Hedonismul in educație

Maria-Cernat-150x150Să muncim cât mai mult! Să rămânem peste program ca să ne evidențiem și să obținem bonusuri și promovări. Să plătim direct pentru educație și sănătate. Să ne bazăm numai și numai pe noi înșine. Să acceptăm fără să cârtim condițiile grele de muncă, s tragem până cădem jos. Să aruncăm cu noroi în nenorociții care nu muncesc și întind mâna la stat după ajutoare.  Sa ne luam destinul în mâini și să ne dăm viața pentru compania la care lucrăm. Așa și numai așa vom progresa. Bine doamnelor și domnilor! Înțeleg! Dar de ce schimbăm foaia când vine vorba de educație? De ce trebuie să „sa transformam scoala dintr-un chin permanent si fara scop, intr-o aventura a cunoasterii”[1]? Sunt pur și simplu șocată să văd cum părinți care ar subscrie total la afirmațiile cu care am început articolul se dezic total de ele cand vine vorba despre educație. Aici începe un cu totul și cu totul altfel de retorică: “Bieții copii, învața atâta și muncesc atât de mult fără să le placă ce fac. Programa e mult prea încărcată! Temele sunt prea multe!”

Deci ca sa înțelegem: educăm niște copii pe principiul plăcerii – tot ce învață trebuie să le fie pe plac – și pe urmă când se angajează trebuie să uite brusc de toate astea și să înceapă să tragă în jug fără să crâgnească. Din ființele serafice care aleargă vesele înfruptându-se din poamele gustoase ale cunoașterii, copiii trebuie să se transforme în animale de povară abrutizate și incapabile de vreo sensibilitate civică. Cum de s-a ajuns în această situație? Probabil pentru că statutul profesorului s-a schimbat. El nu răspândește cunoașterea, ci, furnizează servicii. Chiar în documentele oficiale emise de ministerul educației  profesorul este acest “furnizor de servicii educaționale” – adică e o bonă ceva mai educată. Un servitor al copilului angajat de părinți. Față de șefi părinții sunt subordonați și nu le-ar trece vreodată prin cap să vină cu aiureli de tipul: “șefii terbuie să facă munca plăcută pentru noi”. Dar cu școala le merge. Un articol recent chiar mă îndeamnă să pun următoarea întrebare: dragi părinți iubitori de competiție și muncă pe ogorul firmei, cum vă pregătiți copiii pentru ce-i așteaptă, de vreme ce vă străduiți din răsputeri să scoateți ideea de efort și sacrificiu din educație?

Asta e una dintre multiplele contradicții ale societății în care trăim. Dacă în vremea comunistă “se făcea carte” – cum se spune adesea, exigențele fiind mult mai mari, acum nu mai știm cu să aruncăm informații din programa școlară și cum să-i gâdilăm pe copii-regi doar, doar or pune și ei mâna pe carte. E o presiune foarte mare și nedreaptă. Sigur că îți dorești, ca profesor, ca elevii sau studenții tăi să găsească o plăcere în ceea ce te străduiești să le transmiți. Nici un om care nu își dorește asta nu are ce căuta în învățământ. Dar se exagerează atât de mult în direcția asta încât am impresia că unii părinți, dar și unii oficiali din minister sau patroni de instituții de învățământ, ar vrea să scoatem iepuri din pălărie când predăm, să cântăm, să țipăm, să facem piruete – în genere să ne transformăm în niște măscărici amuzanți. Plăcerea copilului e principiul ultim de evaluare al eficienței profesorului.  Și, ca întotdeauna, profesorul e de vină:

 

“Sistemul de invatamânt este individualizat, fiecare copil primea un plan saptamanal de lucru, diferit de la caz la caz in functie de apetitul copiilor. Cand un copil nu-si executa planul saptamanal, niciodata nu este vina lui, ni s-a subliniat lucrul acesta, este vina invatatoarei care va alcătui saptamâna urmatoare un plan mai usor.”[2]

Există foarte multe pericole ale acestui tip de mentalitate.  A scoate din educație ideea de responsabilitate, de efort, de sacrificiu și a crea această reprezentare fantezistă în care doar plăcerea te călăuzește către performanță și succes este pur și simplu abominabil. Abominabil pentru că urmărirea plăcerii și numai a plăcerii te poate duce într-un singur loc: la clinica de dezintoxicare! Abominabil pentru că nu poti face apologia muncii și efortului la serviciu și a ușurinței și plăcerii la școală.

În al doilea rând, experiența comună a învățării poate crea un spirit al comunității, al solidarității sociale. Ce va produce  acest individualism (suntem foarte diferiți și trebuie să avem un parcurs școlar individualizat) exacerbat de hedonismul aferent (trebuie să ne placă tot ce învățăm)? Un consumator perfect în cautarea satisfacțiilor imediate.  Un individ capabil să-și sacrifice libertatea ca să-și satisfacă toate capriciile, dar incapabil de civism. Un consumator docil gata sa accepte orice mizerie la locul de muncă pentru a-și procura bunuri, dar incapabil să se solidarizeze cu ceilalți sau să înțeleagă de ce e important să plătești impozite.

În ce mă privește, eu nu cred că profesorul trebuie să se transforme în șeful intolerant și absurd care să chinuie copiii ca să-i învețe de mici ce e umilința, munca pe brânci și pedepsele absurde! Totuși, a subordona profesorii capriciilor părinților și a cultiva hedonismul în educație este o altă metodă de a îngropa învățământul. Iar dacă e să fim onești până la capăt fără idei ca responsabilitate, efort, sacrificiu și, de ce nu, muncă, dragi copii, nu prea ai cum să obții mare lucru. Iar dacă aceste idei nobile sunt folosite de patronii voștri lacomi, dragi părinți, nu înseamnă că trebuie să le epurăm din educația copiilor.

 

 

 

 



[1] http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/scoala-pregateste-copiii-pentru-esec-de-anca-nastasi-galerie-foto-11993207

[2] http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/scoala-pregateste-copiii-pentru-esec-de-anca-nastasi-galerie-foto-11993207

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.