Germania, victorie à la Pyrrhus. Uniunea Europeană a intrat pe drumul Golgotei

Cerneala nu s-a uscat încă în paginilor gazetelor ce anunţau deciziile luate la Consiliul European din 8-9 decembrie 2011, însă e timpul să analizăm efectele profunde ale hotărârilor luate de principalii lideri europeni. Analiza pe care o propun nu este una de tip economic, ci are în vedere consecinţele socio-politice ale unor măsuri economico-instituţionale.

Încă de la început trebuie spus că summit-ul de la Bruxelles marchează o victorie indubitabilă a viziunii şi intereselor germane asupra Europei. La Consiliul European au fost luate decizii profund politice, motivate însă printr-un limbaj meta-economic, încifrat şi adesea abscons, pentru a crea percepţia de raţionalitate, de necesitate implacabilă.

 1. Statele Uniunii Europene vor furniza resurse suplimentare FMI, de până la 200 miliarde euro, pentru a fi folosite tot de către statele europene. Decizia ar putea părea hazlie sau de-a dreptul ilogică (de ce este nevoie de FMI când banii vor fi utilizaţi tot pentru statele europene?), dar ea are evidente raţiuni politice. Angela Merkel, aflată în faţa unei campanii electorale (2013), nu a dorit să dea impresia alegătorilor săi că aceştia ar putea plăti vreun eurocent pentru a fi sprijinite statele confruntate cu criza datoriilor suverane din Eurozonă. Soluţia cea mai simplă, care ar fi ajutat şi Uniunea Europeană în întregul său, era aceea de a se utiliza vehiculul Băncii Centrale Europene (situată la Frankfurt), prin capitalizarea acesteia cu cele 200 de miliarde ce urmează a fi date FMI. Însă cancelarul german s-a opus din răsputeri unei atari soluţii, implicit şi celei a eurobondurilor, speriată de posibilitatea ca alegătorii săi ar putea spune că ar plăti „din nou” pentru alţii. Desigur,  Germania nu doreşte să contamineze cu „cancerul datoriilor suverane”, care ar avea ca efect pierderea ratingului AAA, implicit împrumuturi mai scumpe. Angela Merkel a ţinut seama şi de posibilitatea unei revolte în coaliţia de guvernământ, din partea Partidului Liberal German (FDP). Liberalii germani sunt adepţii dogmatici ai tezei pieţelor libere, presând pentru soluţionarea „pe cale naturală” (prin faliment) a crizei financiare a statelor „neviabile”. În lumina acestor consideraţii se clarifică faptul că atunci când Angele Merkel vorbeşte de „interesul european” îl are în vedere pe cel politic al guvernului său şi pe cel mai larg al Germaniei. Se dovedeşte încă odată că democrat-creştinii germani şi partenerii lor liberali sunt adepţii unei Europe federale, dar a uneia conduse prin metode federale slabe.

2. Realizarea unui „nou pact fiscal”, lansarea guvernanţei economice în interiorul Uniunii Europene. Mecanismul este următorul: statele europene sunt de acord să-şi supună bugetele naţionale unui aviz din partea Comisiei Europene, înainte de a fi adoptate de parlamentele naţionale. Deficitul structural al bugetele statelor membre nu trebuie să depăşească 0,5% din PIB-ul nominal, respectiv deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB, iar datoria publică trebuie redusă la sub 60% din PIB. Comisia de Justiţie de la Luxemburg ar urma să fie unul din gardienii acestor reguli, iar statele naţionale trebuie să introducă prevederi de natură constituţională menite a garanta aceste condiţii.

Soluţia pentru construirea unei guvernanţe fiscale la nivelul Uniunii Europene nu este nouă, ci a fost propusă de economiştii de la Bundesbank încă din etapa de negociere a Tratatului de la Maastricht. „Noutatea” este rigidizarea condiţiilor de aplicare prin includerea acestor prevederi în constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene, deşi inclusiv această soluţie a fost discutată în urmă cu peste două decenii, dar nu a fost considerată necesară, în cele din urmă.

La prima vedere deciziile luate de Consiliul European din 8-9 decembrie ar putea să pară unicele posibile, construite după „legile economiei”, însă realitatea este diferită:

 a. Parametrii economici (contabili) pe cale de a fi transformaţi într-o nouă mantra a macroeconomiei europene nu au valoarea unor constante universale ce se găsesc în natură, ci reprezintă o alegere politică. Acest lucru a fost clar încă de acum două decenii, când pragul de 3% pentru deficit excesiv s-a considerat a fi unul dinamic, fiind negociat de Franţa şi Germania (Mitterand şi Kohl). Problema deficitului bugetar şi a ponderii datoriilor în PIB depinde de la stat la stat, respectiv de climatul economic. Unele ţări (de exemplu, România) pot avea probleme să-şi finanţeze cu uşurinţă şi un deficit mai mic de 3%, în condiţiile unei ponderi în PIB a datoriilor de 40%, în timp ce alte state îşi pot finanţa cheltuielile bugetare mult mai ieftin având deficite mult mai mari. În perioade de avânt economic deficitele mai mari de 3% pot fi cu uşurinţă acoperite, în timp ce în ciclurile crizei, chiar valori mai mici ale deficitului pot fi suportate cu mari eforturi. Unii economişti ar putea spune că regula deficitului structural maxim 0,5% din PIB ar putea oferi o mai mare flexibilitate în calcularea deficitelor între perioadele de avânt economic şi cele de recesiune. Argumentul este corect din perspectiva teoriei economice, dar insuficient dacă luăm în considerare faptul că între statele europene există mari decalaje de dezvoltare, iar cele mai înapoiate, printre care şi România, au nevoie de o politică fiscală expansivă pentru a încerca o dezvoltare economică mai rapidă. Ca atare, s-a impus regula fiscală a celui mai tare (Germania), rămânând ca statele şi societăţile mai puţin disciplinate, cu o aplicare mai puţin riguroasă a legilor, să urmeze o veritabilă terapie de şoc. Economiştii se vor limita la a constata deflaţia ce va cuprinde o bună parte a Europei în anii următori, iar vina va fi dată fie pe politicieni, acuzaţi de populism, fie chiar pe popoarele care nu sunt „suficient de harnice”.  

 b. Instrumentele pentru crearea unei reale convergenţe economice sunt puţine şi, de fapt, nici nu au fost luate în discuţie. Mai vechea dorinţă a Germaniei de a pune biciul pe „leneşii Europei”, cum sunt numiţi adeseori cu infatuare de către germani europenii din regiunea sudică şi estică a continentului nostru, pare a se îndeplini, sub ameninţarea exploziei necontrolate a Zonei Euro, însă nu există nici măcar o discuţie incipientă privind realizarea unei convergenţe economice (inclusiv bugetare) în interiorul Uniunii. Contribuţia la bugetul Uniunii rămâne în jurul nivelului de 1% din veniturile generate anual de Statele Membre, iar despre un buget european care să cumunitarizeze o mai mare parte a politicilor europene (în domeniul social, educaţional ori chiar în cel al apărării şi securităţii) nici nu a fost vorba. Statele trebuie doar să nu depăşească anumiţi parametri contabili, în rest, sunt pe cont propriu, în competiţie unele cu altele. Prin aceasta, Europa interguvernamentală revine în forţă, deşi pare a se federaliza, însă liderii europeni încearcă să rezolve cu mijloace contabile ceea ce ar trebui făcut cu metode politice. Şefii de stat şi de guverne nu au discutat nimic despre o industrie europeană integrată, despre relansarea activităţii economice în Europa sudică ori în cea estică ori de crearea a cât mai multor milioane de locuri de muncă. Nimic din toate acestea, ci doar manifestarea unor „trăsături genetice”. Cultul „disciplinei bugetare” cu care se mândreşte Germania şi este susţinut în state precum Olanda şi Franţa este puternic legat de o tradiţie a comportamentului auster adus cu sine de Reforma protestantă, care nu se regăseşte în alte părţi ale Europei. De aici şi apare riscul eşecului oricărui proiect care doreşte să impună rapid şi uniformizator un model cultural asupra altor naţiuni.  

 3. Lărgirea Uniunii şi austeritatea continuă, pentru câştigul pe termen scurt al Germaniei. Pe termen mediu şi lung, Germania va pierde din puterea economică, iar Europa va cunoaşte tensiuni sociale majore. Deşi a trecut neobservată, semnarea tratatului de aderare de către Croaţia, al doilea stat al fostei confederaţiei iugoslave ce va deveni membru al Uniunii (după micuţa Slovenie), are valoare simbolică pentru dominaţia germană asupra Europei. Germania şi Austria sunt cei mai fervenţi susţinători ai aderării Croaţiei la Uniunea Europeană, în virtutea unor motivaţii istorice şi economice, deopotrivă.

Extinderea Uniunii Europene în 2004 şi 2007 a adus câştiguri certe pentru Germania, care a reuşit să-şi consolideze poziţia economică în Europa central-răsăriteană, regiunea devenind o importantă piaţă de desfacere şi sursă de mână de lucru ieftină, dar relativ bine calificată.

Prin impunerea măsurilor de disciplină financiară, simultan cu refuzul de a transforma  Banca Centrală Europeană într-o instituţie emitentă de eurobonduri, Germania va profita pe termen scurt şi mediu (până în doi ani) de politicile de austeritate, crescându-şi prezenţa economică în Europa prin cumpărarea unor active ale statelor aflate acum în dificultate. State precum Spania, Italia, Portugalia, Grecia, România ş.a. vor fi nevoite să vândă la preţuri scăzute o parte a activelor pe care le au la dispoziţie, pentru a rezolva problema datoriilor şi susţinerea deficitelor. De acest lucru vor profita state precum Rusia şi China şi companiile germane, care dispun de lichidităţi.  

Pe termen lung însă, Germania va avea dificultăţi în folosirea Uniunii Europene ca principală piaţă pentru produsele sale, deoarece măsurile de austeritate şi deflaţia subsecventă, precum şi creşterile de taxe din statele europene, vor lovi Berlinul în mod aparent neaşteptat. Produsele şi serviciile germane, cele mai multe de o înaltă calitate, dar scumpe, vor fi nevoite să facă faţă unei competiţii bazate pe criteriul preţului, astfel încât cererea pentru produse „made in Germany” va scădea în mod obiectiv. Este cazul să relevăm şi un alt un adevăr: de indisciplina financiară a statelor europene a profitat din plin şi economia germană, ale cărei produse au fost cumpărate cu banii împrumutaţi din viitor. De asemenea, nu trebuie subestimată nici apariţia germanofobiei şi boicotul tăcut al produselor germane de către acei cetăţeni europeni care-şi vor pune propria nefericire pe seama refuzului Germaniei de a participa la împărţirea costurilor exuberanţei bancare (întreţinute inclusiv de băncile germane) prin emisiunea de eurobonduri. (Sintagma „Al Patrulea Reich” apare cu tot mai mare frecvenţă, fiind de anticipat extinderea utilizării ei)[1]. „Bruxelles-ul” şi „Berlinul” ar putea deveni punctele centrale ale unui imaginar politic al conflictului, politicienii populişti din Europa arătând spre cele două capitale ca responsabile pentru suferinţele aduse cu sine de deflaţie.

Pot fi anticipate, în contextul intrării într-o lungă perioadă de austeritate, manifestări sociale de amploare şi schimbări frecvente de guverne, ca urmare a presiunii străzii. Aceasta ar putea fi cu atât mai virulentă cu cât sentimentul de nedreptate va fi mai intens. Tot mai mulţi cetăţeni îşi vor pune întrebarea asupra justeţei împărţirii poverii, dacă vor considera că nu au fost printre beneficiarii prosperităţii din trecut.

4. „Mai multă economie, mai puţină democraţie” ar putea fi motto-ul acestui recent Consiliu European. Teama de reacţia cetăţenilor a fost vizibilă atât în pregătirea soluţiilor pentru Consiliul European, în timpul acestuia şi mai ales în soluţiile adoptate. Directoratul franco-german, argumentat prin nevoia de a răspunde cât mai rapid presiunilor „Pieţei”, a evidenţiat deficitul de democraţie în cadrul Uniunii Europene, oferind astfel noi argumente retoricii euroscepticilor. Faptul că preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, nu a jucat decât secvenţial un rol marginal (ceremonial), nu este întâmplător, deoarece el reprezintă metoda comunitară şi aspiraţia federalistă (democratică), repudiate de către marele capital. Băncile şi corporaţii nu sunt amatoare de democraţie, ele aşteaptă rapiditate şi eficienţă, impunerea voinţei celui mai puternic, nu concilierea intereselor minoritare.

Cerinţele băncilor au fost respectate, considerându-se că soluţia aplicată în cazul Greciei, prin anularea unei părţi a datoriei sale, este cu totul excepţională. Statele, în fapt cetăţenii, trebuie să plătească, iar întrebările legate privind responsabilitatea sistemului financiar în creşterea datoriilor suverane au fost date uitării. Influenţa colosală a corporaţiilor financiare asupra guvernelor a fost evidenţiată cel mai bine de strategia politică a premierului David Cameron, pentru apărarea intereselor City-ului londonez fiind pusă în mod serios în discuţie apartenenţa Marii Britanii la Uniunea Europeană.    

 5. Consecinţele asupra României. La fel ca alte state din regiune, poate cu excepţia Poloniei, România a fost pusă în faţa opţiunii „ori cu noi, ori cu englezii”. S-a ajuns la acest lucru deoarece la Bucureşti s-a considerat că deciziile pentru Uniunea Europeană trebuie luate doar de către Germania şi Franţa. A lipsit un mecanism real de consultări a statelor din Eurozonă, şi cu atât mai puţin cu statele din afara acesteia. În loc să participe la formarea unei decizii, România a aflat de la Bruxelles care va fi decizia pe care trebuie să o aplice. Diplomaţia multilaterală a României este absentă, ministerul Afacerilor externe fiind mobilizat pentru organizarea alegerilor parlamentare. Chiar şi diplomaţia din timpul lui Nicolae Ceauşescu era mult mai prezentă în formarea deciziilor internaţionale decât MAE condus de ministrul Baconshi.

România şi-a asumat, prin preşedintele Traian Băsescu (deşi acesta nu avea un mandat în acest sens) intrarea într-un regim fiscal-bugetar care îi blochează dezvoltarea. Dacă ideea de rigoare bugetară nu poate fi respinsă ca principiu, modul în care aceasta ar urma să fie aplicată este total defavorabil României. Fiind lipsită de capital propriu, şi având încă avantajul unei politici monetare suzerane, România ar fi trebuit să ceară un deficit structural nu de 0,5%, ci de 1%, pentru a putea mobiliza resurse pentru modernizarea societăţii. Nu a făcut acest lucru, pentru că Traian Băsescu a plecat nepregătit la Consiliul European, iar expertiza strategică din zona guvernamentală, atâta câtă e, oricum nu este folosită.

PDL s-a grăbit să afirme că deciziile luate la Consiliul European sunt o confirmare a politicii de austeritate din România, ceea ce este o mare minciună. Sensul deciziilor de la Bruxelles este unul de ordin general, de integrare într-o matrice a cheltuielilor bugetare. PDL nu a primit un cec în alb de la Consiliul European nici pentru tăierile de salarii şi pensii, nici pentru risipirea banilor publici (naţionali sau comunitari) pe proiecte iresponsabile (de exemplu, telegondola de 30 milioane lei de la Petroşani ş.a.). Aşa cum deciziile luate în Consiliul European nu erau unicele posibile, şi nici cele mai eficiente, tot aşa Guvernul Emil Boc a luat măsurile de austeritate în forma în care le-a luat pentru că a vrut să facă acest lucru. Avea şi alte variante, nu este cazul să le reluăm în acest context.

Intrarea Europei în deflaţie va avea drept principală consecinţă pentru România scăderea cererii de produse fabricate în ţara noastră. Ca atare, şansele României pentru crearea unui model de dezvoltare în care fundamentele statului social să fie întărite (prin investiţii în educaţie şi cercetare-dezvoltare; un sistem medical eficient ş.a.) sunt tot mai îndepărtate. Deşi România pare a se apropia de nucleul Europei, în realitate ne îndepărtăm tot mai mult, iar periferizarea noastră este pe cale de a deveni cronică.

 Concluzii

Din aranjamentul politic privind guvernanţa fiscală în Uniunea Europeană lipseşte cetăţeanul. Ceea ce s-a urmărit a fost doar interesul „pieţelor”, sintagmă mult mai neutră decât „capitalul”. Guvernanţa economică la nivel european, ce o include şi pe cea fiscală, nu poate funcţiona dacă ea rămâne doar tehnocratică, deoarece naţiunile europene nu vor accepta să fie conduse de eurobirocraţie. Guvernanţa politică, menită a conferi legitimitate guvernanţei economice, devine condiţia sine quo non a existenţei Uniunii Europene în graniţele actuale. Sporirea puterilor Parlamentului European şi alegerea Preşedintelui Uniunii prin sufragiu universal (deci este nevoie de un nou tratat al UE), ar fi măsurile politice şi simbolice necesare pentru refondarea Europei.    

Europa intră într-o lungă perioadă de austeritate, care nu poate rămâne fără consecinţe politice. Clasa de mijloc din statele afectate de „disciplina fiscală teutonică” şi rezultatul acesteia, deflaţia, ar putea deveni principalul actor politic al următorilor ani, în calitate de suporter al unor mişcări politice radicale şi eurosceptice.

România a urmat instinctiv Germania, de teama de a nu rămâne izolată, de a rămâne în periferia politică a Europei. Raţiunea strategică nu rezolvă însă problemele de natură economică. Dacă România se va grăbi spre adoptarea monedei Euro, doar din raţiuni politice, sacrificând propria dezvoltare economică şi prosperitatea cetăţenilor săi, politicienii ar da dovadă de iresponsabilitate. Termenul pentru aderarea la Eurozonă ar trebui amânat cu un cincinal, pentru 2020. Mai bine mai târziu, dar cu folos, decât prea devreme, dar în pagubă.

România nu este obligată să introducă în Constituţie prevederile acordului fiscal european. Ne putem conforma angajamentelor luate de Traian Băsescu la Bruxelles prin ratificarea acordului interguvernamental de către parlament, în baza art. 148 (2) din Constituţia României. Ar fi suficient pentru a arăta solidaritatea europeană a României, în aşteptarea unor vremuri mai bune, când aranjamentul rigid impus acum de Germania va trebui flexibilizat, dacă Uniunea Europeană îşi doreşte să mai existe.  

______________________________ 

[1] În acest punct al analizei cred că este necesară o remarcă clarificatoare: desigur că problema datoriilor suverane este una serioasă şi importantă, ea trebuind a fi rezolvată. Însă, ceea ce pare a fi „raţional” şi „necesar” este rareori perceput aşa de către cetăţenii care sunt supuşi unor privaţiuni economice. „Criza datoriilor suverane”, „ratingul”, „deficitul structural” sunt termeni de neînţeles pentru cetăţeanul cu grad de informare medie. Or, analiza noastră are ca obiect efectele politice ale măsurilor de austeritate.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.