Guvernul SYRIZA: prima lună

BortunPremisele unei victorii istorice

Prin 2008-2009, mulți credeau că cea mai gravă criză economică din ultimele decenii va aduce sfârșitul hegemoniei neoliberale și revenirea social-democrației keynesiene. Acum știm că, cel puțin în Europa, lucrurile s-au întâmplat invers: în ciuda derutei inițiale, establishment-ul s-a regrupat rapid și a impus austeritatea ca unica soluție pentru ieșirea din criză – o soluție neoliberală la o criză neoliberală. Pare incredibil cu câtă ușurință austeritatea a devenit noul „simț comun” în Europa văzând azi ce eșec răsunător se dovedește a fi de cinci ani încoace pe plan social, economic și politic. Nici una dintre țările grav afectate de criză, în special în sudul Europei, nu o duce azi mai bine decât la începutul crizei, ba dimpotrivă.

Numai că austeritatea nu a fost nici un moment sortită să scoată statele europene din criză. De la bun început, menirea sa a fost salvarea și consolidarea consensului neoliberal din Europa. În acest sens, austeritatea a fost un succes răsunător până acum. În primul rând, a schimbat radical termenii dezbaterii: a transferat vinovăția pentru criză de la politicile neoliberale din ultimii treizeci de ani (stagnarea salariilor și crearea culturii de tip „credit doar cu buletinul”, de-reglementarea masivă a piețelor financiare etc.) la politicile fiscale „iresponsabile” ale guvernelor („de stânga”, de preferință). În al doilea rând, austeritatea a legitimat, în numele reducerii deficitului bugetar, nu doar perpetuarea ci chiar accelerarea unor politici profund neoliberale: privatizări, disponibilizări în sectorul public, tăieri salariale, amputări ale statului social. Cu alte cuvinte, austeritatea nu a salvat altceva din criză decât neoliberalismul însuși, devenit și mai agresiv decât înainte – impecabilă ilustrare a ideii că cea mai bună apărare e atacul.

De aceea victoria SYRIZA de pe 25 ianuarie – survenită în ciuda propagandei prăpăstioase a establishment-ului național și euro-atlantic – a fost un eveniment crucial al vremurilor noastre, fiindcă a fost prima lovitură serioasă dată în Europa acestui simț comun al austerității și consensului neoliberal în genere. E prima oară în mulți ani când o țară membră a Uniunii Europene alege un guvern autentic de stânga, care să se opună în mod explicit ortodoxiei neoliberale (deși nu atât de pe poziții radicale, anti-capitaliste, cât dintr-o perspectivă social-democrată clasică). Și tocmai de aceea SYRIZA a câștigat alegerile cu 11 procente față de locul doi, pentru că – deși și-a moderat vizibil discursul în ultimii trei ani, de când a intrat în cărțile pentru câștigarea alegerilor – s-a opus ferm celor cinci ani de austeritate brutală și establishment-ului politic care a impus-o. Să reluăm câteva statistici (familiare tuturor celor care nu s-au oprit cu analiza la „cele 14 salarii ale leneșilor de greci”):

  • în 2012, unul din trei greci trăia sub limita sărăciei, cu 372.000 de oameni aflați în pericol de excluziune socială;
  • în prezent, șomajul a trecut de 30%, iar pentru tinerii până în 24 de ani a ajuns la peste 50%;
  • pensiile au fost tăiate cu 26.4%, iar vârsta de pensionare mărită la 67 de ani;
  • numărul de oameni fără adăpost a crescut cu 25% doar între 2009 și 2011;
  • rata sinuciderilor a atins niveluri record, crescând cu 25% între 2009 și 2010 iar apoi cu 40% între 2010 și 2011 (cu 104% în rândurile femeilor);
  • închiderea a zeci de clinici și centre de dezintoxicare a condus, printre altele, la o creștere de 52% a infectărilor cu HIV doar între 2010 și 2011.

În plus, austeritatea nu și-a îndeplinit misiunea nici măcar din punct de vedere strict economic (unicul punct de vedere al neoliberalilor, asupra căruia au pretins mereu un monopol infailibil): în loc sa scadă, datoria externa a țării a crescut de la 100% la 175% din PIB, în vreme ce economia per ansamblu s-a micșorat cu 25%! Numai că, încă o dată, intenția arhitecților europeni ai austerității nu a fost nicidecum rambursarea împrumutului acordat statului grec, ci din contră: sugrumarea economiei grecești și, astfel, creșterea pe termen nedefinit a datoriei externe. De ce? Cum punctează Žižek într-un articol recent (s. m.), „Adevăratul scop al împrumuturilor nu este ca datoria să fie rambursată cu profit, ci perpetuarea pe termen nedefinit a datoriei, prin care datornicul este ținut într-o stare permanentă de dependență și subordonare.”

Pe plan politic, efectele socio-economice ale austerității au dus la decesul electoral al principalului partid „de stânga”, PASOK, aflat la guvernare când s-a încheiat acordul cu troika și s-a implementat primul pachet de austeritate. Falimentul acestui fals partid socialist – un veritabil PSD grecesc, dominat de corupție și interese oligarhice – a fost poate singura consecință benefică (indirectă) a austerității. Numai că ea a venit la pachet cu renașterea electorală a extremei drepte (ca în orice criză socio-economică majoră): de la 0,3% în 2009, neo-naziștii de la Răsărit de Soare au ajuns la 6-7% în ultimii trei ani, devenind al treilea partid politic a țării. Un partid ținut în brațe de sistem (vezi complicitatea fățișă e poliției) câtă vreme a putut distrage atenția – atât prin retorica sa anti-imigranți, cât și prin actele de agresiune ale membrilor săi care făceau prima pagină a ziarelor – de la cauzele reale ale crizei sociale și economice. Uciderea lui Pavlos Fyssas în septembrie 2013 a forțat autoritățile să intervină și să aresteze mai mulți membri de frunte ai partidului, dar baza electorală era deja formată, dovadă că la aceste alegeri au luat din nou peste 6% – mai exact, 17 parlamentari, doar cu unul mai puțin față de 2012.

Prima lună – între euforie și dezamăgire

Cu entuziasmul alegătorilor săi și al stângiștilor din toată Europa suflându-i în pânze, SYRIZA și-a început curajos mandatul pe 26 ianuarie: după primul jurământ strict civil depus vreodată de un prim-ministru grec, Alexis Tsipras a așezat în aceeași zi o coroană de flori la monumentul închinat partizanilor comuniști din rezistența anti-nazistă (ignorați de regulă de exercițiul oficial al memoriei) – un mesaj foarte clar despre cine e și de unde vine. După două zile, noul guvern a anunțat primele măsuri dintre cele promise în campanie: restaurarea pensiilor și a salariului minim de 751 de euro pe lună; reangajarea salariaților din sectorul public concediați de guvernele precedente; reintroducerea dreptului colectiv de negociere al angajaților; eliminarea comisioanelor pentru prescripții și vizite medicale; suspendarea planurilor de privatizare a porturilor din Pireu și Salonic precum și a companiei energetice de stat; acordarea cetățeniei copiilor de imigranți care s-au născut în Grecia; înlăturarea baricadelor care au apărat Parlamentul de protestatari în ultimii șase ani (act simbolic de renaștere a contractului social dintre stat și cetățeni). Părea ireal ca un guvern să acționeze atât de prompt în sensul promisiunilor cu care tocmai câștigase alegerile, mai ales când asta venea la pachet cu un stil proaspăt și informal de a face politică la nivel înalt – în sfârșit, niște politicieni care nu doar se apucă imediat să facă ce au zis că o să facă, dar care și arată a oameni normali. Însă nu avea să fie tocmai o lună de miere.

De la început au apărut reproșuri (pe lângă criticile standard ale propagandei de dreapta) privitoare la cooptarea în guvern a Independenților Greci (ANEL) – un partid populist de dreapta desprins din Noua Democrație care se opune austerității și troikăi dintr-o paradigmă naționalistă, care mai include, printre alte, un discurs agresiv împotriva Turciei și a imigrației. Numai că Tsipras nu a avut alte variante la dispoziție. PASOK a sprijinit și continuă să sprijine acordul cu troika și austeritatea la care a pus umărul, deci nu putea fi o opțiune. Liderii neo-staliniști ai Partidului Comunist (KKE), au refuzat, în sectarianismul și frica de responsabilitate care îi caracterizează, orice colaborare cu „reformiștii” de la SYRIZA, văzuți ca parte a sistemului (nu e exclus însă ca KKE să se rupă în două din cauza asta). Singurul partid opus austerității și eligibil pentru formarea unei coaliții – în afară de Răsărit de Soare – a fost ANEL, care tot ce ar fi cerut în schimb ar fi fost înghețarea demersurilor oficiale de rezolvare a diferendelor cu Turcia și care nu s-a opus măsurii privitoare la copiii de imigranți. Fără ANEL, SYRIZA nu ar fi putut forma o coaliție, sarcină care atunci ar fi revenit, conform legii, partidului de pe locul doi (Noua Democrație).

Marele semn de întrebare a venit însă pe 20 ianuarie, când, după aproape trei săptămâni de negocieri dure cu Bruxellesul iar apoi direct cu Berlinul (ca să nu mai existe dubii față de cine ține frâiele în UE), guvernul Tsipras a anunțat prelungirea cu patru luni a acordului cu troika. Amenințat de Banca Centrală Europeană cu suspendarea transferului de lichidități către băncile grecești, Tsipras s-a văzut nevoit să accepte un compromis văzut de mulți ca o înfrângere. Conform acestei noi înțelegeri cu troika, Grecia își reiterează angajamentul de a onora pe deplin și la timp toate datoriile către creditori și de a nu lua în mod unilateral măsuri care pot afecta economia, băncile ori balanța bugetară.

Ceea ce sună ca o înfrângere e totuși un compromis la o privire mai atentă: guvernul grec a obținut pentru prima oară în cinci ani oarece autonomie fiscală, în special în privința surplusului bugetar pe care îl are de atins. Acest spațiu de manevră i-a permis lui Tsipras să anunțe a doua zi o serie de măsuri progresiste: acordarea de bonuri de masă și de subvenții pentru casă și electricitate pentru cei aflați sub limita sărăciei; anularea datoriilor către bănci a 3,7 milioane de greci; introducerea unui sistem de rate pentru cei care datorează în taxe mai puțin de 50.000 de euro; închiderea controversatei mine de aur din Skouries; redeschiderea televiziunii publice ERT. Fără îndoială însă că acest compromis e un mare pas înapoi făcut de SYRIZA în raport cu discursul din campanie și chiar cu atitudinea fermă din primele zile de guvernare. Dar asta nu înseamnă că lucrurile se termină aici, așa cum se hazardează să proclame adversarii SYRIZA și nu numai – cel puțin până în iunie, lupta rămâne deschisă.

Ce e de făcut până în iunie?

Scenariul pesimist e că cele patru luni obținute pe 20 februarie se vor dovedi a fi o simplă amânare a capitulării finale, care nu numai că ar submina teribil de mult guvernul SYRIZA și Stânga europeană în genere, dar ar lărgi pârtia extremei drepte, erijată în „ultima redută” împotriva austerității. Scenariul optimist (în care îndrăznesc să sper) e că cele patru luni vor fi un respiro în care guvernul Tsipras să pregătească singura carte pe care o mai poate juca dacă nu vrea să piardă, în cazul aproape cert în care troika va fi la fel de inflexibilă și în iunie – să facă default și să părăsească zona euro. Tsipras a înțeles deja probabil ceea ce aripa stângă a partidului său știa deja de mult: troika nu e dispusă la nici o concesie majoră, ceea ce înseamnă că singura soluție pentru SYRIZA de a-și realiza agenda anti-austeritate este grexitul.

Argumentul moderaților e că SYRIZA nu are mandat să scoată țara din zona euro. Așa e, însă are mandat să o scoată din austeritate, iar dacă singurul mod de a o face, în fața habotniciei neoliberale a troikăi, e prin renunțarea la euro, atunci guvernul trebuie să-și convingă poporul de asta până în iunie (varianta unui referendum nu trebuie scoasă din calcul). De asemenea, guvernul Tsipras are timp să consolideze punțile de solidaritate cu celelalte partide și mișcări anti-austeritate din Europa, punând astfel presiune pe guvernele așa-zis de stânga, în special din Italia și Franța, care deocamdată ezită să își ofere suportul. Pe lângă nemulțumirea populară față de austeritate, există diviziuni în rândurile elitelor conducătoare (europene și nu numai) cu privire la eficiența acestei politici, diviziuni pe care SYRIZA trebuie să încerce să le speculeze până în iunie.

Evident, SYRIZA trebuie să știe ce are de făcut în cazul în care se ajunge la grexit. În ciuda prognozelor apocaliptice ale economiștilor de dreapta, poate exista viață după euro, una mai bună decât ce au trăit grecii în ultimii cinci ani. Guvernul ar trebui să preia controlul asupra sistemului bancar, iar băncile să devină instituții publice care să nu mai servească interesele oligarhilor autohtoni și ale capitalului străin, ci nevoile oamenilor obișnuiți – de pildă, prin acordarea rapidă de credite ieftine pentru fermieri și micii afaceriști. De asemenea, acest control public asupra băncilor ar preveni retragerile masive de capital care ar bloca economia; căci un adevărat guvern de stânga pune dreptul celor 99% la o viață decentă mai presus de dreptul celor 1% la libera circulație a capitalului. Apoi, miliardele care ar trebui să se ducă sub formă de dobânzi la troika ar putea fi investite în proiecte publice (locuințe, școli, spitale, infrastructură, surse regenerabile de energie) care ar crea sute de mii de slujbe într-o țară cu șomaj de peste 30%.

Cu o troikă de neînduplecat împotriva sa, pe de-o parte, și cu o cotă de popularitate de circa 80%, pe de alta, guvernul SYRIZA are contextul propice pentru mobilizarea maselor în sprijinul grexitului și al măsurilor schițate mai sus – trebuie doar să aibă și curajul politic de-a o face. Până la urmă, ce e mai important – plata datoriilor și rămânerea în zona euro cu orice preț sau respectarea promisiunilor făcute alegătorilor și renunțarea la o politică impusă din afară care, de cinci ani încoace, este falimentară din toate punctele de vedere? SYRIZA mai are patru luni să decidă cum răspunde la întrebarea asta.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.