Guvern “Semafor” în Germania: continuitate sau schimbare?

Eugen Gabor

Plecarea Angelei Merkel din fruntea guvernului german pune capăt unei perioade de 16 ani marcate de numeroase crize și evoluții neașteptate. În momentul în care ea își prelua mandatul, președinte al Statelor Unite ale Americii era republicanul George W. Bush, premier al Marii Britanii era laburistul Tony Blair, președinte al Franței era Jacques Chirac (decedat în 2019), iar în România liderii puterii executive erau Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu.

Este evident faptul că între 2005 și 2021 lumea și Europa s-au schimbat foarte mult, traversând, printre altele, o criză financiară și economică devastatoare, o criză a refugiaților, un val populist reflectat de Brexit și de victoria lui Donald Trump din 2016, și o pandemie care a provocat peste 5 milioane de decese. Care a fost impactul deciziilor luate de Merkel asupra acestor evoluții? Este bilanțul ei unul pozitiv sau nu?

Numeroși comentatori politici o prezintă pe Merkel drept o voce a moderației și pragmatismului, drept o ancoră a centrului care a ajutat Uniunea Europeană să treacă cu bine peste furtunile provocate de populiști și de pandemie. Fără îndoială, există și o fărâmă de adevăr în aceste afirmații. Merkel a acționat corect deschizând granițele pentru refugiații care trăiau în condiții greu de imaginat în Orientul Mijlociu sau în centrele improvizate din sudul Europei, a impus măsuri cu un vag caracter social-democrat, cum ar fi stabilirea unui salariu minim, și a consolidat puterea economică a Germaniei. Reușitele ei sunt însă umbrite de numeroase decizii care au subminat stabilitatea în numele căreia clama că acționează.

Capacitatea de a ține piept valului populist a fost prezentată drept una din principalele calități ale lui Merkel. Concluzia aceasta are însă baze mai mult decât șubrede. În primul rând, Merkel a avut un comportament conciliant în relația cu mai mulți lideri populiști. De exemplu, ea e evitat în mai multe rânduri să ia măsuri ferme împotriva premierului maghiar Viktor Orbán, având în vedere că Orbán a implementat în mod constant politici care favorizau interesele economice ale unor companii germane. În al doilea rând, strategia politico-economică a lui Merkel a fost o cauză a ascensiunii populismului, înainte de a încerca să devină o barieră în fața acesteia. Merkel a pledat pentru o disciplină fiscal-bugetară la nivel european potrivită pentru o economie robustă ca cea germană, dar care a limitat în mod drastic posibilitățile de dezvoltare ale economiilor din sudul și estul Europei. Economia germană a înflorit ca urmare a măririi excedentului comercial prin investiții și împrumuturi în state din periferia UE care au fost cheltuite de debitori și prin achiziționarea de bunuri și servicii germane.

Criza elenă ne arată foarte clar cum abordarea lui Merkel servește exclusiv interesele capitalului german și creează un teren fertil pentru populism atât în țările dezvoltate din UE, cât și în cele aflate în curs de dezvoltare. Ministrul de finanțe al lui Merkel din perioada 2009-2017, Wolfgang Schauble, a înfierat în repetate rânduri iresponsabilitatea grecilor și tupeul acestora de a se prezenta drept victime când de fapt traversează o criză pe care ei au provocat-o. Întreținerea unei mitologii despre lenea și nesimțirea celor din sudul Europei nu a făcut decât să alimenteze un reviriment al xenofobiei în mai multe state din vestul și nordul Europei, reviriment care a fost exploatat de populiști odată cu declanșarea crizei refugiaților.

Merkel a fost un avocat al austerității în perioada crizei economice din 2009-2010, reprezentând o sursă de inspirație inclusiv pentru măsurile de austeritate impuse de Traian Băsescu. În ceea ce privește criza elenă, cancelarul german a condiționat acordarea de noi împrumuturi de măsuri draconice de austeritate, și s-a asigurat că sumele împrumutate vor fi folosite mai ales pentru rambursarea unor credite anterioare acordate de bănci germane și pentru menținerea excedentului comercial al Germaniei. Putem vedea astfel că acuzațiile de neo-imperialism adresate lui Merkel nu sunt atât de departe de adevăr cum ar părea la o primă vedere.

Odată cu retragerea lui Merkel vom asista la o schimbare a politicii interne și europene a Germaniei? Pentru a putea schița un răspuns la această întrebare trebuie să analizăm pe scurt profilul noului cancelar și profilul coaliției care îl susține.

La alegerile de pe 26 septembrie ierarhia a fost următoarea: SPD (social-democrați) – 25.7%, CDU/CSU (creștin-democrați) – 24.1%, Verzii (ecologiști) – 14,8%, FDP (liberali) – 11.5%, AfD (dreapta radicală) – 10.3%, Die Linke (socialiști) – 4.9%. Pentru gruparea lui Merkel, CDU/CSU, acesta a fost cel mai slab rezultat înregistrat la parlamentare de la înființare. Precedentul record negativ era cel din 1949 (31%). Armin Laschet, cel pe care Merkel l-a susținut în campanie prezentându-l drept succesorul ei, a comis mai multe gafe și a avut o prestație neconvingătoare în dezbaterile televizate, lipsa de carismă fiind în cazul lui un dezavantaj insurmontabil.

În primăvara acestui an sondajele de opinie arătau că Verzii au cele mai mari șanse de a încheia supremația electorală a creștin-democraților. Conform acestora, pe 1 mai Verzii erau pe prima poziție, cu 25%, fiind urmați de CDU/CSU cu 24%. Candidata ecologiștilor la poziția de cancelar a fost copreședinta formațiunii, Annalena Baerbock. Mai multe scandaluri în care a fost implicată Baerbock au șubrezit suportul electoral de care beneficiau Verzii. Ea a fost acuzată de plagiat, de nedeclararea unor venituri și de prezentarea unor informații false în CV.

Problemele ecologiștilor au facilitat un neașteptat reviriment al social-democraților. SPD s-a aflat la guvernare între 1998 și 2005, sub conducerea lui Gerhard Schröder. Schröder, – a cărui filosofie politică, denumită Neue Mitte (Noul Centru), era destul de asemănătoare cu cea a premierului britanic Tony Blair, fiind favorabilă unei compatibilizări a social-democrației cu dogma neoliberală-, s-a retras din funcția de cancelar după alegerile din 2005, când partidul său a obținut 34.2% din voturi, un scor mai mic decât cel al CDU/CSU. Ulterior performanțele electorale ale social-democraților s-au înrăutățit, la legislativele din 2017 SPD obținând doar 20.5%.

În 2019 conducerea SPD a fost preluată de Saskia Eskens și Norbert Walter-Borjans. Cei doi au pledat pentru o renunțare la Neue Mitte și o revenire la o formulă social-democrată necontaminată de neoliberalism. Ei nu au reușit însă să atragă un sprijin masiv în intențiile de vot pentru SPD, fiind lipsiți de notorietate pe plan național și de carisma necesară construirii unei asemenea notorietăți pe termen scurt. Astfel, Eskens și Walter-Borjans au fost de acord ca Olaf Scholz să fie candidatul la funcția de cancelar al SPD la alegerile din septembrie 2021.

Scholz, în vârstă de 63 de ani, a ocupat în trecut funcțiile de ministru al muncii (2007-2009), primar al orașului Hamburg (2011-2018) și vicecancelar și ministru al finanțelor (2018-2021). Așa cum am văzut mai sus, el a reușit să contribuie decisiv la clasarea pe primul loc a social-democraților la alegerile din septembrie. Chiar dacă victoria SPD era incontestabilă, formarea unei coaliții guvernamentale a fost într-o primă fază înconjurată de incertitudine. În pofida faptului că CDU/CSU a obținut cel mai slab rezultat din istorie, Armin Laschet și-a manifestat intenția de a forma un guvern de coaliție împreună cu Verzii și cu FDP. Chiar dacă într-o primă fază negocierile dintre Laschet și Baerbock au fost caracterizate drept constructive, în cele din urmă Verzii au preferat o colaborare cu social-democrații.

Prin urmare, a devenit clar faptul că va fi formată o așa-numită coaliție “Semafor” (Roșu – Social-democrații, Galben – Liberalii, Verde – Ecologiștii). Pe 8 decembrie noul cabinet a fost confirmat de Parlamentul german. Care va fi profilul ideologic al acestuia? Va fi el o prelungire a epocii Merkel sau nu? În urmă cu câteva decenii numeroase grupări ecologiste preferau din punct de vedere economic o abordare socialistă; ele erau asemănate cu pepenii: verzi la exterior, roșii la interior. Treptat însă ecologiștii s-au mutat spre centru, lucru vizibil și în ceea ce privește Verzii germani. Contestarea ordinii socio-economice neoliberale nu mai reprezintă pentru ei o prioritate. FDP este la rândul ei o formațiune care nu își propune o renunțare la politicile socio-economice promovate de Merkel; liberalii pledează pentru un mediu economic în care statul intervine cât mai puțin posibil. În aceste condiții, o pivotare spre stânga a noului cabinet poate avea loc doar la insistențele social-democraților.

Este Olaf Scholz omul potrivit pentru a schimba strategia socio-economică a Germaniei, oferindu-i un autentic caracter social-democrat? El și-a început cariera politică în anii 1980 ca un radical de stânga ce milita pentru depășirea capitalismului, a fost de acord cu introducerea salariului minim, iar după declanșarea pandemiei a pledat cu succes pentru cheltuirea unor sume mari de bani cu scopul reducerii efectelor sociale nocive avute de politicile restrictive. Datorită lui Scholz, o creștere fulminantă a ratei șomajului a fost evitată și s-au făcut progrese în ceea ce privește impunerea unui nivel minim de taxare a corporațiilor în țările dezvoltate. Pe de altă parte însă, Scholz a renunțat complet odată cu trecerea timpului la componenta radicală a poziționării sale politice, devenind un soldat disciplinat al filosofiei Neue Mitte impuse de Gerhard Schröder. El a fost de acord cu o reducere masivă a cheltuielilor legate de asistența socială, a afirmat că munca prost plătită și desfășurată în condiții incomode e preferabilă statutului de asistat social și a susținut că referirile la socialismul democratic trebuie eliminate din documentele SPD. Totodată, el nu a contestat niciodată strategia lui Merkel de a folosi excedentul comercial creat în dauna țărilor mai puțin dezvoltate din UE ca motor al creșterii economice.

Scholz a fost preferat de o bună parte din electorat nu pentru că ar fi susținut o ruptură de epoca Merkel, ci pentru că părut în repetate rânduri un garant al continuării acesteia. Lipsit de carismă, dar foarte experimentat și binecunoscut la nivel național, el a avut mult mai mult succes în încercarea de a se prezenta drept un vector al stabilității decât Armin Laschet. Politicianul britanic Dennis MacShane spunea despre politicile lui Tony Blair că reprezintă o față mai socială a neoliberalismului promovat de Margaret Thatcher. Așteptarea multor germani este una asemănătoare: politicile lui Olaf Scholz ar urma să reprezinte o față mai socială a viziunii promovate vreme de 16 ani de Angela Merkel.

Putem astfel concluziona că guvernul “Semafor” va reprezenta un continuator al cabinetelor Merkel? Un asemenea scenariu e plauzibil, dar ar fi prematur să afirmăm că e inevitabil. În Statele Unite ale Americii Joe Biden a fost de-a lungul unei cariere politice de aproape 50 de ani un adept al moderației centriste, al pragmatismului cu accente neoliberale. Cu toate acestea, după câștigarea alegerilor prezidențiale din 2020 el a surprins numeroși analiști propunând politici promovate de aripa socialistă a Partidului Democrat. Actualmente o parte din planurile sale sunt blocate de senatorii democrați centriști, dar Biden pare să fie în continuare loial unei agende mai progresiste decât cea promovată în campania prezidențială. Nu este exclus ca și în cazul lui Scholz să vedem, în contextul pandemiei, o asemenea pivotare spre stânga după preluarea funcției.

Care este mesajul pe care victoria SPD din septembrie îl transmite partidelor social-democrate europene? În momentul de față în Europa putem vorbi de existența a două “fortărețe” social-democrate: Scandinavia (Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia) și Europa Sudică (Portugalia, Spania, Malta). În aceste țări social-democrații se află la guvernare (în Italia avem un guvern de uniune națională). În restul continentului însă social-democrația se află într-o situație mai mult decât delicată.

În nicio țară membră a UE din Europa Centrală și de Est social-democrații nu se află la guvernare. La alegerile legislative de pe 8-9 octombrie din Cehia atât social-democrații cât și comuniștii au eșuat în încercarea de a depăși pragul electoral. În Ungaria candidatul pentru funcția de premier al Opoziției Unite, candidat care îl va înfrunta pe Viktor Orbán la alegerile din primăvara anului viitor, nu este un reprezentant al socialiștilor, ci este conservatorul Péter Márki-Zay.

În aceste condiții, inclusiv social-democrați din România au afirmat că victoriile social-democraților la alegerile din Germania și Norvegia reprezintă un semnal al unui reviriment al stângii în întreaga Europă. Dacă Scholz va opta pentru o continuare a politicilor neoliberale promovate de Merkel, atunci optimismul social-democraților este unul nejustificat; alegătorii tind să prefere originalul, nu copia.

Un val de optimism este legat și de viitorul construcției europene sub coordonarea cuplului politic Scholz-Macron. Se presupune că dacă Emmanuel Macron va câștiga alegerile prezidențiale din Franța din primăvara anului viitor, el va coordona alături de Scholz un proces de adâncire a integrării europene. Premisa de la care se pleacă este aceea că Scholz va renunța la reticențele lui Merkel legate de federalizarea UE.

Într-o dezbatere televizată din timpul campaniei electorale, cei trei candidați au fost întrebați care este prima capitală străină pe care o vor vizita după preluarea funcției. Armin Laschet a afirmat că e prematură prezentarea acestei decizii. Annalena Baerbock a afirmat că va face prima vizită la Bruxelles, iar Scholz a optat pentru Paris. Răspunsul lui Scholz e interpretat ca o confirmare a faptului că parteneriatul franco-german va reprezenta un motor al integrării europene. Un aspect important este însă ignorat: dacă Scholz și Macron nu vor contesta fundamentul neoliberal al construcției europene, atunci construcția e condamnată să fie în continuare șubrezită de decalajele de dezvoltare dintre centru și periferie, indiferent dacă facem tranziția spre modelul federal sau rămânem la forma de organizare interguvernamentală. Iar aceste decalaje constituie mereu un teren fertil pentru partidele populiste. Cu alte cuvinte, fără o schimbare a strategiei socio-economice, Macron și Scholz vor fi, ca și Merkel, mai degrabă surse ale ascensiunii populismului decât bariere în fața acesteia.

            Surse:

https://www.politico.eu/europe-poll-of-polls/
https://jacobinmag.com/2021/09/yanis-varoufakis-angela-merkel-divided-europe-north-south-greece-debt-banks-bailout/?fbclid=IwAR0Ajh2wguezaTcG6WFgnEnyvKMp1kfuC8p2HM21MmW7T6g4nunz1Q8s83I
https://jacobinmag.com/2021/09/olaf-scholz-german-election-merkel-credentials-scandals-chancellor-spd-coalition-machine-politics/?fbclid=IwAR1aqcAr2U2BP2eFt96rHh-G9jRt8j6hLrbniDCiluOTstF_FgHNBdC0Huk
https://www.reuters.com/article/us-health-coronavirus-germany-recovery/germany-to-spend-90-of-eu-recovery-money-on-green-digital-goals-idUSKBN2CE1HY
https://carnegieeurope.eu/strategiceurope/85333

Sursă foto Merkel

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.