La o adică, acest text ar putea avea un scop terapeutic, întrucât, printre altele, urmăreşte sa îl scoată din starea de şoc pe domnul Cristian Pătrăşconiu, care duminică declara pe blog-ul său: “Sunt şocat, sunt mut de uimire: grupul frecangiilor de mentă de stânga din noua generaţie & grămezile de literaţi rataţi de pe FB ar fi trebuit deja sa îl facă fie “nazist”, fie “fascist”, fie ambele, pe Mihai Razvan Ungureanu până acum! Cum adică pentru ce? Pentru că a adus în discuţie ideea de “muncă”, ideea de “responsabilitate” odată cu declaraţiile sale de sâmbăta, de când cu înzăpezirea.”
Despre „frecatul mentei” ( câtă fineţe a limbajului, demnă de un intelectual!) am un singur comentariu: într-o zi de muncă, de exemplu pe 7 februarie, sau pe 9 februarie anul acesta, în intervalul 08.30-18.00, deci în timpul programului de muncă, am numărat aproximativ 25-30 de afişări efectuate de domnul Pătrăşconiu pe pagina sa de Facebook, de la link-uri cu texte despre actualitatea politică până la cântecele pe youtube şi ştiri despre sexualitatea femeilor de stânga!!! Deh, mai intră omul de Facebook în timpul zilei de muncă, doar nu e catâr, însă atâta sârg e mai rar, dar cine ştie, poate pentru asta îl plăteşte Institutul de Studii Populare… De asemenea, nu pot să nu constat că domnul Pătrăşconiu a căpătat de la o vreme un ton din ce în ce mai isteric, substituind argumentaţiei de substanţă etichetele ofensatoare şi deriziunea. O fi stilul belicoso-găunos o virtute în rândul celor de dreapta, a ajuns cumva Mihai Neamţu modelul de comunicare pentru această tabără ideologică? Dezolant! Avea dreptate Vintilă Mihăilescu în recentul său articol în care susţinea că înjurătura dintre stânga şi dreapta reprezintă, cu mici excepţii, singura formă de relaţionare dintre cele două grupuri, ce se constituie astfel în haite, suspendând orice formă de comunicare socială.
Dar sa revenim la fondul problemei ca să îşi revină unii din şoc – declaraţia noului prim ministru, Mihai Răzvan Ungureanu. În afara emitentului, nimic nou sub soare, acelaşi discurs deja învechit şi arogant despre lenea românilor, despre indolenţa şi nesimţirea celor ce nu muncesc, despre cum unii plătesc pentru trândăvia altora, şamd. De ce alege însă premierul să scoată în evidenţă doar lenea unor concetăţeni şi nu pomeneşte nimic despre restul, care muncesc, că doar or fi şi din aceştia? De ce nu îşi contrabalansează ofensiva destul de defăimătoare printr-o retorică pozitivă la adresa atâtor alţi români care nu stau cu mâinile în sân; de ce se mizează pe un discurs care caută ţapi ispăşitori in locul unuia constructiv şi mibilizator? Eu tind să cred că Ungureanu suferă, în acest caz, de aceeaşi inabilitate psihică care îl făcea pe Cioran să nu vadă în iubire mai mult decât întâlnirea dintre două salive şi nimic mai mult. Tot ce percepe el din multitudinea de fapte care, coagulate, alcătuiesc o imagine complexă, sunt doar acei oameni care stau la căldură în timp ce jandarmeria dă zăpada. Tentaţia de-compunerii şi a secţionării unui segment din realitate la care este apoi mărginită întreaga realitate îl împiedică pe individ să perceapă fenomenul în toată amploarea sa. De obicei, această inabilitate manifestată printr-un reducţionism distrugător şi înrăit ascunde o rană psihologică mai profundă: o frustrare, o obsesie, o intenţie, un traumatism…
Nu cunosc resorturile psihice ale primului ministru, dar cred că întrezăresc miza politică a acestora – punând la zid şi blamând populaţia, Ungureanu încearcă să se spele pe mâini de responsabilitate, pe el şi guvernul pe care îl conduce. În substratul acestei afirmaţii e veşnica obsesie: responsabilitatea individului pentru propria soartă ca virtute supremă ce stă la temelia societăţii. Individul responsabil (şi, deci, obligatoriu de dreapta), chiar dacă e un pensionar ramolit, care abia îşi târăşte picioarele, nu aşteaptă să vină statul cu lopata să îi dea zăpada de trei metri înălţime din jurul casei, ci îşi suflecă mânicile până la coate şi, ca un adevărat super-man, îşi deszăpezeşte frumos curtea, uliţa şi apoi tot satul. Nu există calamitate naturală, nici vicisitudini ale sorţii, nici neputinţă fizică căreia individul responsabil să nu îi facă faţă, peste care să nu treacă. Şi ce fericire cu acest cetăţean responsabil, care îşi ia soarta în mâini – iată cum, graţie lui, tihna guvernanţilor ar fi desăvârşită, pentru că nu ar trebui să îşi bată capul cu nimic, bogaţii ar plăti taxe foarte mici sau deloc, pentru că cine e responsabil e şi harnic şi nu aşteaptă bani de la alţii. Hm, miroase aici a stat minimal, dar asta nu ar trebui să ne surprindă de la cineva declarat de dreapta. Statul minimal, desigur, ca şi concept teoretic, merită o discuţie aparte şi o abordare ceva mai sofisticată decât cea cu care îl onorează dreapta românească. Problema e că, fie din lene intelectuală, fie pentru că arsenalul teoretic al dreptei româneşti e foarte subţirel, fie dintr-o predilecţie pentru propaganda simplificatoare, în România statul minimal nu poate fi legitimat altfel decât stigmatizând şi aruncând anatema peste categorii întregi de potenţiali beneficiari ai unui stat maximal. Sintetizând, argumentaţia ar fi cam următoarea: statul minimal este dezirabil pentru că indivizii care îşi doresc/au nevoie de un stat extins sunt vicioşi, prin urmare statul maximal e şi el vicios şi indezirabil. Or, această strategie este şi necinstită, şi periculoasă, întrucât presupune stigmatizarea şi demonizarea unora, de regulă mulţi, pentru a netezi terenul puterii către aplicarea unei viziuni doctrinare. Aş dori să îi remintesc aici lui Mihai Răzvan Ungureanu un citat din Edmund Burke, gânditor pentru care sunt sigură că el, ca om de dreapta, are un deosebit respect: „Cei ce se îndeletnicesc de obicei cu găsirea şi dezvăluirea defectelor sunt nepotriviţi pentru reformă (…). Urând prea mult viciile, ei ajung să iubească prea puţin oamenii. Nu este, prin urmare, uimitor faptul că ei nu sunt înclinaţi şi nici nu sunt capabili să-i slujească pe oameni”.
Dar despre responsabilitatea statului faţă de cetăţean când vom vorbi? Pe când o declaraţie despre datoria statului de a presta bunuri publice? Dar despre statul care „stă la căldură” şi eşuează să creeze locuri de muncă, jubilând uşurat atunci când priveşte la remitenţele românilor care muncesc în străinătate de ce nu se vorbeşte nimic? Pe lângă tentativa de de-responsabilizare a Guvernului, citesc declaraţia domnului Ungureanu şi ca pe o invitaţie la un duel păgubos şi contraproductiv, un duel în oglindă, în care cetăţenii acuză politicienii pentru fundătura care a ajuns România, iar aceştia, la rândul lor, arată cu degetul la poporul nevrednic.
Acum, sigur că e nevoie ca şi cetăţenii să contribuie, pe cât posibil, la cruciada împotriva nămeţilor. E indiscutabil că în asemenea circumstanţe avem nevoie de solidaritate şi spirit comunitar, care adesea lipsesc, pare-se. Dar oare nu este absenţa lor consecinţa firească a unui discurs practicat ani de zile la noi, centrat pe individualism ca valoare supremă? Un reportaj recent arăta o bătrână care se plângea că tinerii din sat cer bani pentru a-i ajuta la deszăpezit, lucru pe care foarte mulţi cititori îl găseau revoltător, după cum am putut observa din comentariile ziarului Gândul. Însă la ce altceva ne puteam aştepta după campania de înfierare a „pensionarilor nesimţiţi”? După ce că trăiesc de pe banii noştri, mai vor să şi muncim degeaba, zău aşa! Reţeta Romanian dream-ului exclude datul cu lopata pe gratis în curtea vecinului, pentru că cine face aşa ceva este un „fraier”. Lipsa de solidaritate şi întrajutorare este consecinţa ultimă a capitalismului în care totul, de la muncă până la prietenie, este de vânzare.