Hegemonia liberală în feminismul românesc

IuliaPopovici1Cine are „dreptul“ să vorbească despre drepturile, interesele și identitatea feminină? Cine decide ce e „bine pentru femei“? Cine „reprezintă“ femeile? Pentru că în cîteva rînduri – înainte să fiu relegată printre misogini și susținători ai patriarhatului – s-a făcut apel la solidaritatea mea de gen, îmi asum acum riscul de a spune de ce nu mă pot solidariza cu acea parte a feminismului românesc mainstream ce se manifestă preponderent în spațiul public local și nu-i pot ceda necondiționat dreptul de a mă reprezenta. „Riscul“ – fiindcă principala modalitate de construcție și protecție a monopolului tematic o reprezintă negarea expertizei de opinie a contestatarului.

Două au fost momentele recente cînd feminismul local mainstream și-a clamat autoritatea absolută asupra unor subiecte: dezbaterile privind Legea medierii și dosarul din Viața medicală privind numărul extrem de mare de cezariene în România (dosar anunțat de un articol al lui Vlad Mixich de pe HotNews – pe care Vlad Mixich l-aș întreba, sincer șocată, ce înseamnă excesul de democrație în accesul la o procedură medicală, fie ea și cezariana, și dacă susține interzicerea avortului, de vreme ce afirmă prioritatea intereselor copilului asupra intereselor mamei, iar despre efectele negative ale cezarienei asupra femeii care naște nu spune nimic). Momente care, citite în paralel, au pus în lumină o aparentă contradicție în abordare: în timp ce subiectul informării despre mediere în cazurile de viol a dus la afirmarea ideii că victimele trebuie să urmărească în justiție, în orice condiții, agresorul pentru binele altor femei și nu au libertate de decizie, în cazul nașterilor prin cezariană, femeia era privită ca singura îndreptățită să se pronunțe, pentru propriul bine. E o contradicție internă, reproductibilă și în alte situații, a feminismului mainstream, care alternează ca orientare între liberalismul clasic și liberalismul welfare, între proclamarea absolută a libertății individuale și încrederea în beneficiile legiferării extinse. Iar după ce mare parte din hibele Legii medierii au fost atacate din perspectiva simbolică a lipsei de respect, articolul lui Mixich a fost aneantizat la fel de simbolic pentru că, în esență, autorul e bărbat. Ceea ce e. E și bărbat, și conservator, dar și medic și tată[i] – iar dacă feministele ar fi vrut cu adevărat o discuție despre cezariene (și nu să se bată cu biologia), ar fi putut să vorbească despre recursul la această procedură ca singură scăpare din infernul medical, accesibilă doar unor categorii de femei. Tuturor femeilor le e frică, iar sistemul medical este indistinct traumatizant – dar cezariana la cerere le este accesibilă (cu precădere financiar) numai femeilor cu o condiție socială cel puțin medie, în timp ce restul sînt lăsate să se chinuie, la rigoare asistate cel mult de rezidenți (căci mulți dintre medicii primari și-au programat nașterile și, în locul gărzilor, preferă mai multe locuri de muncă și mai multe cezariene), prin mizerie și cu șanse la-ntîmplare, pentru că atîta vreme cît categoriile conștiente de propriile drepturi și capabile să și le apere au găsit „soluția“, de crearea unor condiții decente pentru toate femeile care nasc nu mai are cine se îngriji. Atunci cînd pune discuția despre interesele și drepturile individuale și libertatea personală (dreptul exclusiv al femeii de a alege cezariana) deasupra celei despre binele comun (reforma regimului nașterii în așa fel încît să ofere condiții decente pentru nașterea naturală/ vaginală ca și pentru cea prin cezariană electivă, în situația reală în care cezariana la cerere nu este la îndemîna oricui, inclusiv din perspectivă culturală), feminismul românesc mainstream sare în apărarea unei linii de gîndire în care clasa bate genul[ii].

Căci feminismul românesc – născut cînd România era cu un picior într-un început de secol XX și cu celălalt în condiția postmodernă – e dominat de direcția liberală (aplecarea spre liberalism și feminismul second-wave e arătată și de titlurile traduse în colecțiile de studii de gen, semnate de Andrea Dworkin, Gloria Steinem etc.) și normativă, e un feminism al femeilor de bună condiție reală sau aspirațională care s-au emancipat pentru a le putea spune tuturor celorlalte ce e bine și ce trebuie să facă, cu riscul ca altfel să fie decăzute din condiția de aspirante la emancipare. Feminismul mainstream de la noi – puternic instituționalizat (ceea ce-i asigură capacitatea de autoreproducere, mai ales prin linii academice conectate cu sectoarele din administrația publică și din „societatea civilă“ care se ocupă cu drepturile femeilor) n-are nici o problemă să opună presiunii normative a unei societăți falocentrice o altă presiune, la fel de inhibantă – cea a femeii-care-trebuie-să-și-în-nici-un-caz-să (de la să nu prefere în cunoștință de cauză o viață de familie carierei – o „falsă conștiință“ – la să nu facă liber uz de propria sexualitate, trecînd prin să nu folosească în limbaj termeni care, nu-i așa?, sînt dovezi ale oprimării și exploatării femeii universale). Două poluri de putere, dominația „masculino-centrică“ și aspiranta feministă liberală, se concurează pentru dreptul de a decide „ce e bine pentru femei“, exercitînd împreună, în paralel, o presiune asupra altor direcții feministe care ar putea atenta la monopolul liberal – de pildă, Centrul de Studii de Gen de la Cluj, care a generat un număr semnificativ și revelatoriu de analize asupra relației dintre gen, etnicitate și rasă (și care, într-un cadru interdisciplinar, propune un feminism autentic de stînga). Pătura de invizibilitate acoperă, în egală măsură, o serie de feminisme (din București) underground sau marginale prin chiar opțiunea lor, în cazul cărora diferența față de mainstreamul liberal se observă nu doar prin preocupările distincte, organizare orizontală și participativă etc., ci și prin abordarea singurei teme pe care o au în comun cu liberalele – lupta împotriva violenței domestice (o abordare legalist-intervenționistă care tratează problema integrat, și în termeni de clasă și rasă). Că orice contestare a monopolului e practic invizibilă se datorează, în mare parte, ancorării instituționale a feminismului liberal, în plus, mult mai interesat de componentele simbolice de putere ale propriei poziții decît feminismul activist/ de stînga.

Feminismul liberal românesc este unul exclusiv feminin pentru că se fundamentează pe cunoașterea prin experiență – unul dintre exemplele glorioase o reprezintă mult adusa în prim-plan (cu ocazia discuției despre cezariană) Nașterea. Istorii trăite, carte coordonată de Mihaela Miroiu și Otilia Dragomir (Polirom, 2010), în care una dintre liniile accentuate în fundal este identificarea maternității cu faptul de a da naștere, ceea ce neagă condiția de mamă în egală măsură femeilor care adoptă copii, care apelează la mame-surogat sau lesbienelor (dar le-o acordă indiscriminatoriu mamelor-surogat)[iii]. Feminismul liberal românesc e heterosexual – probabil pentru că reacționează la interiorizarea celei mai comune căi de atac patriarhal la adresa mișcării – tratarea drept lesbiene (și asta, nu se știe de ce, pare a fi „rău“; nu există categorie mai puțin reprezentată în discursul public, inclusiv cel despre minorități, decît cea a femeilor bisexuale și lesbienelor) –, ceea ce face ca nimeni să nu performeze mai bine feminitatea heterosexuală decît feministele (pentru că resimt presiunea reușitei relaționale la fel de puternic ca pe cea a afirmării profesionale). E un feminism care, spre lauda lui, nu susține că femeile ar fi „la fel“ ca bărbații, doar că transformă afirmarea valorilor feminine într-o exhibare atît de absolută a unei părți a „diferenței“, încît eliberează jumătate din societate de obligația tratamentului egal: drepturile femeilor privesc exclusiv femeile. Feminismul liberal românesc vrea o lume-gineceu a fericirii perpetue, în care se vorbește frumos și ne putem felicita reciproc pentru apartenența noastră de gen, la adăpost de lumea mare și urîtă și falocentrică. Dar reală. Și în care discriminarea poate continua în tăcere, legitimată de însuși faptul că discuția e imposibilă, iar orice punct de vedere al unui bărbat nu e aprioric decît o confirmare a androcentrismului.

Nu poți critica feminismul liberal românesc căci contestatarii se împart în două unice categorii, bărbații excluși prin însăși lipsa lor de acces la experiența feminină și femeile dominate de „falsa conștiință“; ieșind din chingile unui limbaj falocentric, feminismul liberal românesc supralicitează valorile emoționale ale discursului, căruia îi neagă posibilitatea neutralității de gen, femeile fiind înainte de toate femei care trebuie să-și resimtă în fiece clipă oprimarea (ascunsă mai ales în chestiuni delicate și nu la îndemîna oricui, precum verbele reflexive), pe urmă, muuuult mai tîrziu, fiind ele ființe umane, cu identități diferite și complexe, inclusiv de rasă și clasă.

Feminismul liberal românesc este extrem de preocupat de combaterea discriminării prin martelarea vocabularului – într-o manieră atît de absolută, încît o piesă ca All Women Are Bitches ar rata toate standardele cenzurării (deși ea însăși e, întîmplător, un manifest feminist – însă toate temele și direcțiile celui de-al treilea val feminist sînt cvasi-inexistente pentru versiunea liberală românească a mișcării, în primul rînd cele legate de sexualitate). De aceea e imbatabil – căci forțează sofisme în care cuvintelor li se dau puteri absolute decelabile și manipulabile doar de către avizați (de la „copiii noștri“ la „a se naște“).

Sigur că feminismul poate fi oricît de liberal dorește – atît timp cît nu pretinde a fi singur pe fața pămîntului; doar că monopolul asupra tematicii feminine/feministe nu e o simplă chestiune ideologică sau de incapacitate de solidarizare cu alte cauze – el este, de fapt, un monopol asupra resurselor, de la cele academice la la cele ale ONG-urilor care se implică în combaterea abuzurilor domestice etc., în care multe dintre fire sînt destinate a fi definitiv și incontestabil legate de Masteratul de Politici, Gen și Minorități din cadrul SNSPA (singurul de acest fel din România, după cum se și prezintă). Și de aceea, feminismul liberal românesc își dorește o cameră separată. Pentru el, nu pentru femei.



[i] Una dintre expresiile „falocentrice“ care i s-au reproșat lui Mixich în respectivul articol a fost „copiii noștri“. Pe lîngă faptul că formularea e interpretabilă din perspectiva statutului parental al autorului, Google ne arată că există o Fundație „Copiii noștri“, Copiii noștri e titlul revistei informative a Rețelei instituțiilor pentru copii și tineri cu dizabilități, „avem“ o Mișcare a mamelor rrome „Amarre chave – Copiii noștri“ și o Asociație a Femeilor Rome „Pentru Copiii Noștri“, care desfășoară proiecte de integrare cu fonduri europene (coordonator este Letiția Mark, o activistă cu practică în problematica femeilor rome). Nici una nu a declanșat protestele mișcării feministe mainstream. Dincolo de vinovăția apriorică a lui Vlad Mixich și de interpretabila poliție de gen a limbii, formularea comunitară „copiii noștri“ este evident inacceptabilă din perspectiva liberală clasică, individualistă și anticomunitară, a feminismului.

[ii] Acesta nu este un text despre cezariană, deci nu mă voi opri asupra unor idei ale unor feministe mainstream care susțin că această procedură e un fel de alternativă la clinicile private pentru femeile fără mijloace materiale. Cea mai la îndemînă statistică privind plățile informale la naștere arată destul de limpede diferența de preț, sensibil mai mare în cazul cezarienei chiar fără a include îngrijirile postpartum. Răspîndirea nașterilor prin cezariană duce, de fapt, la o realocare de resurse înăuntrul sistemului de stat, în defavoarea femeilor care nasc natural. Cezariana electivă nu există în normele medicale din România, ea este un „privilegiu“ la dispoziția medicilor, „setat“ socio-cultural; pentru oricine crede că „dreptul de a alege“ îi protejează pe săraci, aici un studiu centrat pe vasta paletă de refuz de cezariană în cazul femeilor HIV pozitiv, și, deși nu vorbește explicit despre cezariene, un studiu al lui Enikö Vincze despre sănătatea reproducerii în comunitățile Roma.

[iii] Tocmai pentru că nu e un volum de teorie, Nașterea. Istorii trăite pune excelent în lumină atașamentul liberal al feminismului în cauză pentru modelul feminin de succes văzut ca împlinire familială (heterosexuală) și în carieră. E un feminism al performanței în ciuda „dublei zile de lucru“, care valorizează normativ reușita profesională într-o „lume a bărbaților“ și-i acordă o apriorică superioritate venind din partea acelei jumătăți de umanitate capabilă să dea naștere.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.