Fenomenologia spiritului conservator

Valoarea, obiectul a al conservatorismului.

Între noi fie vorba, a fi conservator înseamnă oarecum a umbla prin lume cu un ceas care stă. Acest ceas care stă, acest accesoriu nobil, elegant și valoros, tocmai pentru că nu-i de nici o treabă, reflectă – dincoace de mânecă și metaforă – perfect statutul valorii în dispozitivul ideologic al conservatorismului: un fel de obiect a al acestei viziuni, în sensul de obiect esențialmente melancolic, care apare abia odată ce e pierdut, dintotdeauna deja ca pozitivitate a pierderii sale. Valoarea e ceasul fix al conservatorismului, ceasul care, adică, devine valoros (ca bijuterie) abia odată cu (sau, în orice caz, indiferent la) dispariția funcției sale de întrebuințare. Paradoxul valorii în dispozitivul conservatorismului este că ea poate juca rolul de compas moral și reper ideologic, de ceas, doar în măsura în care stă, așadar doar în măsura în care e dintotdeauna deja abstrasă din, separată de și anacronică față de istoria efectivă. Valoarea este anacronia timpului.

Dar asta nu-i decât partea simpatică și melancolică a conservatorismului. Problema apare în momentul în care nu numai că insul conservator umblă prin lume buimac și bulversat[i] de tot ce i se întâmplă (fiind, tocmai, cu ceasul fix la mână), dar mai și pretinde ca toată lumea să-și mute ceasurile după ora lui. Cu alte cuvinte, dacă n-ar fi atât de moralist și lacrimogen poate n-ar fi nici o problemă cu conservatorismul – atâta doar că n-ar mai fi așa ceva. Dacă ar fi doar buimac, ar fi o treabă. Problema e că-i și bulversat.

Să urmărim, atunci, prestația paradigmei conservatoare pe parcursul acestei melodrame transcendentale pe care i-o trasează silogismul său filosofic, dispoziția sa originar melancolică, spicuind, din când în când, din una din cele mai recente expuneri tip(olog)ice a sa, cartea de debut a lui Dan Tăpălagă.

Dialectica eternă a valorii și corupției.

Valoarea este, deci, primul motor nemișcat al conservatorismului. Ea este ceea ce, tocmai prin abstragerea și abstracția ei din lume, susține dinamica de atracție și respingere care definește raportarea conservatorului la realitate. Însă pentru a-i putea conferi dinamica ei specifică lumii conservatoare, valoarea are nevoie de impulsul dat de contrariul său, corupția. Ipostazierea valorii generează retorica lumii corupte și, implicit, a luptei anticorupție la fel de sigur și negreșit precum produce un ceas oprit o serie inevitabilă de experiențe dureroase de inadaptare și întârziere la lume. Dacă valoarea este aspectul pozitiv al poziției conservatoare, corupția este proiecția sa cu sens negativ. Corupția este, în fond, reflecția obiectivă, în exterior, a negativității inerente în condiția constitutivă de „conștiință nefericită” a conservatorismului. Adică a acelei condiții care se manifestă, la Hegel, tocmai printr-o obiectualizare ilicită a lumii drept ceva rău și separat, tocmai pentru că separat și opus conștiinței nefericite care îl contemplă ca din exterior. Dacă valoarea este pozitivitatea obiectului a, pozitivitatea pierderii acestui obiect melancolic, corupția este negativitatea acestei pierderi, efectul și totodată cauza acestei pierderi originare, separația față de lume, abstracția reală a autorului.

Una peste alta: primul moment al ființei conservatoare este acest moment eleatic în care ceasul stă, valorile există, dar lumea e în altă parte. Sau, în cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, „Tăpălagă nu este un apriorist, nu operează cu clișee, nu plasează realitatea pe un procustian pat ideologic” (p. 7) – ceea ce, într-adevăr, așa e: Tăpălagă nu trântește realitatea pe nici un pat ideologic. La el avem într-o parte realitatea, coruptă așa cum e, și în altă parte, în colțul opus dacă se poate, patul îmbietor și nedesfăcut al valorilor. După cum Tăpălagă nu e, fără îndoială, nici un apriorist. E, poate, ceva mult mai dificil de-atât: un platonist aposteriorist. Un fel de eleat post festum. Teza lui nu e, simplu, că una e a fi și a gândi; el pretinde, mai elegiac și totuși mai precis, că odinioară una era a fi și a gândi. Or, pentru a putea depăși acest moment parmenidian al prezenței neabătute la sine a valorilor, valoarea are nevoie să iasă din sine și să-și proiecteze asupra lumii negativitatea sa, care rezultă din tocmai retragerea sa, a valorii, din lume: corupția. În acest moment secund, al antitezei deschise, valorile există și lumea e coruptă, în același timp și din același motiv.

Un discurs al valorilor generează așadar spontan o retorică a corupției cam cu aceeași forță și regularitate cu care un ciocan în mână transformă toate obiectele din jur în cuie, sau, dacă vrem, mai academic, cam cu aceeași forță logică prin care, la Jacques Lacan, discursul universității generează spontan rezistența și simptomul său, discursul isteric.

Ei bine, această coexistență a discursului universitar și isteric, a discursului savant și lacrimogen, academic și moralist, burghez și paternalist, modernist și reacționar, reformist și contra-revoluționar, această dialectică infinită dintre valoare și corupție, dintre imacularea morală a autorului și decadența ireparabilă a lumii, acest simptom și această cură interminabilă a conservatorismului sunt cele care-i trasează spațiul vital, spațiul de joc, coordonatele universului său ideologic.

„Avem măsurători destul de exacte că raportarea societății la valori este deficitară”, ne asigură Dan Tăpălagă la pagina 12. Să le-auzim.

a)      Valoare vs. bunăstare:

„Clasa politică e în pragul unui faliment, pe un fond de confuzie generală, de isterie mediatică și populism feroce. Avem măsurători destul de exacte că raportarea societății la valori este deficitară. De exemplu, 61% din cetățeni consideră comunismul drept o idee bună, față de 53% în urmă cu patru ani… Pentru mulți, drepturile fundamentale au contat – și atunci, și acum – mai puțin decât bunăstarea personală” (p. 10).

Înainte de a se opune fățiș corupției, valoarea se opune bunăstării. Bunăstarea este prima manifestare obiectualizată, deci deja înstrăinată, a valorii, însă tocmai din acest motiv – ca primă ocurență – e încă, aparent, cu sens pozitiv – așadar încă nerealizată ca negativitate (a valorii) pozitivată, drept corupție. Deocamdată, corupția e doar, aparent, bunăstare. Și, din această perspectivă, de pe pozițiile acestei ore fixe, problema, frământarea conservatoare cu lumea se traduce în aceea că oamenii, ființe ingrate, sunt, iată, oricând gata – și, astăzi, cu 8 procente mai mult decât acum patru ani – să uite de valori (de drepturile fundamentale) numai de dragul bunăstării. Valoarea se manifestă, așadar, într-o primă formă ca uitată, abuzată și abandonată într-o lume înstrăinată de ea însăși – deci de valoare – și care, culmea ingratitudinii, preferă acum, ca și atunci, un apartament și o slujbă sigură în locul libertății supreme de a vota cu cine i se propune o dată la patru ani! Declicul conservator se produce deja în această primă ipostază, în care „drepturile fundamentale” – i.e., ca să nu fim prea generoși: tabla minimalistă de drepturi a lui Tăpălagă, care se reduce la dreptul sfânt al proprietății private –, fiind ele, în fond, reflecția lumească a valorilor, ar trebui privite de către omenire ca datorie. Prima problemă a conservatorismului este, așadar, că lumea liberală își ia drepturile drept drepturi, deci opțiuni, deci posibilități, când, în fond, ele sunt datorii, căci valori Occidentale instituționalizate. (De-aici până la legea care prevede obligativitatea votului e doar un pas: în fond, și până acum instituțiile democrației liberal-parlamentare de tip Occidental au fost impuse populației ca datorii, fie ele financiare, fie ele măcar morale, de adecvare la Europa, și doar din când în când ca drepturi. De-aici, așadar, până la transformarea dreptului la vot într-o datorie  nu mai era decât pasul, extrem de scurt, al instituționalizării unei cutume deja existente).

Într-un prim moment al dialecticii conservatoare, așadar, valoarea se opune bunăstării. Și rezultatul acestei prime antiteze este, desigur, creditul: problema creditului este tocmai problema datoriei fără acoperire (căci orice credit autentic și veritabil e, ca să fim derridieni, unul ireparabil, neiertabil, deci de neplătit), adică tocmai a bunăstării fără fundamentul valorii. A bunăstării ilicite, pe datorie. Momentul acesta prim se traduce, pentru populația care e, în prisma conservatoare, veșnic vinovată pentru că e nevinovată, în momentul rambursării datoriei. Iar dacă vine vorba de datorie, există deja câteva instituții acreditate care se ocupă cu gestionarea ei:

b)      Valorile există

„În cei 20 de ani de capitalism primitiv, cetățenii României n-au internalizat valorile occidentale…  Cu toate acestea, viitorul, pe termen lung, nu pare chiar atât de sumbru, cum arată la prima vedere. FMI și Comisia Europeană dețin încă pârghii puternice, financiare sau politice, să tracteze România spre Vest”. (pp. 10-11). „Europa ne trage cu forță după ea, dar societatea, cu rare excepții în poziții-cheie din politică, justiție sau presă, funcționează mai departe în afara valorilor occidentale. Puțini trăiesc natural cu ele”. (p. 13)

Vestea bună e că valorile există. Sau, cel puțin, au recuperatorii lor pe pământ. Ceea ce e minunat în textul lui Tăpălagă este că la el găsim, așa cum rareori găsim explicit într-un text al vreunui conservator, un răspuns clar la întrebarea: care valori? Despre ce se tot vorbește în propoziție? De obicei, acesta e punctul[ii] în care conservatorii o scaldă fiecare după posibilități – adică în funcție de talent, erudiție, tact, simț al umorului. La Tăpălagă, din motive obiective, avem din fericire un răspuns, în sfârșit, tranșant: valorile există. Valorile e FMI. FMI este, așadar, întruchiparea logică a valorii transcendente într-o lume a datoriilor: valoarea, care e, prin definiție, abstrasă și separată din lume, se materializează în lume totodată în formă negativă, ca datorie, ca bunăstare de dincolo de drepturile fundamentale, și în formă pozitivă, ca FMI, ca instituție și ocurență instituționalizată care are sarcina tocmai de a întreține și administra această datorie universală. Discursul lucrează, din acest motiv, în mod simultan pe două planuri: e o narațiune totodată economică și religioasă. Începe în tonuri de doină teologică: „cetățenii n-au internalizat valorile occidentale”. Și încheie pe note tehnocrate triumfale: „FMI și Comisia Europeană dețin încă pârghii puternice, financiare sau politice (superbă precizie), să tracteze (s.m.) România spre Vest”. De pe aceste poziții de religie tehnocratizată, ceea ce inițial era o problemă de interiorizare a valorilor, devine o problemă de gestiune internă a societății politice: „rare excepții”, „în afara valorilor occidentale”, „puțini trăiesc natural cu ele”. E prima ocurență a elitei: categoria elitei e realizarea firească a valorii într-o lume a datoriei. Altfel spus, dacă, din punct de vedere economic, FMI este întruparea valorii pe pământ – căci gestionarul datoriei financiare a populației -, din punct de vedere moral, actualizarea instituțională a valorilor este elita: elita, care se opune cu aceeași intransigență și superioritate morală populației structuralmente ingrate, tot așa cum FMI-ul se opune cu aceeași rigoare și hotărâre delăsării și decăderii în păcatul bunăstării al populațiilor est-europene. De la dușmanul interior la dușmanul intern: elita versus decăderea generală a marii majorități. Iar ca să fie clar cine se înfruntă în această nouă manifestare istorică a contradicțiilor transcendentale ale valorii, Dan Tăpălagă trasează harta conflictului: „Revoltele împotriva băncilor, organizate pe Internet, conțin în subtext un mesaj profund antioccidental” (p. 16). „Apoi, războiul declarat de opoziție Fondului Monetar Internațional și, implicit, Comisiei Europene exprimă, în esență, refuzul modernizării rapide” (p. 17). Ca să fie limpede: valorile joacă, de la bun început, în echipă cu băncile.

C) Revoluția conservatoare:

„Și conducătorii sunt greșiți, dar și poporul. Fără valori și repere, el trebuie cumva reparat, ca să-și poată schimba, apoi, în mod corect, conducătorii” (p. 16).

Revoluția conservatoare, pornind ea de pe poziții ontologice, nu poate fi decât radicală. Ea vizează revoluționarea însuși subiectului revoluționar. E ceva în spiritul brechtian al sugestiei ca partidul să dizolve poporul și să aleagă altul. Poporul trebuie „reparat cumva” ca să-și poată alege în mod corect conducătorii sau, mai simplu, ca să-și aleagă conducătorul corect. Admirabil curaj al poziției conservatoare, această desfășurare de retorică radicală și, măcar aparent, revoluționară, de care stânga s-a dezbrăcat, rușinată, de vreo patruzeci de ani. Dacă vreunul de la stânga ar afirma astăzi ceva similar în numele egalității, ar fi declarat stalinist sau visător periculos; dacă un conservator, însă, declară că poporul trebuie „cumva reparat” ca să poată înțelege de ce trebuie să-l aleagă pe Băsescu și să plătească datoria de la FMI, e doar o dovadă de realism lucid și lirism moral în același timp. E chestie de intelectual curat și idealist, așa cum îi șade bine.

D) Dușmanul intern interiorizat

„Românii, ca și moldovenii, bulgarii sau grecii… au învățat să mimeze la perfecție valorile Occidentului și regulile capitalismului… Sunt națiile de barbari moderni camuflați într-un decor capitalist, cu multinaționale și alte ecosisteme care întrețin iluzia progresului”. (p. 14)

Pentru că valoarea s-a manifestat de la bun început sub forma unei dialectici intense între aparența și realitatea sa în lume, ultima sa manifestare în lume nu poate fi decât conflictul deschis între aparența și esența subiectului său: altfel spus, ocurența valorii în chiar scindarea sa internă, dintre aparență și esență, la acele popoare barbare – sau snoabe, dar nu în sens kojevian, ci în sens conservator, ca inadecvate valorilor pe care le afișează – care doar mimează valorile occidentale, adică regulile capitalismului, fără să le interiorizeze cu adevărat. Poporul român trebuie reparat pentru că și el, ca și verii lui – moldovenii, bulgarii sau grecii – numai mimează valorile Occidentului, în condițiile în care lumea ia numai bunăstarea din capitalismul occidental, nu și regulile și constrângerile de etică protestante care susțin bunăstarea capitalistă. Până aici, scindarea valorii se manifesta numai ca dispusă în exterior în două ipostaze separate: ca bunăstare și ca datorie, iar în apariția ei ca datorie în scindarea ei ulterioară în credit și elită, fie ea financiară (FMI) sau morală (Tăpălagă și alți câțiva). Acum, scindarea aceasta este reluată în interiorul unui același sistem, capitalismul, în care iată, dacă până acum reușise să asigure un echilibru de fațadă, scindarea iese la iveală, în interior, în dușmanul interior care a ajuns tot poporul, și la care capitalismul nu este, de fapt, interiorizat! Aceste nații de barbari, doar aparent camuflați în civilizați și capitaliști, care deși au multinaționale, ecosisteme și haine de firmă nu fac decât să mimeze valorile Occidentului și regulile capitalismului! Aici, capitalismul, fără doar și poate, trece de la bun început drept ceva mai mult decât un set de reguli procedurale, care n-ar avea cum să fie interiorizat, nefiind decât procedură neutră și formală; aici, capitalismul trebuie să fie din pornire nimic mai puțin decât o etică, protestantă și a muncii dacă se poate: o religie economică prin definiție, în care ecuația de bază e corespondența la nivel de semne, deci mister dezvăluit, între bunăstarea economică de-aici și locul din rai de mai încolo, și deci pe echivalarea datoriei economice de solvabilitate financiară (de credit pozitiv) de-aici cu datoria religioasă de mântuire a sufletului în viața de mai încolo. Pe scurt, o religie economică în care responsabilitatea economică e dintotdeauna deja responsabilitate ontologică și viceversa.

E) Valoarea ca reprezentant al Băncii Naționale

„În aceste țări, riscă să câștige teren discursul eurosceptic și antioccidental, predicat de populiști sau grupuri interesate să exploateze nenorocirile aduse de criza economică. Reprezentanți ai Băncii Naționale avertizează tot mai apăsat că rezistența populației la reforme este din ce în ce mai dură din cauza populismului unor politicieni” (p. 16).

Deci: un reprezentant al Băncii Naționale avertizează tot mai apăsat că rezistența populației la reforme este din ce în ce mai dură din cauza populismului unor politicieni, iar Tăpălagă consemnează aceste avertismente politice ale unui bancher public cu toată seriozitatea și firescul din lume. Ca să nu lăsăm neconsemnat absurdul situației. Trecând peste această introducere abruptă în problemă, ce înseamnă, în fond, că un discurs „exploatează” o situație? Ce semnificație economică precisă trebuie să aibă termenul într-o gândire „liberală” în care, oricum, modelul ideal de sferă publică (vezi mai jos, punctul F) este oricum structurat ca o competiție liberă, pe piață, între puncte de vedere diverse asupra unor teme și situații comune? Din această perspectivă, un discurs, așadar unul dintre participanții în această competiție liberală onestă întru stabilirea consensului, exploatează situația atunci când își face un monopol sau profită de avantajul său din pornire: oricum ar fi, în condițiile în care oricum nu s-ar putea spune că dețin sau controlează frâiele de capital, singurul mod de a exploata situația pe care o au acești periculoși „politicieni populiști” ar putea consta în exploatarea unui monopol asupra adevărului acestei situații. Se spune că „politicienii populiști” exploatează situația crizei în același fel în care se spune că o propoziție adevărată exploatează situația despre care vorbește, tocmai pentru că se bucură și profită de un avantaj (adevărul, tocmai) de care nu se bucură și competitorii săi. Dar asta e totuna cu a recunoaște că nu populismul politicienilor e vinovat de rezistența populației, așa cum consideră Tăpălagă și reprezentantul BNR. De vină e populismul situației.

F) Sfera publică și transformarea ei structurală într-o aglomerare neordonată de sfere private

„Presa se va reforma sub presiunea constantă a publicului, a unui comportament economic corect, se va reforma într-o piață de publicitate transparentă și eliberată de orice formă de control politic”. (p. 166).

 Prin definiție, corupția, care e oricum considerată ca mare, alarmantă și degradantă în orice gândire conservatoare, nu trebuie totuși să depășească punctul în care ar deveni sistemică și structurală, pentru că astfel abordarea ei – fie interpretativă, fie juridică – ar avea nevoie de altă paradigmă de gândire decât cea conservatoare. Corupția trebuie să fie mare, indubitabilă, generală, dar totuși spontan lizibilă, imediat moralizantă, vizibilă fără rest: chiar dacă e pretutindeni, corupția trebuie să poată fi imputabilă întotdeauna unor indivizi și răspunderii lor private, nu cauzelor și legilor imanente și funcționale, deci amorale, ale unui sistem[iii]. Corupția nu trebuie să apară ca sistemică, ci, în fiecare ocurență, în ciuda frecvenței și regularității, ca individuală și moralizabilă. Oarecum firesc și coerent cu poziția sa filosofică originară, care se stabilea de la bun început prin reprezentarea lumii ca simplu negativ al subiectivității auctoriale separate de ea, conservatorismul nu poate gândi nici corupția decât cu titlul de episoade individuale, care se pot eventual aduna într-o morală despre om, dar nu și într-o teorie despre societate. Această naivitate inițială deliberată își arată roadele în concluzia la care ajunge negreșit: cel mai adesea, chiar ceea ce a fost exclus din principiu din seria posibilelor cauze ale situației de corupție generală – o lege, un efect structural al sistemului democrațiilor capitalist-parlamentare – reapare ca soluție la situație: ceea ce a fost omis, ca posibilă cauză, în prima fază, reapare, și nu oricum, ci ca soluție recomandată, în al doilea moment. Și tot așa cum soluția la criza neoliberalismului – alt eveniment actual în care se joacă unul din sensurile fundamentale ale unui concept întemeietor al conservatorismului (datoria) – e, la nivel discursiv, multă demagogie moralistă despre lene, utopie, bunăstare nemeritată, puturoși asistați, și, la nivel practic, recomandarea aceleiași probleme (neoliberalismul) ca soluție la propria sa criză, la fel, soluția pentru exorcizarea presei, de pildă, pe care o propune Tăpălagă, este, desigur, exact cauza structurală care dusese la generalizarea corupției din presă: mai multă piață liberă a presei. Mai multă privatizare a presei, care ar duce la dispariția acestei forme imunde de corupție, care e corupția politică a presei – adică acapararea politică a unicului drept politic rămas în picioare din liberalism, dreptul la liberă exprimare. Dar ce este aici politic și ce anume o făcea pe aceasta o formă periculoasă de corupție? Faptul că se virează fonduri publice sau faptul că acel comanditar face parte dintr-o structură politică? Putem, oricând, înlocui aceste date și să presupunem în locul lor o persoană privată, ale cărei avantaje financiare sunt perfect curate, din punct de vedere legal, adică al purelor legi ale pieței, caz în care abuzul de publicitate nu s-ar mai numi, într-adevăr, corupție, dar influența asupra presei ar fi cel puțin la fel de devastatoare. Ideea de corupție are pentru conservatori rolul de a salva iluzia posibilității unei lumi în care presa ar putea fi de două ori liberă, liberă financiar, adică nedependentă de stat, și liberă în sens liberal burghez, de autentic spațiu public. Iar ceea ce face ca această întâlnire, imposibilă prin definiție, să pară totuși posibilă, tocmai întârziind-o în mod indefinit, este prezența statului în ecuație: ah, dacă n-am avea ingerința statului în spațiul public al presei libere și, în general, al democrației burgheze, ce minunat ar putea fi: am bifa ambele sensuri ale libertății liberale: acela economic, de neatârnare financiară, și acela moral, de incoruptibilitate. Și iată cum statul apare, pentru gândirea conservatoare, sau pentru o gândire conservatoare updatată cum e cea a lui Tăpălagă, în mod logic, chiar dialectic corect, drept însuși dușmanul lumesc al valorii. Și cum ar putea fi altfel, dacă statul și politicul nu sunt decât forma decăzută a conștiinței generale a maselor, vițelul lor de aur, „valorile” așa cum și le reprezintă poporul ingrat și corupt. Statul e nivelul maxim de generalitate la care conservatorismul poate întinde categoria sa de corupție, înainte de a deveni una sistemică și structurală. Statul e corupția în stadiul său ultim de generalitate, pentru că este o corupere a însuși principiului generalității: e o generalitate și o generalizare ilicită, pentru că realizată nu pe temeiul valorii și al elitei, ci pe temeiul gregar al rating-ului și plebiscitului. În această fază a dialecticii conservatoare, dușmanul e pretutindeni, în toți și în toate, în stat și în mase.

G) Senilitatea valorii

 „De ce românii nu se bucură, de ce nu sărbătoresc căderea comunismului? O poveste lungă, le-am spus cu toții. E o poveste încâlcită și tristă despre o revoluție confiscată, despre milioane de speranțe năruite după 89, despre călăi în libertate și victime umblând mai departe pe străzi cu capul spart… Nevindecați, cu răni deschise, viețuim încordați la granița dintre două lumi, pândiți la fiecare pas de căderea în trecut sau în alte lumi tenebroase. Visez la ziua când nu vom mai atârna suspendați, încremeniți deasupra istoriei, ci vom parcurge, în fine, un destin”. (p. 219)

Existența conservatorului este un lung șir de suferințe. N-a avut, de la bun început, decât o singură armă – valoarea – și câți dușmani a trebuit să înfrunte: corupția; datoria morală și financiară, creditul numai cu buletinul, ingratitudinea funciară a maselor și, uneori, până și adevărul situațiilor; nu în ultimul rând, însuși statul. După atâta zbucium de luptă solitară, cine i-ar putea reproșa eroului conservator un moment de reverie, în care să se lase furat de ideea că tristețea lui e aceeași cu tristețea tuturor, și că românii nu se bucură de căderea comunismului din aceleași motive ca și el: pentru că nu s-a făcut încă lustrația morală și politică a societății. E un vis frumos, că aceeași rană deschisă ne deranjează pe toți, că toți ducem crucea valorii morale, și n-avem nici o treabă, nici nu ne pasă de simpla, prozaica și, brusc, atât de problematica supraviețuire imediată. Și afară ninge.

H) You’ll never walk alone

„Am obosit să cred orbește în oameni… În marea asta de confuzie, caut repere, borne fixe. Banal spus, mă interesează, dincolo de oameni, să păstrez ceea ce ne ordonează viața. Ele, valorile, distincțiile simple între bine și rău, mă ajută să respir în scris și aievea”. (p. 229)

Dar reveria e de scurtă durată. Investitorii străini, cărora le era destinată și depănată amintirea de Crăciun cu rana națională deschisă, au plecat în țările lor, restaurantul s-a închis. Conservatorul se regăsește din nou singur. Însă așa cum am învățat cu toții în lecția de deschidere de la cultură civică, omul nu este singur, este cu sine. Tot așa, nici conservatorul, cel puțin de la Hegel încoace și de când există autoreflecție, nu este singur. E cu valorile. Deci nu se va plictisi degrabă.



[i] Dan Tăpălagă, Bulversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac, argument de Vladimir Tismăneanu, Humanitas, București, 2010.

[ii] Punctul de necesar salt liric: analog cu ceea ce, la stânga, constituie momentul de discuție pe marginea saltului revoluționar.

[iii] Conservatorismul este astfel mereu scindat între o parte de teologie politică a valorii, care poate varia de la nuante extrem de luminoase la tonuri foarte cețoase, în funcție de harul, credința și înțelegerea fiecărui autor, și o parte de economie morală a corupției lumii.  Din moment ce corupția, cum spuneam, reprezintă pentru conservatori, prin definiție, ceva mare, negreșit, dar individual, moralizant și imediat lizibil, partea aceasta de economie morală a lumii din tratatele conservatoare este aproape digerabilă. Motiv pentru care nu voi insista aici și pe capitolele din cartea lui Tăpălagă care tratează despre corupție – politică, mediatică, morală și socială. M-a interesat aici doar încadrarea lor într-o tematică a valorii, specific conservatoire, și trasarea, pornind de la textul cărții citit prin grila valorii, unei dialectici transcendentale a viziunii conservatoare.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.