săraci. Prețurile locuințelor, chiriilor și a loisirului devin tot mai mari. Bunăstarea creativilor se topește. Fiecare muncitor hipercalificat, dacă e întrebat, speră că la un moment dat va deveni antreprenor independent. Salariile mari creează pachete de populație cu fantasme de autonomie și speranțe de control organizațional al firmei sau independență. Poziții inconfortabile angajatorului. Gentrificarea rezolvă problema rapid: câștigi mult, cheltui mult. N-ai bani, n-ai autonomie și pretenții.

Al doilea este legat de faptul că muncitorii prost plătiți se orientează înspre orașele mici – gentrificarea îi împinge. Celor excluși și trimiși în orașele de rang secund și terț li se oferă salarii minime pe economie în firme în căutare de forță de muncă super ieftină. Statutul de angajat devine deja un cadou în sine. Gentrificarea e un mecanism foarte bun de a te asigura că ai forță de muncă calificată dispusă să lucreze în alte zone decât în marile orașe scumpe.

De ce este interesată adminstrația de industrii creative, servicii, regenerare urbană și gentrificare dacă aceste lucruri sunt costisitoare? Administrația locală și națională absoarbe costurile firmelor private și se asigură că profiturile vor fi concentrate mai departe în mâinile „întreprinzătorilor privați” și „investitorilor străini”. Gentrificarea e un instrument excelent de reglare a salariilor și controlului organizațional.

Însă tocmai aceste mecanisme ne arată încă o dată de ce e nevoie să rezistăm acestor procese de acumulare și care sunt mizele politice ale unei mișcări de rezistență pentru democratizarea accesului la oraș indiferent de poziția de clasă produsă în diviziunea capitalistă a muncii.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.