Fructele necoapte ale mâniei noastre

Toamna aceasta a fost o perioada a ameninţărilor cu proteste, şi totuşi, în afară de câteva insulte prezidenţiale, mişcările de stradă anunţate au fost palide, cumintele, civilizate şi mai ales, deloc proporţionale cu mânia de care românii par a fi cuprinşi la nivel declarativ. Nimeni nu pare foarte surprins de timiditatea reacţiei, însă o întrebare pluteşte pe buzele multora: de ce la începutul anilor 90 puteam protesta cu o vehemenţă şi o turbare care azi ne lipseşte cu desăvârşire? Prima dată când mi-a fost pusă această întrebare, am răspuns într-o doară: pentru că  a dispărut speranţa.

Apusul marilor speranţe

Nu ştiu cum arăta România anilor 90, nu eram aici. Am însă imagini vii cu felul în care arăta societăţii româneşti după 1997, când am venit încoace prima dată. Diferenţa fundamentală între înfăţişarea actuală şi cea de atunci este că la vremea aceea oamenii mai credeau în bine şi rău. Realitatea era percepută dihotomic: Iliescu contra Constantinescu,  sărăcia noastră contra  bunăstării din UE, cotonogita noastră tranziţie contra economiei de piaţă funcţionale. Astăzi, acest registru mintal de interpretare a realităţii s-a evaporat, totul a devenit o apă şi un pământ, nu există nici răi, nici buni, ci doar infinite nuanţe de gri deprimant, doar politicieni şi lideri care îşi urmăresc propriul interes. Am gustat din deliciile capitalismului şi ni s-a cam făcut greaţă,  fie pentru că ne-am înfipt dinţii prea lacom, fie pentru că „reţeta” după care l-am preparat nu era cea corectă.  Am testat democraţia, dar am înţeles rapid că nu e suficient să avem alegeri libere pentru  ca puterea poporului să devină mai mult decât un slogan. Am intrat în clubul bogaţilor şi în clubul celor puternici – în Uniunea Europeană şi  în NATO – fără a deveni nici mai bogaţi, nici mai puternici. Astăzi, în 2010, nu mai există poduri pe care să le trecem pentru a ajunge pe celălalt mal, unde cea mai bună dintre lumile posibile să devină o realitate. Cea mai bună dintre lumile posibile e aici şi totuşi, problemele noastre au rămas cu noi, ca un miros urât de care nu mai poţi scăpa.

Îmi veţi spune că o polarizare a societăţii cum era la mijlocul anilor  90 nu este benefică, că atunci când o colectivitate este fracturată de clivaje puternice, ea este ameninţată de conflicte, că e nevoie de un minim consens asupra direcţiei generale a societăţii. Perfect adevărat, nu pledez pentru o viziune maniheistă asupra lumii, numai că ceea ce avem noi în momentul de faţă nu este o stare de armonie, ci doar o deplasare a clivajelor într-o zonă radicală a disperării, pe axa „noi, poporul, versus elita conducătoare”. În alte condiţii, acest clivaj ar putea fi sursa unei revolte, deci a unei schimbări, deci a unei reaşezări a lucrurilor într-o direcţie mai bună. Numai că în România, în spatele iluziei coalizării maselor  se ascunde sperietoarea, reală, a apolitismului.

Atunci când nu există rău şi bine şi mai ales când aceste  categorii abstracte nu pot fi corelate cu entităţi concrete din spaţiul public, dispare speranţa. Iar atunci când  dispare speranţa, lupta nu mai are sens, devine absurdă. Nimeni nu luptă de dragul de a lupta, poate doar psihopaţii  sau eroii. Oricât de profundă  ar fi nemulţumirea cuiva, nimeni nu iese să protesteze în piaţa publică doar ca să îşi audă propria voce contopindu-se cu a mulţimii, atâta timp cât nu are convingerea că gestul lui va ameliora starea sa sau  a lumii fie şi cu un milimetru. Când speranţa colectivă moare, indivizii se reorientează către soluţii individuale, care urmăresc maximizarea propriului bine, aidoma unui struţ care îşi ascunde capul în nisip. Orice protest este, ab initio, absurd.

Refuzul  înregimentării şi elitele de pradă

Nu cred că lipsa speranţei explică pe de-a întregul amorţeala naţiunii. Dincolo de aceasta, o altă explicaţie  care îmi vine în minte este că în epoca mineriadelor şi  a marilor proteste, oamenii se lăsau mai uşor înregimentaţi. Sindicatele au fost în comunism un instrument perfect al regimului, membrul de sindicat ştia că prin liderul de sindicat vorbeşte vocea puterii, de care îi era frică. La noi, în România, sindicatele nu au dezvoltat nuclee de rezistenţă civică, ca în Polonia, de exemplu, ci s-au transformat  în incubatoare de înregimentare şi disciplinare a clasei muncitoare. După 1989, reflexul încolonării nu a dispărut treptat şi a fost nevoie de câţiva ani buni în care să înţelegem că dacă nu ne lăsăm încolonaţi şi refuzăm să strigăm lozinci în care nu credem, nu se întâmplă nimic rău. Non-participarea noastră la acţiuni colective este un indiciu al libertăţii noastre ca individ, a acelei libertăţi de care am fost însetaţi până la revoluţie şi pe care în euforia imediată  obţinerii ei am ales să ne-o exprimăm turbulent în pieţe. Astăzi, ne-am pus libertatea la ciorap, ne mulţumim să ştim că există şi cu asta basta.

Problema mare e că în timp ce indivizii s-au adaptat noului context care le permitea să facă uz – sau non-uz – de libertatea lor, liderii sindicali nu au ştiut să reinventeze sindicatele, nu au dezvoltat un discurs prin care să convingă oamenii să îi urmeze. Reflexul înregimentării nu a dispărut în cazul liderilor, ei au continuat să îşi privească membrii ca o armată de ostaşi spălaţi pe creier care trebuie organizaţi şi scoşi în stradă când situaţia o cere. Mai mult chiar, strategia celei mai mari părţi a elitelor sindicale a fost repetarea în oglindă a fenomenului produs la scara întregii societăţi – au băgat capul în nisip şi şi-au văzut de propriile lor interese. Acest lucru a antrenat un fenomen mult mai dramatic decât dispariţia sindicatelor şi anume, delegitimarea lor. Într-un scenariu absurd, eu personal aş fi preferat o lege care să desfiinţeze după 1989 toate organizaţiile sindicale, pentru că aceasta le-ar fi salvat de tăvălugul dezvrăjirii şi a decredibilizării care le  striveşte în prezent. Când o structură moare, ideea din spatele ei rămâne intactă. Când o structură îşi pierde legitimitatea, ea e aruncată la groapa comună laolaltă cu ideea. În scenariul meu radical şi fantezist, astăzi nu am fi avut organizaţii sindicale, dar am fi crezut, am fi sperat  că o mişcare sindicală autentică este posibilă. Am fi ştiut că sindicatele au fost, într-adevăr, instrumentul partidului stat, dar nu am fi ignorat faptul că, înainte de asta, dreptul la grevă, dreptul la asociere şi dreptul la concediu de odihnă plătit au fost plătite cu sânge. În loc să fie un moş Nicolae şmecher care ne aduce portocale din propriile cotizaţii după ce şi-a luat sieşi partea leului, sindicalismul ar fi fost o stafie ameninţătoare, dar plină de strălucire. Astăzi, pentru că ideea e compromisă, ştim doar ceea ce vedem.

Şi ce vedem?

Percepţia generală este că sindicatele nu reprezintă angajaţii, ci în primul pe liderii lor, aşa cum instituţiile democratice nu reprezintă în România voinţa poporului, ci interesele elitei conductoare. Aproape 70% dintre români susţin că nu au încredere deloc sau mai deloc în organizaţiile sindicale. Această percepţie este întemeiată pe observaţii factuale, pentru interpretarea cărora nu ai nevoie de multă capacitate analitică: lideri de sindicat care tronează în funcţii de 20 de ani, longevitatea funcţiei făcând-o mai profitabilă decât cea de preşedinte de partid sau ales al poporului;  lideri de sindicat care sunt oameni de afaceri de succes şi patroni cu „viziune”; lideri de sindicat răsplătiţi cu funcţii politice,  care uneori ajung miniştri sau chiar prim miniştri, validând teza devenită maladie naţională cum că e posibil să fii simultan şi în guerilă, şi la putere (aşa cum pe vremea comunismului puteai să fii concomitent şi disident, şi om de curte).

Opiumul săracilor şi  revolta bogaţilor

Dincolo de liderii care au acaparat organizaţiile sindicale, însăşi componenţa structurii sindicale este făcută praf şi complet inadecvată raţiunii originare a sindicalismului. Cel mai cutremurător şi grăitor exemplu este faptul că 99,9%* din membrii clasei de jos – dintre dezmoşteniţii sorţii, dintre cei excluşi, lipsiţi de resurse – nu sunt membri de sindicat. E adevărat că la ora actuală peste tot în lume procentul membrilor clasei inferioare, afiliaţi unui sindicat este relativ  scăzut, situaţie explicabilă prin aceea că cei mai săraci sunt şi cei care în general nu au un loc de muncă, ceea ce face, în multe state, imposibilă înscrierea lor într-un sindicat. Dar scorul nostru naţional, de  99,9% este un record inegalabil, dincolo de orice imaginaţie – prin comparaţie, în Statele Unite ale Americii 88,8% din cei aparţinând clasei de jos nu sunt membri de sindicat, iar în  Suedia acest procentaj este de 39%.

Cine sunt membrii de sindicat în România? Uimitor şi totuşi predictibil, aceştia provin din rândul celor înstăriţi, a privilegiaţilor – 8.3 % din cei care aparţin  clasei superioare sunt membri activi de sindicat; 12,3% din cei aparţinând clasei mijlocii de sus sunt, de asemenea  membri de sindicat. Dacă am trăi într-o societate dominată de valori post-materialiste, dacă peisajul mental al  noilor noştri îmbogăţiţi mi-ar fi total necunoscut, aş  fi putut deduce că avem de-a face cu un soi de „gauche caviar”, cu nişte „robinhoozi” moderni. Dar ştiind ceea ce ştiu, mă întreb care este sursa revoltei care umflă piepturile înstăriţilor autohtoni şi îi determină să se înscrie în rândul sindicatelor. La o adică, mă întreb de ce, într-o ţară  unde toate lucrurile merg pe de-a îndoaselea, indignarea de genul „cu ce e Băsescu mai tare decât mine şi eu mai prost decât alţii” nu poate fi un fundament valabil pentru o construcţie sindicală… 

Dar  atunci de ce ne mirăm că protestele la care asistăm sunt la fel de convenţionale ca o paradă de modă, din moment ce fructele mâniei dau în pârg în altă parte?

Aşa să fie, oare se coace primejdios mânia undeva, aiurea, acolo unde sindicatele nu au reuşit să penetreze? Oare vom fi martorii unui talaz  de furie ridicându-se dinspre  năpăstuiţii sorţii, dinspre cei excluşi din sindicate, din partide, de pe piaţa muncii, ba chiar şi din societate? Mă îndoiesc! Pentru că la români, mânia este arareori exteriorizată; în loc să ia forma protestului răspicat şi făţiş, ea se transformă într-o ranchiună mocnindă faţă de celălalt, fiind eliberată în doze mici, „binevoitoare”, sfârşind prin a otrăvi astfel întreg corpul social cu neîncredere şi invidie. 65% din români declară că nu ar participa la o demonstraţie paşnică (faţă de 30% din nemţi) şi un procent similar nu ar semna niciodată o petiţie (faţă de doar 20% din nemţi). De ce să protestezi, când poţi acţiona mult mai eficient, cu mai puţine costuri după principiul „să moară şi capra vecinului” şi „capul plecat sabia nu-l taie”?

Sau, şi mai mult, de ce să te mânii tu însuţi, când poţi invoca mânia divină? De ce să ceri ceva guvernanţilor când poţi cere direct de la Dumnezeu? Deloc surprinzător,  membrii clasei de jos, absenţi din rândul sindicatelor, pot fi găsiţi la biserică! 8% dintre aceştia sunt membri activi ai unei organizaţii religioase sau ai unei biserici, ceea ce e imens faţă de participarea lor în organizaţiile sindicale. Acolo unde furia ar trebui să fie la ea acasă, românii se roagă, în loc să protesteze.

În final, pentru a concluziona, cred că  mânia noastră nu ajunge să ia forme protestatare din cauza fuziunii dintre o serie de factori conjuncturali şi câteva deficienţe structurale. La începutul anilor 90  firea noastră colectivă ne era na fel de potrivnică ca şi în prezent, dar circumstanţele ne-au scos în stradă. Ne lipseşte speranţa, nu mai reacţionăm la ordinele venite de la stăpânire ca altădată, ne lăsăm încolonaţi mai greu, iar structurile sindicale şi-au alienat membrii. La toate aceste circumstanţe  de rău augur se adaugă lipsa de încredere şi lipsa  capitalului social, acel „vierme care roade” fibra naţiunii; se adaugă fatalismul nostru contemplativ care ne îndreaptă paşii către Biserică – instituţia cu cea mai mare încredere la ora actuală din România – şi ne îndepărtează de acţiunea colectivă.

În loc să „dea mână cu mână”, românul preferă să „dea pe sub mână” cui trebuie; în loc să îşi ridice  pumnul a ameninţare, românul  îşi destinde  contemplativ braţul în care  îşi administrează „opiumul popoarelor”.

* Datele citate in acest text sunt extrase din sondajele World Values Survey 2005-2008.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.