Fotbalul ca nucleu al sferei publice

Ce e universal şi care e microbul specific al fotbalului

“Chiar şi cel mai sărac om poate practica jocul cu mingea, fiindcă nu are nevoie de plase, arme, cai sau cîini de vînătoare, ci doar de minge, şi încă una cît de mică. Jocul cu mingea nu interferează cu celelalte preocupări ale omului şi nu îl face să le neglijeze. Ce poate fi mai bun decît un joc la care oricine, indiferent de statut sau carieră, poate participa?” Galenus (ca. 180 AD)

Am ales acest citat din Galenus pentru deschidere, deşi nu se referă la jocul modern de fotbal, fiindcă ne oferă posibilitatea unei perspective largi asupra universalităţii jocului cu mingea. Şi în zilele noastre, fotbalul îşi justifică popularitatea în lumea întreagă, indiferent de specificul cultural, prin faptul că e un sport uşor de practicat, care nu necesită decît o minge, indiferent cît de ieftină, şi uneori nici măcar atîta. Există şi o imagine-simbol vehiculată în sprijinul acestei judecăţi, cea a copiilor brazilieni care joacă desculţi şi aproape dezbrăcaţi fotbal pe plajă, şi care nici măcar nu ar exersa cu o minge, ci cu o portocală. Mai aproape de noi, “toată lumea” a jucat fotbal cu creta pe coridoarele şcolii. Fotbalul pare a fi una din puţinele practici culturale universale ale umanităţii; ca atare, cuvîntul de ordine e “toată lumea se pricepe la fotbal”.

“Universal” e un cuvînt mare, însă aceasta nu trebuie să ne împiedice să înţelegem sensul său concret. Acesta e al doilea motiv pentru care am ales citatul din Galenus: contextul diferit în care scria acesta ne permite să observăm ceva din natura istorică, variabilă, a universalităţii înseşi, cadrul în care poate fi caracterizat ca atare fenomenul jocului cu mingea. Universaliile antice sînt diferite de cele ale lumii moderne. Grecii şi romanii nu au jucat “fotbal”, care e un fenomen modern. Olimpiadele şi jocurile capitoline nu sînt totuna cu Campionatul Mondial de Fotbal, iar cluburile moderne de fotbal nu sînt pur şi simplu un fel de curia athletarum. Din vremea şi lumea lui Galenus, poate că cele mai apropiate jocuri cu mingea de cele din zilele noastre – ori mai degrabă de jocurile colective de la bloc, din perioada comunistă, ar fi, din cîte ştiu, phaininda (un fel de raţele şi vînătorii), ephedrismos (un fel de castel), şi ourania (un fel de război/ţările).

Aşadar, pentru Galenus, jocul cu mingea era universal şi bun în comparaţie cu un alt sport popular, şi legat de un scop anume: sănătatea. Celălalt sport era lupta – iar Galenus e cunoscut pentru criticile sale la adresa antrenorilor de atleţi, pe care îi acuza că distrug sănătatea elevilor lor. Medicul de curte al împăratului Marcus Aurelius era un fin cunoscător al fenomenului, fiindcă îşi începuse prodigioasa carieră intelectuală …ca gladiator. Dacă ar fi să identificăm un sport-rege în lumea antică, acesta nu e o variantă a fotbalului, ci fără îndoială pankration, un fel de luptă totală, în care doar muşcăturile şi scosul ochilor erau interzise.

Putem acum începe să înţelegem sensul mai precis al acestui cuvînt mare. Dacă stadionul olimpiadelor era un spaţiu în formă de U, în care competiţiile aveau loc în faţa templului, stadionul modern a reactualizat modelul colosseum-ului, a interiorizat prezenţa zeilor şi şi-a închis porţile, devenind un O – templu autosuficient. Stadionul modern e forma de găzduire şi organizare a jocului, în prelungirea instituţiilor specifice modului de constituire a puterii disciplinare: închisoarea, şcoala, spitalul, cazarma, fabrica. Fotbalul modern aparţine unei genealogii a formelor culturale a globalizării ce au explodat în a doua jumătate a secolului XIX, cuprinzînd printre altele circurile coloniale itinerante, expoziţiile universale, şi, fireşte, prima olimpiadă modernă, Atena 1896. Primul sezon al Football League din Anglia a avut loc în 1888-1889, dar în 1889 a avut loc şi meciul dintre selecţionatele oraşelor Buenos Aires şi Montevideo. Universalitatea fotbalului, cel mai important joc modern cu mingea, se măsoară prin capacitatea sa de autopoiesis în raport cu marile limite ale vieţii moderne: Capitalul şi Statul (Imperiul). Prin determinare negativă: oricît de sărac ai fi, şi din orice ţară ai veni, fotbalul e posibil, e un mod de întîlnire şi comunicare. Şi pozitivă: fotbalul e una din acele slujbe excepţionale în care salariul chiar e bogăţie, şi nu doar o imagine a bogăţiei (chiar dacă relaţia faţă de patron rămîne structural aceeaşi), iar sfera muncii e a priori mai largă decît graniţele statale. Spre deosebire de jocul lui Galenus cu mingea, fotbalul modern e universal fiindcă are propriile raţiuni de existenţă, e un fenomen autopoietic care poate genera din interior principiile sale de valoare, dar în acelaşi timp există în interiorul sistemelor dominante ale capitalismului şi statalităţii. Astăzi fotbalul e în primul rînd o industrie globală, a cărei expansiune coincide cu turnura neoliberală a capitalismului, respectiv cu corporatizarea fotbalului sub conducerea lui Joao Havelange, Preşedinte FIFA între 1975-1998. În fenomenul global al fotbalului, fotbaliştii şi oamenii de fotbal sînt fără îndoială minoritari în raport cu restul oamenilor implicaţi. Aşadar: ca “universal” al lumii moderne, fotbalul tinde să ia forma unei totalităţi închise, autosuficiente, dar în acelaşi timp publică şi supradeterminată. Ceea ce îi e specific fotbalului e crearea unei scene în care puterile intră în raport direct, dar sub formă de joc şi spaţiu al expresiei. Cu alte cuvinte, fotbalul e o formă a sferei publice moderne, şi anume un tip de spaţiu public internaţional, dar care operează prin compartimentalizare, adică prin demarcarea diferenţei în interiorul unui cadru dat, prin generarea de haos şi anomie în cantităţi rezonabile. Fotbalul e lumea diferenţei îmblînzite. Ca formă culturală, fotbalul continuă să existe însă dincolo de capital şi stat; acestea din urmă, oricît de determinante, nu îi saturează existenţa şi raţiunea de a fi. Şi anume, în lumea modernă dominată de raţiunea instrumentalizată, fotbalul oferă o micro-lume în care şansa şi pasiunea sînt valori pozitive şi centrale, şi în care corpul are demnitate epistemică: inteligenţa se defineşte în fotbal într-un mod care nu exclude corpul, precum amputarea radicală a lui Descartes.

În termenii lui Althusser, putem spune că industria fotbalului e un aparat ideologic în relativă autonomie, sau ideologia ca realitate materială: nu în sensul unor forme de conştiinţă socială (gesellschaftliche Bewusstseinsformen) care ar reflecta baza economică, ci în cel de conduite, realităţi culturale şi tipuri de subiectivare, un sistem de coduri şi practici a căror raţiune suficientă e determinată de forme ale puterii – fie ea politică, economică ori de alt tip. Ideologia nu e un program, o lume a ideilor suprapusă lumii reale, “pragmatice”. Ideologia nu e doar o idee care se ataşează unui corp, şi nu e doar un corp care se ataşează altui corp, ci un sistem complex, situat istoric, material şi imaterial totodată, un spaţiu de interpelare şi plasare a subiectului în anumite raporturi de putere. (Sînt necesare aceste precizări fiindcă anticomunismul postcomunist a instituţionalizat critica unui fetiş al ideologiei, operînd cu un concept rudimentar de ideologie, cel mai adesea redusă la platforma unui partid). Printre exemplele preferate ale lui Althusser erau “ideile” de natură feminină şi comportament adecvat. Dar dacă ar fi să aleg – pentru microbişti – o inspiraţie din lumea “corpurilor pure”, aceasta ar fi cordyceps unilateralis. În ciclul de viaţă al acestei specii de fungi, corpul infectat devine parazitul însuşi, şi mai mult, încă din viaţa sa, animalul parazitat îşi modifică obiceiurile pentru a deveni, în moarte, gazda optimă a formei de viaţă ce a luat stăpînire pe corpul său. Doar atunci cînd fungul e gata de reproducere, furnica afectată decide să se caţere pe vîrful unei plante, unde îşi înfige bine mandibulele în tulpină, pentru a asigura dincolo de moartea sa optimul de temperatură, lumină, umiditate şi condiţii de răspîndire sporilor parazitului său. Ori, cu un exemplu din lumea artei, precum Man Ray, patrupedul din filmele experimentale ale lui William Wegman din 1973: cîinele e “ca un obiect,” forţat să facă anumite lucruri, forţat să “vorbească”; dar cine poate spune că nu e fericit? Funcţiile aparatului ideologic fluctuează, sînt moduri istorice şi adeseori inter-sectoriale ale puterii, însă aş identifica două constante majore care determină inflexiunea variabilelor: în primul rînd, ca sistem de compartimentalizare a diferenţei, fotbalul este un aparat de interpelare, eliberare, captură şi reglementare a pasiunilor bărbăteşti (nu neapărat în ordinea asta); în al doilea rînd, un regim de închidere a sferei publice, şi mai mult, un model de constituire a sferei publice ca spaţiu al închiderii. În cele ce urmează, voi examina aceste două dimensiuni.

Pasiuni fotbalistice: Idiotism, Biopolitică şi Capital

“Campionatul European e pentru mine ca o gigantică gaură neagră, care înghite totul.  Cine vrea să exulte, să o facă. Cine vrea să plîngă şi să dea de pămînt cu steagul său, să o facă. Cine vrea să se îmbete, să o facă. Dacă nu vrea, să nu o facă. Cine vrea să se pişe pe teatrul naţional, pe monumentul primarului Lueger, prin parcuri şi pe tot bulevardul Ringstrasse, să o facă. Cine nu vrea, să nu o facă. Cine vrea să dea gol, să o facă, poate însă să nu poată. Cine vrea să împiedice un gol, să o facă, poate însă să nu poată. Cine vrea să îi dea cuiva una în gură, nu ar trebui să o facă, însă probabil că o va face oricum. Toată lumea să facă ceea ce vrea să facă, fiindcă oricum o vor face, că vrem noi sau nu.” Elfriede Jelinek (2008)

Pasiunea fanilor sportivi poate fi tragi-comică – o explozie infinită închisă într-un spaţiu vizibil finit, dar poate fi şi copleşitor de banală – dependenţa rutinieră de numere şi rezultate, cu mica palpitaţie ce acompaniază victoria sau înfrîngerea. Fie o izbucnire ce nu poate fi cuprinsă ori justificată prin cuvinte, fie un fel de orgasm mic-burghez, cuminte şi manierat. Dar fotbalul modern nu e doar o pasiune individuală, ci un regim al pasiunilor colective, o imensă gaură neagră, după cum comenta Elfriede Jelinek, un aparat de interpelare care intersectează fluxurile altfel imprevizibile ale dorinţei, îi potenţează explozia şi îi oferă în acelaşi timp un cadru în care să detoneze: cu cine ţii, CFR sau “U”? Multiplele poluri de atracţie ale realităţii sînt ordonate de industria fotbalului ca o nouă limbă, ori mai precis o semiotică generalizată, cu simboluri, coduri vestimentare, obiecte, refrene, practici şi atitudini predefinite, bine diferenţiate. Problema critică ori sarcina gîndirii este în acest context punerea în discuţie a condiţiilor de posibilitate ale acestui regim al pasiunilor, şi determinantele sale la cel mai înalt nivel de generalitate care permite păstrarea specificităţii acestor coduri ori materialităţi culturale.

Fotbalul e în primul rînd un fenomen de frunte al consumismului, al pasiunii ca pasivitate. Dacă principiul autonomismului enunţat cîndva de André Gorz spunea produ ceea ce consumi, fotbalul oferă satisfacţia pură a dependenţei: consumă tocmai ceea ce nu vei putea niciodată să produci. Fotbalul e un fenomen trăit de cei mai mulţi suporteri prin intermediul ecranului, şi e un mod de conectare la distanţă. Modul general al pasiunii fotbalistice e mai degrabă de ordinul ingerării, al replierii şi al revenirii: din pasivitate şi dependenţă, o conectare intensă.

O instalaţie a lui Serge Spitzer reuşea să aducă în evidenţă – cu mijloace mecanizate! – această fixaţie a privitorului în faţa mingii care aleargă fără control, şi totuşi rămîne fixată pe teren, în ciuda precarităţii echilibrului, şi în ciuda dispariţiei tuturor cadrelor exterioare de susţinere, ba chiar şi a jucătorilor.[1] Regimul afectelor fotbalistice e în mod riguros idiot, în sensul pe care Gilles Deleuze îl acorda, cu sinceră admiraţie şi uimire în egală măsură, formulei idiotului, idiotismului, în felul în care acesta apare nu doar în viaţa de zi cu zi, dar şi în filosofie prin Descartes, în literatură prin Dostoievski, ori cinema, prin Kurosawa.[2] Nu e un secret faptul că fotbalul e unul dintre domeniile vieţii moderne în care importanţa şi imbecilitatea fac casă comună, însă prin idiotism mă refer la cu totul altceva. E vorba de tipul de subiect care e prins permanent între urgenţe, captat de evenimente majore la tot pasul, atras de lucruri pe care trebuie să le facă, şi cu toate astea, în toiul acestui flux continuu persistă fulgurant o Urgenţă chiar mai mare, şi după ea frenezia de a reveni, indiferent de ce se întîmplă între timp, la obiectul pasiunii, chiar dacă pasiunea nici măcar nu e identificată ca atare. Încă o dată, din citatul cîştigătoarei premiului Nobel pentru literatură: “Cine vrea să îi dea cuiva una în gură, nu ar trebui să o facă, însă probabil că o va face oricum. Toată lumea să facă ceea ce vrea să facă, fiindcă oricum o vor face, că vrem noi sau nu.” Iată un exemplu simplu dat de Deleuze: momentul A: mă duc la crîşmă; momentul B: nu mă duc, trebuie să stau să lucrez; momentul C: totuşi mă duc la crîşmă. – Mai aproape de noi, în mod analog a funcţionat “comunismul” pentru elitele anticomuniste: A: în trecut ne-a lovit comunismul; B: acum nu mai sîntem în comunism, avem altceva de făcut neapărat; C: dar totuşi sîntem încă în comunism. Iată teza mea: pasiunea pentru fotbal normalizează, sau mai precis naturalizează idiotismul afectiv în corpul social, or, altfel pus, reglementează experienţa colectivă a pasiunilor sub forma idiotismului. Secretul fotbalului nu e crearea “escapismului” ca realitate culturală, evaziunea pentru cîteva momente din viaţa reală. Ca să parafrazez formula cheie a lui Freud, poate că fotbalul e doar un joc, dar pasiunea e cît se poate de reală. Secretul fotbalului e conectarea, nu deconectarea, iar calea regală prin care se materializează această sinteză disjunctivă e sistemul media al transmisiunilor în direct.

Fotbalul conectează înainte de a avea sens, iar loialitatea (faţă de club) nu e decît antrenamentul disciplinar al îmblînzirii diferenţei într-un cadru dat. Siegfried Kracauer observa către sfîrşitul anilor ’20 modul în care numele de companii date cluburilor sportive aveau puterea magică de a-i face pe muncitori să-şi iasă din propria piele şi să se identifice cu o entitate externă, ba încă una duşmănoasă: “Am cîştigat!” Cluburile de sport, spunea Kracauer, sînt “ca nişte avant-posturi menite să cucerească teritoriul încă vacant al sufletului salariaţilor.” Timpul liber, sîmbăta şi duminica – ba mai nou şi serile săptămînii, sînt dedicate pasiunii sportive, care e mai urgentă decît orice idee sau principiu, cum ar fi lupta sindicală.

Stadionul de fotbal este aşadar un aparat de captură şi dresaj a afectivităţii colective, în particular a afectivităţii masculine, pe teren şi în afara lui, dar şi un mod de eliberare în cadru determinat a unei pasiuni sălbatice, aparent eliberată de normele vieţii moderne. Într-un text memorabil, Peter Sloterdijk observa dezlănţuirea tragi-comică a pasiunilor în fotbal: “Trebuie doar să ne întrebăm – în ce context suntem martorii celor mai furtunoase exhibări ale voluptăţii ce pot fi înregistrate la fiinţe umane. Pantomimele orgasmice ale vedetelor noastre porno sunt doar comedii anoste în comparaţie cu orgasmele golgeterilor care stau în centrul tuturor reportajelor despre marile campionate de fotbal. E suficient să observăm cu seriozitate gesturile eroilor de pe gazon care au tras cu succes la poartă, ca să înţelegem că aici erup forme sălbatice de satisfacţii ecstatice pentru care cu greu găsim un echivalent în spectrul gesturilor civilizate. Privind fenomenul dintr-altă perspectivă, aceste eruperi se manifestă printr-o obscenitate de-a dreptul sacrală – şi nu doar la bărbaţii meridionali, care după un şut norocos se prăbuşesc la pămînt, îşi fac cruce şi se înlăcrimează, mulţumind cu ochii daţi peste cap unei puteri măreţe pentru harul lor artileristic: acestea sunt rugăciunile de sîmbătă ale omenirii moderne, urlate la unison de milioane de spectatori în faţa ecranelor şi pe stadioane. Rugăciuni spontane ale preistoriei conservate, faţă de care ritualele monoteiste de duminică par a fi artificiale.”[3]

Dar care ar putea fi acele dimensiuni “sacre” ale dorinţei, pe cît de contradictorii lumii moderne, pe atît de familiare în fotbal? În primul rînd, cea mai evidentă e legată de violenţă şi război: fotbalul codează într-o formă modernă, pe o scenă, dorinţa de a-l bate pe celălalt, organizînd reprezentaţii periodice, la scară grandioasă, în care se luptă rivali de moarte. După cum au arătat Deleuze şi Guattari, subconştientul nu fantasmează doar despre mama şi tata, ci şi despre univers, lume, naţiune, rasă, etc., iar ilustrarea cea mai elocventă a acestui delir de semne şi simboluri sînt spectacolele de deschidere ale marilor campionate sportive. Spectacolul cupei mondiale înseşi oferă nici mai mult nici mai puţin decît posibilitatea de a cuprinde lumea întreagă într-o reprezentare, care e mai mult decît o plăsmuire a imaginaţiei, dar e indubitabil şi o fantezie despre ultimul imperiu al umanităţii, triumful final al Unului asupra Multiplului. În acest sens, fotbalul este într-adevăr o continuare a războiului cu alte mijloace. Jucătorii sînt soldaţi de carieră, antrenorii comandanţi de oşti, iar spectatorii populaţia civilă mobilizată sub formă de armată naţională. Fotbalul înscenează însă o luptă din care – în mod ideal – sîngele este eliminat; este o cosmetizare a războiului. Eduardo Galeano, care dorise în copilărie să fie fotbalist, a fost primul care a făcut legătura dintre fotbal, teatru şi război; desigur, tot el a scris despre acapararea fotbalului de lumea capitalului şi corporaţiile multinaţionale, criticînd intelectualii de stînga care resping din motive ideologice jocul şi atracţia sa pentru masele largi. Dar în fotbal, violenţei nu i se permite să se ridice la gradul ei maxim de generalitate, nu devine scop-în-sine ori război. Orice violenţă care apare ca violenţă e pedepsită. Precum în statul modern şi capitalismul global, în fotbal violenţa nu dispare, dimpotrivă, e un motor al fenomenului, dar e calificată, abilitată, îndrituită, prin regulamente şi raţiuni exterioare. De aceea, dincolo de toate condamnările moralizante post-factum, ultima lovitură de cap a lui Zidane a fost o operă sublimă, o mică înţepătură de viaţă reală care a dezumflat pentru o clipă toată arhitectura industriei moderne a fotbalului.

În al doilea rînd, fotbalul e o practică homoerotică acceptată de societatea heteronormativă, în care pasiunii îi este permis să circule, ba chiar să explodeze de la bărbat la bărbat. Sergio Cragnotti afirmase în 2003 că fotbalul e marfa cea mai cerută la nivel global, avînd aproape trei miliarde de cumpărători – ca produs media. Evident, fostul preşedinte al clubului roman Lazio se referea la toţi bărbaţii de pe lume, dînd astfel o nouă definiţie a universalităţii fotbalului: pasiunea bărbătească prin excelenţă. Lumea întreagă apare în viziunea romanului ca o împreunare autosuficientă între bărbaţi, fotbal şi bărbaţi. Şi aici întîlnim acelaşi mecanism al sintezei disjunctive: pe cît sînt de opresiv-heteronormative societăţile modernităţii occidentale, pe atît de bogate sînt terenurile în bărbaţi îmbrăcaţi sumar care se sărută, se mîngîie, se îmbrăţişează, se dezbracă şi mai tare, bărbaţi care aduc la vizibilitate domeniul altfel tabu al lacrimilor şi a altor fluide corporale (scuipat, vomă, muci), îşi dau frîu liber urletelor, gesturilor dezarticulate, privirilor emoţionale, şi diverselor cuvinte referitoare la fluide corporale şi orificii. În tribune, alţi bărbaţi care plîng, rîd, scuipă, mănîncă, beau, se îmbrăţişează, se ating, cîntă, urlă, dau rostire altor cuvinte despre fluide, organe şi orificii, îşi declară reciproc pasiuni pe viaţă şi pe moarte, se lasă penetraţi de curentul tuturor fluxurilor care se întîmplă prin preajmă: jocul de pe teren, o bere, hăitura suporterilor rivali, seminţe, o reluare pe tabelă, un suvenir, nevoia urinării, colegul din clasa a patra patru rînduri mai jos. Spectatorii se constituie pe sine ca un fel de recipient-rotativă a negativelor şi pozitivelor, a urii şi iubirii pentru acelaşi obiect al pasiunii. Acesta din urmă e un obiect de neatins altfel decît cu privirea, ca imagine, ca idee-imagine – un mod în care dorinţa homoerotică e permisă în ordinea dominantă heteronormativă.

Despre pasiunea homoerotică dintre fani şi regimul de atingere a corpurilor de acelaşi sex nu se vorbeşte. De aceea, între suporteri şi fotbalişti, şi în directă relaţie cu pasiunea “preistorică” dezlănţuită, există cu necesitate industria modernă a mărfurilor fotbalistice, cu templurile sale de simboluri materializate în obiect, efigii ale eroilor morţi sau dispăruţi, suvenire ale campaniilor trecute, şi mai ales industria media a fotbalului, cu înregistrări şi rapoarte ale momentului sacru ce tocmai s-a dus, cu feţe încremenite de idoli, cu stop-cadre preţioase şi reluări ce aduc la vizibilitate expresii unice ale feţei, contorsionări extreme ale membrelor, corpuri suspendate parcă în imponderabilitate. Imagini dintr-o lume aflată dincolo de posibilităţile (vizuale) ale omului obişnuit. Iată cîteva reflecţii filosofice ale lui Gianluigi Buffon despre raportul cu dublura sa mediatică: “Am această idee că, deşi viaţa omului e compusă din mii şi mii de clipe şi zile, poate fi redusă la una singură. Astfel că imaginea mea unică din media e tocmai cea din momentele în care încerc să opresc mingea. Sînt cu toate stop-cadre ale unor decizii instantanee. În cele din urmă, e o colecţie de imagini în care eu apar mereu în aer – zburînd. Îmi place faptul că toată viaţa mea e înregistrată ca un parcurs ce are loc în aer. Mă uimeşte că pot privi o imagine a mea tocmai din momentul în care încerc să prind mingea. Eu prind mingea, iar media încearcă să îmi prindă imaginea; diferenţa e că ei mă bombardează cu camerele lor, în timp ce eu am o singură şansă. Ei mă vor captura întotdeauna; eu pot oricînd să ratez. Mai tîrziu, aceeaşi clipă e transmisă din unghiuri diferite, la viteze diferite: cu încetinitorul, stop-cadru, înapoi şi înainte. Discursul susţine imaginea; ei vorbesc despre cariera mea, despre greşelile şi virtuţile mele, despre toate statisticile mişcărilor mele, cîte mingi am oprit în viaţa mea, cîte am scăpat.”[4] Să amintesc că imaginile din acţiune, inclusiv action shots-urile ce îl surprind pe Buffon, provin dintr-o istorie care împleteşte colonialitatea fotografiilor pozate, care încercau să reprezinte subiectul colonial făcînd ceva “specific cultural”, cu cronofotografiile lui Jules Marey şi Eadward Muybridge. Ceea ce încercau acestea din urmă să reprezinte nu era nici mai mult nici mai puţin decît “adevărul ştiinţific”, adică o reprezentare a adevărului mai profundă decît verbul şi mai precisă decît percepţia umană. În realitate, fotografiile extraordinare din acţiune reprezintă însă puterea, aşa cum bine a înţeles Buffon: însăşi puterea exterioară de captură a subiectului.

Pe lîngă regimul imaginilor, industria media a sportului excelează în statistici, produce serii peste serii de numere magice care deţin Adevărul-de-Dincolo-de-cele-Văzute, şi care subordonează discursul vorbit, după cum din nou observa în mod subtil Buffon, unui anumit regim al numărului, asociat cu cel al imaginii. Prin gura vorbitoare a comentatorilor umani, imaginile şi numerele comunică între ele. Desigur, asocierea dintre sport şi numere nu e nouă: cronicarii zilei au raportat peste 1800 de victorii glorioase ale lui Nero, în diverse competiţii, în timpul simbolicei sale vizite imperiale în Grecia anului 67. Rolul statisticii moderne, pe lîngă legitimarea unei preocupări atît de gratuite precum jocul, e cel de a institui un spaţiu-timp cuantificat şi calificat ce reuşeşte să încadreze în norme familiare, controlate, regimul altfel imprevizibil, sălbatic, a-normal, fără-de-lege, nelegat de cuvinte ori semnificaţii al acţiunii corporale, co-prezenţei corpurilor şi pasiunilor. Numărul şi imaginea fac posibil un mod al ataşamentului care nu trebuie să aibă sens. Ca urmare, fotbalul nu se opreşte în semnificaţii, ci le produce necontenit.

Pentru a exista, toate aceste mecanisme au nevoie de pasiune vie, şi creează un regim de vizibilitate/captură/utilizare a energiei spectatorilor, un aparat de interpelare frenetică în toiul tuturor fluxurilor şi urgenţelor din jur. De aceea, industria fotbalului modern e parte integrantă din guvernamentalitatea biopolitică, în care puterea nu operează prin excluderea şi eliminarea părţii blestemate, ci prin diseminarea unei doze controlate a virusului în corpul social, favorizînd distrugerea în cantităţi rezonabile: nu prin impunerea unor idei anume, ci prin ordonarea productivă, dinainte de semnificaţie, a materialităţilor eterogene ale discursului, imaginii, şi numărului. (Fotbalul serveşte astfel ca bun exemplu pentru ilustrarea faptului că biopolitica nu înlocuieşte istorial disciplinaritatea – aşa au inferat, din cauza lui Deleuze, mulţi cititori ai lui Foucault şi Agamben – ci o adaptează şi integrează într-un alt sistem complex). În acest sistem media, idiotismul pasiunii garantează ataşamentul pentru raţiuni exterioare, captura benevolă. Astfel se obţin, printre jucători, suporteri de fotbal şi jurnalişti sportivi care nu vor să audă decît de Fotbal pur, cei mai dîrji apărători ai unor externalităţi ca Manierele, Bărbăţia, Disciplina, Loialitatea, Cultura, Statul etc… Din nou, în cuvintele lui Kracauer: “pe terenurile de sport se dă o bătălie fantomatică pentru sufletele maselor. Cu atît mai aprigă, cu cît miza sînt visurile.”[5] Fotbalul modern produce o cultură profundă a obedienţei cu mască agresivă.

Din această perspectivă, cea mai mare greşeală a gîndirii critice ar fi tocmai coagularea consensului critic în teza că fotbalul creează realitatea artificială a unui regim evaziv al dorinţei, o insulă de adăpost temporar a pasiunii în stare pură, o fărîmă comercializată de fericire în oceanul amar al unei vieţi precare şi supra-normativizate. Însuşi actul acestei judecăţi este de fapt escapist. Din contră, prin idiotizarea afectelor bărbăteşti, fotbalul capturează tocmai realitatea dorinţei, adică puterea dorinţei de a scoate un subiect din ţîţîni, de a-l expulza mereu în afara propriei identităţi, inclusiv sexuale, puterea dorinţei de a inunda sau cel puţin de a intra în relaţie cu Realul, de a renegocia permanent limitele dintre eu şi celălalt, dintre eu şi realitate. Industria modernă a fotbalului reuşeşte operaţiunea improbabilă, de-a dreptul magică, de a conecta, ba chiar a alipi natura transgresivă, contestatară, revoluţionară a dorinţei, de conformism, clişeu şi etichetă, izbutind să dezlănţuie pasiunea şi să o lege în acelaşi timp de cele mai conservatoare, normative, şablonate şi încremenite esenţe, identităţi şi imagini. De fetişuri şi ideologeme. La mijloc de drum, unind aceste două forţe opuse, sînt stadioanele cluburilor şi aparatul media al fotbalului modern. Se poate spune că industria fotbalului e un imens bordel care permite întîlnirea ilicită a pasiunii a-moderne cu puterea modernă – un alt sector în care capitalul reuşeşte să stoarcă profit bănesc din propriile sale limite. Spinoza, un inamic sistematic al idiotismului cartezian, ar fi admirat probabil, cu uimire, posibilităţile dumnezeieşti ale acestui regim al întîlnirii care e fotbalul modern. Fotbalul – moartea utopiilor?

 Fotbalul ca discurs

“Fotbalul e o dezbatere. Nu există gîndire unică în fotbal.” Vicente del Bosque (2009)

 Nu există fotbal modern fără comentariu. Fotbalul nu e doar un sport, ci apare într-un univers discursiv al istoriilor, geografiilor, evenimentelor, complementat de imagini şi statistici. Ca produs media, fotbalul e o fabrică de discurs şi imagini care îşi dă un aport semnificativ la transformarea limbii şi la stabilirea unor repere de sens, geografice, istorice şi culturale. În plus, fotbalul e o maşină a timpului, iar ritmul competiţiilor fotbalistice e mai intens decît cel al iniţiativelor legislative or evenimentelor politice, şi cu mult mai intens decît ritmul evenimentelor culturale, asigurîndu-i astfel o prezenţă constantă în sfera publică.

La două decenii de la Revoluţia din 1989, fotbalul a devenit o parte importantă a sferei publice locale. Primul cotidian de sport a fost ProSport, apărut la 2 iulie 1997, aşadar în perioada schimbării raporturilor de putere în industria culturală locală în favoarea sectorului audio-vizual, în special a televiziunii.[6] Ca acompaniatoare a televiziunii, “nişa” presei şi a jurnalismului sportiv din România şi-a asigurat o poziţie de frunte în industria culturală postcomunistă, depăşind uneori în audienţă presa “serioasă” de ştiri, iar anumiţi jurnalişti sportivi şi persoane implicate în fotbal au făcut trecerea înspre sferele guvernamentale ale puterii.[7] Pe piaţa românească de presă scrisă, două publicaţii cotidiene domină zona fotbalului: Gazeta Sporturilor şi ProSport, avînd tiraje care rivalizează cu puternice cotidiene generaliste.[8] În televiziune, ştirile din sport s-au detaşat dealtfel de ştirile generaliste ale canalului ProTV, devenind un capitol separat. Au apărut o multitudine de canale de televiziune de fotbal, iar competiţia pentru drepturile de transmisie a principalelor competiţii fotbalistice poate schimba soarta unui canal tradiţional.

Aşadar, discursul jurnalismului de fotbal se află la intersecţia a două direcţii normative: presa intelectuală şi tabloidele. Genealogic, discursul jurnalismului sportiv e o specie dependentă de genurile dominante ale industriei culturale, şi de un anumit raport între televiziune şi presa scrisă.

Între gazetarii sportivi şi intelectualii de săptămînal e o relaţie dialectică: primii sînt conştienţi că activează pe piaţa discursului, în care prestigiul e deja distribuit ierarhic purtătorilor de discurs “serios”, iar ceilalţi sînt bucuroşi că diviziunea le oferă un prilej favorabil de comparaţie, permiţînd diferenţieri calitative în interiorul sferei publice închise. Distincţia verticală dintre presa de “calitate” şi presa de “nişă”, respectiv dintre săptămînale culturale şi cotidiene generaliste, pe de o parte, şi tabloide, ziare de sport, hobby, şi publicaţii utilitare, de cealaltă, ca şi împărţirea ierarhică a sferei publice între cultura de elită şi cultura de masă, corespund filosofiei elitei intelectuale anticomuniste. Tocmai “nişele” sînt însă cele care interiorizează cel mai intensiv astfel de idei ale elitei, adeseori în mod necritic. Comentariul sportiv e simptomatic în acest sens, alunecînd mereu în judecăţi politice, geoculturale, de filosofia culturii şi a istoriei, ba chiar şi de teoria muzicii. În aceste cazuri, e mai multă ideologie în textul unui editorialist sportiv decît în platforma program a vreunui partid. Relaţia de parteneriat dialectic între jurnaliştii sportivi şi intelectualii elitişti nu e însă fără probleme: dacă dizidenţii anticomunişti (fie şi cei inventaţi) au beneficiat dintru început de capital simbolic, iar unii au reuşit să îl transforme în capital financiar, instituţional şi/sau politic, industria fotbalului permite conversia complementară, a capitalului financiar în capital simbolic: cu microfonul întins la gura patronului. Cu alte cuvinte, fotbalul ca industrie media deschide o uşă care aduce în sfera publică personaje al căror statut de elită s-a constituit pe criteriile pure ale capitalului. Iar acest tip de elită pretinde noi diferenţieri ierarhice în interiorul sferei publice, care sînt privite cu indignare de către elitele intelectuale – chiar dacă acestea au participat direct la împlinirea acestui mecanism al industriei culturale capitaliste şi pe aceste meleaguri.

Mai mult, respectînd genealogia sa culturală, presa sportivă e de fapt o integrare a mediului televiziunii în publicistică. De regulă – şi ca exemplu pentru ceea ce numesc sferă publică închisă – emisiunile televizate au ca invitaţi permanenţi jurnalişti din presa scrisă. Dialogul public apare astfel în interiorul unui cadru deja constituit de proprietatea privată şi mijloacele de producţie ale corporaţiei care deţine ambele medii. Intelectualii elitişti nu sînt mai aproape de adevăr decît parveniţii capitalului: distincţiile ierarhice dintre presa de calitate/de nişă, cultură de elită/cultură de masă, cultură / subcultură sînt la fel de arbitrare ca cele create de puterea capitalului financiar; în joc nu e meritul, ci balanţa a diferite relaţii de putere în interiorul sferei publice. Capitalismul nu produce în mod natural cei mai capabili lideri de opinie, şi nu e ordinea naturală a vieţii sociale – care nu e segmentată precum rafturile de la hipermarket, fiind caracterizată tocmai de intersecţii şi zone ale co-prezenţei. La fel, simbolurile actuale ale industriei culturale nu sînt neapărat cele mai mari valori, după cum am putut observa în istoria culturală a postcomunismului, iar sfera culturală nu e o “societate deschisă”, ci o adunare ierarhizată a unor forţe de producţie discursivă şi simboluri, o strîngere de rînduri a unor comunităţi confidenţiale care sînt supuse unor multiple raporturi de putere, şi care joacă rolul “sferei publice”.

Discursul jurnalismului sportiv aparţine, în formă şi conţinut, oralităţii televiziunii, transpusă în genul scris al tabloidelor. Ziarele de sport şi emisiunile televizate sînt în primul rînd un spaţiu al bîrfei pentru bărbaţi, şi secundar un discurs despre sport. Trecerea Gazetei Sporturilor la format şi substanţă de tabloid a fost susţinută la vremea respectivă din motive de “modernizare”; în mod frecvent, tabloidele Bild, The Sun, şi Daily Mail au fost şi sînt invocate ca modele de prestigiu în paginile ziarelor sportive, cu singur argument tirajul acestora, puterea de vînzare. Pe fondul eurocentrismului şi al capitalocentrismului (ideologeme naturalizate de intelectualii şi jurnaliştii locali), pe fondul autorizării iresponsabilităţii ca obedienţă faţă de legităţile externe ale pieţei, “naturale” şi “inevitabile”, mediile sportive trag aşadar concluzia logică şi normalizează confuzia dintre cantitate şi calitate.

Modul de producţie al discursului din jurnalismul sportiv e un aparat de alienare. Între sursă, procesul de producţie şi produsul gazetăresc intervine o întreagă maşinărie de modulat realitatea. Raporturile dintre subiect, imagine şi text sînt importate şi copiate de publicaţiile româneşti după o reţetă a alienării îndelung perfecţionată de tabloidele industriilor culturale occidentale. Din disperarea de a crea subiecte, de a produce un anumit număr de subiecte pe zi pentru a satisface ritmul frenetic al industriei culturale, discursul abandonează realitatea, operînd cu zvonuri, variante, posibilităţi, ficţiuni. O propoziţie simplă e scoasă din context şi ia forma vizuală a unui paragraf întreg, iar pentru a o ilustra este aleasă din arhivă o imagine convenabilă mesajului dorit de redacţie, ruptă de contextul original în care a fost ea suprinsă. Gazeta de sport nu produce discurs pornind neapărat de la un fapt real, fiindcă evenimentul însuşi nu e suficient: zvonul, şi mai apoi infirmarea sa, produc în mod eficient realitatea culturală a încă două ştiri. Avem de face, dealtfel, cu o permanentă inflaţie a nivelului meta ori a simulacrelor: realitatea culturală a unui zvon produs de o altă publicaţie, străină sau locală, se transformă în sursă “reală” pentru încă un subiect. În acest context, zvonurile produse de diferite grupuri de interese sînt binevenite, fiindcă mai produc un subiect; mediul tabloidelor şi al publicaţiilor sportive tabloidizate sînt în acest sens instrumente predilecte ale puterii, sub diversele sale forme. Falsa atribuire e regulă în presa sportivă, în fiecare zi fiind date publicării enunţuri de tipul NUME: “declaraţie”, care nu îi aparţin în mod riguros autorului. În fine, modul generalizat de realizare a emisiunilor şi ştirilor sportive e interviul monodirecţional, în care intervievatorul pare a fi mulţumit să nu aibă absolut nimic de zis: “X a zis că Alpha e Beta. [microfon băgat în faţă] Cum comentaţi?” Ceea ce are structura formală a unui dialog devine astfel un monolog al puterii; ca urmare, spaţiul public mediat de aceste publicaţii devine un monolog al diferitelor puteri. Mai mult, realitatea unui singur interviu e apoi spartă în fragmente ce sînt apoi vîndute separat: un singur interviu produce o multitudine de subiecte. De la o vreme, nimeni nu mai ştie cine ce şi cînd a zis, şi nici nu mai contează. Nu e de vină publicul gazetelor sportive pentru conţinutul acestora: stultificarea e produsă în fiecare zi, în ritm accelerat, cu iresponsabilitate entuziastă, tocmai prin astfel de mecanisme de mixaj şi reîncadrare a discursivităţii şi evenimentelor.

Pentru a compensa această alienare a formei de expresie, o permanentă alunecare a semnificantului, gazetarii sportivi înşişi trebuie să se alieneze de alienare, şi să funcţioneze ca repere stabile ale sensului şi autorităţii. Ca urmare, specia cu autoritate a editorialiştilor sportivi trebuie să îşi construiască propria imagine tocmai delimitîndu-se de haosul din jur (pe care ei înşişi l-au creat sau cel puţin l-au autorizat): abia astfel se împlineşte funcţia alienării, prin absorbirea propriei sale critici. Adesea, editorialiştii se prezintă pe sine ca figuri patriarhale, al căror discurs e punctat de cele mai fixe repere ale realităţii: clişeele etnice şi identitare. “Panzer-ul german”, “precizia elveţiană”, “tehnica latină”, vin să califice la grămadă subiecţi, dar cînd e vorba de indivizi din categorii “sensibile” – în special persoane de culoare sau romi, judecata prin clişee e brusc suspendată. În general jurnaliştii sportivi manifestă oroare faţă de corectitudinea politică, însă trista realitate e că discursul jurnalismului sportiv rămîne un vehicul al naţionalismului xenofob şi al rasismului instituţionalizat. Nu în ultimul rînd, în ciuda naţionalismului (adoptat în caz de victorie), discursul gazetăriei sportive e unul dintre mediile eficiente ale colonizării intime, în primul rînd prin crearea unui arsenal de clişee negative ce sînt invocate în caz de înfrîngeri, şi care îndeplinesc astfel funcţia de castrare a bărbatului local (vezi cazul Steaua-Middlesbrough). Aici, discursul bărbătesc strident e înmuiat de obedienţa generală faţă de cei puternici, şi de judecăţile predominante despre natura inferioară a bărbaţilor locali. În fine – şi legat de aceasta, mulţumită industriei media fotbalistice, putem înţelege care e sensul termenului “civilizaţie” în postcomunism: bani şi disciplină, ori mai precis, docilitate şi supunere în faţa forţelor de represiune. Cînd un comentator sportiv admiră “civilizaţia” spectatorilor occidentali, el admiră docilitatea în faţa jandarmilor înarmaţi – mai ales cînd aceştia nici măcar nu sînt prezenţi. Adeziunea la cluburi e şi ea o modalitate de disciplinare, de a răspunde benevol la interpelări. Fotbalul e un aparat ideologic în relativă autonomie, însă determinat în ultimă instanţă de forţa directă a aparatelor de represiune.

Biopolitica sacrului

“Zeul norocului îşi linge buzele de fiecare dată cînd e obligat să înghită otravă” Eduardo Galeano

 Aşadar fotbalul, în forma sa modernă, ca atîtea alte fenomene culturale ale modernităţii europene – precum limba naţională, învăţămîntul obligatoriu de stat, închisoarea etc. – este o creaţie foarte recentă. Regulile jocului modern au fost stabilite acum ceva mai mult de un secol în mediul şcolar-universitar din jurul Londrei. Ca profesiune, fotbalul are în comun cu învăţămîntul public două lucruri esenţiale: producţia de subiectivităţi într-un ritm accelerat, trans-generaţional, şi modul de funcţionare publică, aşadar producţia unei sfere publice, a unei agore raportată la comunitate – fie ea fabrică, oraş, cartier, naţiune, continent, sau lume.

Învăţămîntul modern al statului-naţiune, de la şcoala primară, liceu şi pînă la universitate, este un motor de condensare a istoriei, o uzină de producţie a unui număr fantastic de generaţii în interiorul unei singure vieţi. Educatorii şi profesorii sînt cei care poartă această povară, fiind adesea măcinaţi de fluxul incredibil de rapid de generaţii care intră pentru scurtă vreme în unica lor viaţă, şi pleacă mai departe. În învăţămînt, succesiunea ireală, magică, a generaţiilor pe fondul secular al educaţiei, e compensată prin ridicarea unor figuri mitice – Eminescu, Ştefan cel Mare… În fotbal situaţia e mai dramatică, fiindcă durata universului de referinţă e mult mai scurtă. Un jucător ca Raul, la 34 ani, a fost “cîndva” coleg de echipă cu mitica generaţie a lui Zidane, Ronaldo, Figo, iar astăzi e parte din noua generaţie mitică Kaka, C.Ronaldo, Benzema. La 35 ani, un jucător e “bătrîn”, iar noile staruri mondiale au puţin peste 20 ani. Semnificativ pentru istoria culturală a postcomunismului, încep să apară în prim-plan jucători de fotbal născuţi după 1989, şi pentru care cîştigarea de către Steaua a Cupei Campionilor în 1986 aparţine unei epoci din istoria cu adevărat mitică. Dar, spre deosebire de sistemul educaţional, adevărata povară a fluxului de vieţi o poartă fanii de fotbal, spectatorii, care înghit şi asimilează trecerea unor noi generaţii la fiecare patru ani, iar pentru cei devotaţi unui singur club chiar mai des, şi pentru care idolii şi miturile apar şi dispar cu o repeziciune dincolo de orice control omenesc. La o durată medie de viaţă de 50 ani, unii numără istoria în 41 generaţii de la Iisus; pînă în prezent au fost aleşi 44 de preşedinţi ai SUA. Ritmul cu mult mai accelerat al Cupei Mondiale, cupelor europene şi campionatelor naţionale, al tuturor campionatelor sportive, proiectează povara scurtării iremediabile a duratei simbolice a vieţii, asupra publicului însuşi. La o primă vedere, ar părea că nu e nimic nou în asta: unul dintre campionii legendari de pankration contemporani cu Galenus, Marcos Aurelius Asklepiades, a avut o viaţă sportivă de 6 ani (începînd din 181 AD), timp în care a cîştigat aproximativ 40 de competiţii. Diferenţa e constituită însă de formele moderne congenere industriei fotbalului. În acest sens, mai mult decît noile romane importante, teorii fundamentale ori revoluţii ştiinţifice, fotbalul se auto-afirmă, împreună cu industria muzicii, a filmelor şi a gadget-urilor tehnologice, ca însuşi nucleul sferei publice, iar cu consecinţele acestei mutaţii epistemice abia începem să ne obişnuim. Capitalismul produce bogăţie într-o direcţie, dar macină şi ucide în restul, iar sistemele comunicaţionale ce au apropriat sfera publică nu există pur şi simplu pentru a uşura şi îmbunătăţi viaţa omului, ci sînt parte a unor relaţii de putere şi au propria lor dinamică, în relativă autonomie faţă de dorinţele bipezilor ce le animează. Prin fotbal, povara conştiinţei faptului că viaţa însăşi e obiectul de uz al modernităţii occidentale, această realizare teribilă e scoasă din zona confidenţială a iniţiaţilor ori a personalului din interiorul instituţiilor moderne, şi e proiectată în afară, asupra comunităţii înseşi, devenind modul central de constituire a sferei publice. Sub fiecare din luminile multiple ale nocturnei, fiecărui jucător îi cresc atît de multe umbre, încît acestea încetează să mai fie vizibile: umbra devine însuşi cadrul pe care eroul e doar o proiecţie. Cu fiecare mişcare revoluţionară, viaţa însăşi pierde lupta cu imaginea sa, şi mai mult, se declară împăcată cu propria-i dispariţie.

 UOU 11

Stadionul modern a închis aşadar potcoava stadionului antic, creînd o lume în lume, o sferă publică închisă, în jurul unui joc cu mingea ale cărui reguli de bază sînt bătute în piatră. Strada nu e însă atît de ascultătoare, şi are puterea de a îndoi orice idoli şi orice reguli, inclusiv cele ale pieţei, ba chiar şi pe cele ale geometriei. Din păcate, meciul planificat în 2005 între Internazionale Milano şi o selecţionată zapatista, cuprinzînd bărbaţi şi femei, cu Subcomandante Marcos pe post de antrenor şi delegat cu “relaţiile intergalactice”, nu şi-a găsit încă locul comun, dincolo de înţelegerea de principiu. Iar locul comun dintre blocuri, spaţiul deschis pe care altădată jucam fotbal, în ciuda nucului plasat tocmai în mijlocul terenului, a fost distrus: pe fostul teren a apărut între timp un corp de garaje de beton, în diagonală. Copiii nu au încetat însă să joace, chiar aşa înghesuiţi de-a lungul unui zid, doar că porţile s-au aşezat de aceeaşi parte şi au devenit chiar uşile de tablă ale celor mai îndepărtate garaje, care troznesc la fiecare gol, spre disperarea proprietarilor. Ca întotdeauna, sistemul de joc nu e 4-4-2, ci fie 1-1-1-1-1-1-1-1-1-1-1, fie 11. Terenul a redevenit U, iar în locul Olimpului, martorii tăcuţi sînt maşinile care adăpostesc noile vise, la scara proprie modernităţii occidentale.


[1] Vezi instalaţia lui Serge Spitzer din expoziţia Rundlederwelten: Football and Art, Body and Mind,Martin-Gropius-Bau,Berlin,Germania, 20 Octombrie 2005 – 8 Ianuarie 2006. De partea cealaltă, instalaţia lui Harun Farocki la Documenta XII arată multiplele forme de supraveghere, producţie, extracţie şi control al informaţiei care produc “naturaleţea” fixaţiei cu fotbalul modern.

[2] Vezi Gilles Deleuze, Cinéma 1: L’Image-Mouvement, Paris, Ed. de Minuit 1983, Ch. 11.3.

[3] Peter Sloterdijk, “Emisari ai violenţei. Despre metafizica filmelor de acţiune. Cu privire la Terminator 2, de James Cameron”, Balkon #9, Cluj 2001, traducere de Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu.

[4] Mariana Castillo Deball şi Gianluigi Buffon, “Chance, Intelligence, and Humor: An Interview with Gianluigi Buffon” [Şansă, inteligenţă şi umor: un interviu cu Gianluigi Buffon], Cabinet, #19, 2005.

[5] Siegfried Kracauer, Die Angestellten. Aus dem neuesten Deutschland (1930; Frankfurt/Main: Suhrkamp 2002).

[6] Konrad Petrovszky, Ovidiu Ţichindeleanu, “Sensuri ale Revoluţiei Române între capital, politică şi tehnologie media,” Revoluţia Română Televizată, Cluj, Idea Design & Print Editură, 2009, pp.39-40.

[7] Între 2004-2009, unul dintre promotorii neoconservatorismului în România, Traian Ungureanu, a făcut trecerea de la jurnalist sportiv la parlamentar european. Fostul ministru de externe, Adrian Cioroianu, a avut de asemenea o rubrică într-o gazetă de fotbal.

[8] Iată statistica vînzărilor totale, pe perioada aprilie-iunie 2009, a primelor trei publicaţii cu apariţie zilnică, din categoria tabloide, cotidiene şi ziare de fotbal. Tabloide: Click 222.300, Libertatea 192.372, Cancan 81.465. Cotidiene: Adevărul 109.230, Jurnalul Naţional 73.828, România Liberă 47.113. Fotbal: Gazeta Sporturilor 66.445, Pro Sport 43.800. Cf. Biroul Român de Audit al Tirajelor, www.brat.ro, referinţă online accesată la 10.09.2009.

O variantă a acestui text a apărut și în IDEA artă+societate  #32, 2009

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.