ICR, povestea unui fals eroism şi altruism social

 

TEMA: Arta ca politică / politica artei

Discuţiile şi scandalul din jurul ICR nu au pus, de fapt, problema unei relaţii abstracte dintre artă şi politică. Deşi au fost avansate interpretări de acest gen, mie nu mi se pare că problemele degajate din această dispută au fost dacă arta trebuie finanţată de stat, cum se împacă asta cu mesajul critic pe care se presupune (uneori) că ar trebui să îl aibă artiştii sau în general care este funcţia politică a artistului.

De fapt, controversa a pus o problemă mult mai bine circumstanţiată local, anume care sînt ideile şi opţiunile referitoare la societate şi politică ale unui grup important de artişit şi intelectuali. Ştiu că nu trebuie generalizat etc., dar eu vorbesc pe baza unui mare număr de reacţii publice, semi-private (Facebook, mai ales, desigur) şi private care mi s-au părut semnificative. Reacţii care au constituit adesea şi o mare surpriză pentru mine, deoarece mi-am dat seama că mulţi oameni despre care credeam că au o poziţie foarte apropiată de a mea au, de fapt, poziţii foarte diferite. Mai jos încerc să surprind această diferenţă.

Artistul, un pic altfel, totuşi

Chiar dacă poate părea greu de crezut la prima vedere, mare parte a acestei controverse se reduce la chestiunea fundamentală a politicii actuale: credem sau nu credem în egalitate, sau în ce mod credem în asta. Ce mi se pare esenţial în situaţia noastră şi ce voi încerca să argumentez mai jos este că mainstream-ul reacţiei de apărare a ICR a mers mai degrabă către o gîndire puternic nedemocratică, tributară unor ideologii dominante ale tranziţiei precum elititismul, anticomunismul şi antipolitica (nu mai argumentez de ce acestea sînt nedemocratice şi în general nefericite; orice om, artist sau nu, interesat cît de cît de societate şi politică ar trebui să ştie deja acest lucru).

În primul rînd, reacţiile faţă de schimbarea conducerii şi politicii ICR au depăşit cu mult nivelul unei reacţii faţă de o politică publică proastă şi nedreaptă. Nici interesul perosnal al artiştilor, nici interesul pentru binele public nu pot explica vehemenţa extraordinară declanşată împotriva autorilor deciziei şi a noilor numiţi în funcţiile respective, care în multe momente ale acestui episod a mers pînă la ură dezlănţuită. Paradigma în care a evoluat această reacţie nu mi se pare a fi cea a deciziei eronate şi nedrepte de politici publice, nici doar cea a unei politici publice care atacă interesele unei categorii sociale anume, ci aceea apocaliptică a barbarilor care atacă civilizaţia, a inferiorilor care emit pretenţii la poziţia care revine de drept superiorilor.

Elitismul reacţiei a fost evident. Horia-Roman Patapievici nu a fost apărat doar ca manager bun, ci ca om superior care are dreptul la acea poziţie în această calitate a lui. Simbolul mişcării, papionul, o spune foarte clar, ironiile nesfîrşite la adresa inculturii presupuse a decidenţilor din acest caz sau a celor numiţi de ei o spun şi ele. Organizatorii Mişcării Papioanelor declarau că „Papionul înseamnă solidaritate, respect față de valori, normalitatea unei culturi și a unei societăți, profesionalism, rafinament si dăruire”, iar asociaţia Erudio (specializată în liniştirea conştiinţelor corporatiste prin inducerea ideii că excelenţa umană este cel mai bine întruchipată de modele de abandonare totală a responsabilităţii sociale de tipul Pleşu-Liiceanu-Patapievici) îi cerea lui Victor Ponta să ţină cont nu de voturile celor cîtorva zeci de manageri de multinaţională aruncaţi în luptă cu această ocazie, ci de mărimea contribuţiei plătite de ei şi firmele lor la bugetul statului.

Să mai reţinem, în acelaşi sens, o viziune absolut sinistră despre rolul ICR şi al elitelor grupate în jurul lui, viziune din păcate reprezentativă, mi se pare mie, pentru o parte semnificativă a susţinătorilor ICR-Patapievici: „Imaginea negativă în lume a României o fac cei care umblă în străinătate pe banii lor, infractorii de toate soiurile. Statul român reacționează la acest fenomen trimițîndu-și mesagerii în străinătate: artiști, sportivi, oameni de știință care să arate că există și o altă Românie“, spunea Mircea Cărtărescu în articolul în care se victimiza pentru modul în care „valorile noastre”, şi în primul rînd el, ar fi împroşcate cu noroi în România. Deci pe de o parte avem elite, oameni superiori care pot să arate că există „şi o altă Românie”, pe de altă parte restul lumii. Coroborat cu alte articole ale autorului, s-ar părea că la bază avem o ţară infectă, creaţie a maselor, dar deasupra ei e etajul superior al artiştilor, care sînt „imaginea unei naţiuni” şi care mai spală ce se mai poate spăla.

 Micile excepţii care nu confirmă nimic

Faptul că povestea ICR a fost integrată imediat în marea naraţiune post-comunistă românească, respectiv lupta dintre neocomunism/pesedism şi dreapta, dintre needucaţi şi civilizaţi, dintre prostime şi elită, dintre neeuropeni şi europeni etc. s-a văzut clar atunci cînd decizia a fost catalogată, în mod absurd, drept stîngistă sau comunistă şi a fost pusă covîrşitor în seama PSD, deşi cultura era la liberali, ca şi Diaconu şi Marga, implicaţi direct în acest proces. Recursul la energia enormă pe care demonizarea stîngii o are încă în România era, însă, soluţia cea mai facilă pentru susţinătorii vechiului ICR, chiar dacă reformarea acestuia nu are o raţiune clar ideologică, fiind doar o răzbunare politică şi o satisfacere a clientelei noii puteri, pe schema clasică de pînă acum (revin la asta). Şi chiar dacă naţionalismul sau păşunismul acuzate la noul ICR se vor confirma, ele nu au, evident, nici o direcţie de stînga.

La mulţi dintre susţinătorii ICR, artişti sau nu, atitudinea a fost aceea că un ICR aşa cum era el sub conducerea lui H.-R. Patapievici li se cuvine de drept, ceea ce nu e deloc evident dintr-o viziune democratic realistă asupra societăţii. Dacă regula e că instituţiile nu funcţionează, de ce ar fi atît de necesar ca instituţia destinată elitelor culturale să funcţioneze? Unii considerau chiar de la sine înţeles că alte categorii de intelectuali şi în general de societate au obligaţia de „a-i apăra pe artişti” de agresiunea pesedistă barbară, ceea ce din nou nu mi se pare deloc evident.

Aici, maniheismul care face din PSD suma relelor şi a inculturii (şi care e, în sine, complet incompatibil cu orice viziune democratică asupra societăţii), iar din vechiul ICR un simbol al excelenţei umane era combinat cu o atitudine anti-politică în genere, care nu agreează democraţia reală a sistemului de partide şi nu poate accepta această disfuncţionalitate curentă a ei care sînt numirile politice şi interesate. Combinaţia maniheism politic-antipolitică nu e, însă, deloc contradictorie, dimpotrivă, e clasică, anti-politica fiind un alt pilon ideologic post-89 înfipt de intelectualii neoconservatori care au ocupat atunci scena. Este, absolut întîmplător, desigur, şi combinaţia pe care s-a clădit politica preşedintelui Băsescu.

Astfel, a pune pe seama USL distrugerea acestei feerii care a fost ICR sub conducerea lui Patapievici constituie o mostră de gîndire nedemocratică şi într-un mod mai subtil, dar esenţial. Fostul şef al ICR este (alături de Monica Macovei, Daniel Funeriu şi mulţi alţii) unul din „tehnocraţii” prin care preşedintele Băsescu a încercat să evite malaxorul democraţiei sistemului de partide. Esenţa şi noutatea sistemului politic al lui Traian Băsescu a fost de a răspunde la disfuncţionalitatea sistemului de partide prin ocolirea lor, inclusiv a propriului partid, căci apartenenţa la PDL a oamenilor controlaţi de el era mai mult formală. În schimb, el a recurs la un tip de conducere puternic personal bazat pe oameni, nu pe instituţii, pe informal, nu pe formal. Probabil că speranţa era ca acest tip de conducere să impună, prin modalităţi directe (anticorupţie) şi indirecte (impunerea unui model, inclusiv pe baza succeselor lui practice), reformarea tuturor partidelor.

 Cum putem să nu ne pese unii de alţii

Desigur, era o naivitate, în cel mai bun caz. Acest model prezintă o caracteristică esenţială evidentă: nu are nici un viitor posibil într-un context politic intern şi internaţional precum al nostru. Dintr-o serie întreagă de motive, în România nu poate funcţiona un regim personal autoritar bazat pe oameni şi nu pe proceduri; nu că ar fi dezirabil, desigur, dar el nu poate funcţiona la capacitate deplină în timpul liderului şi nu îi poate supravieţui acestuia. Astfel că, inevitabil, şi în cazul nostru pierderea lentă a puterii de către preşedinte va antrena sau a antrenat deja căderea oamenilor numiţi de el, cei prin care a vrut să şunteze partidele şi să ofere măcar o iluzie de putere, ordine şi performanţă.

Prin urmare, sfîrşitul feeriei ICR i se datorează preşedintelui Băsescu cel puţin la fel de mult ca oricui altcuiva. Cei care deplîng atît de aspru sfîrşitul ei uită că regula e ce a făcut USL la ICR, nu ce a făcut Băsescu la ICR. Excepţia lui Băsescu la ICR a fost mai reuşită decît ce s-a întîmplat la ICR înainte şi, probabil, şi decît ce se va întîmpla în continuare. Dar problema pe care trebuie să ne-o punem este dacă ne dorim o astfel de guvernare a excepţiei, care pentru nişte exponate de vitrină precum acţiunea lui Patapievici la ICR, a lui Macovei în justiţie sau a lui Funeriu la educaţie consumă energiile destinate mecanismului de fond şi sacrifică regula. Cu atît mai mult dacă ne amintim încă o dată că aceste exponate, prin însăşi condiţia lor de excepţii, nu au viitor.

În loc să se încerce soluţia reală pentru cadrul politic în care ne găsim, respectiv potenţarea democraţiei prin lărgirea cercului deciziei, prin implicarea politică a societăţii largi şi în general prin obligarea sistemului de partide să funcţioneze mai bine prin măsuri de fond care să producă schimbări structurale, au fost găsiţi cîţiva oameni „deosebiţi” care au făcut cîteva lucruri „deosebite” care nu aveau din start viitor. Iar cînd ele, în mod inevitabil, au luat sfîrşit, mulţi au reacţionat fără să se gîndească deloc la motivul pentru care ele au luat sfîrşit.

Argumentele de mai sus sînt cele care mă despart, în primul rînd, de susţinătorii pasionali ai vechiului ICR. Doar în al doilea rînd politizarea mai mult sau mai puţin discretă a instituţiei, politizare absolut indiscutabilă, însă, deoarece, deşi s-a spus atît de des şi eu sînt convins că e adevărat că marea majoritate a activităţii şi personalului ICR nu era condiţionată politic sau ideologic, şi ştiu cu certitudine că o grămadă de prieteni de-ai mei cu opţiuni radical diferite de cele ale fostului preşedinte ICR au beneficiat de susţinerea instituţiei, în acelaşi timp nu trebuie să uităm că, pe linie ideologică şi politică, ICR a fost implicat total în promovarea unei ideologii anticomuniste primitive şi interesate care este doar o ideologie printre altele şi care se identifică foarte bine cu o anumită tabără politică, întîmplător chiar cea care a făcut numirea respectivă la şefia instituţiei. În plus, prietenii mei nu au luat niciodată, şi nici nu ar fi visat vreodată să ia sumele exorbitante plătite clientelei de lux a ICR, cum ar fi 5.000 de dolari pentru o conferinţă plicticoasă.

Dar asta e doar în planul doi, principala problemă e modul în care o bună parte din mișcarea de susținere a ICR s-a construit pe o retorică superioară şi egocentrică şi, mai ales, pe un tip de gîndire nedemocratică, pe un angrenaj social și politic care nu reuşeşte să ia în calcul întregul societăţii, ci reprezintă doar interesele părţii „bune” şi superioare a acesteia. În aceste condiţii, îmi permit ca pe mine să nu mă intereseze ce va continua sau nu să facă ICR pentru susținătorii vechii formule de aur. Dacă pentru ei nu există ideea unei societăţi largi bazată pe un principiu clar de egalitate, nu înţeleg de ce societăţii largi ar trebui să-i pese de ei. Cred că asta rezumă cel mai bine întreaga situaţie.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.