Falansterul de la Scăieni și proiectul unei lumi mai armonioase

Eseul explorează proiectul eșuat al falansterului de la Scăieni (1835-1836), implementat de Teodor Diamant și Manolache Bălăceanu, al doilea falanster din lume după cel dezvoltat la Conde-sur-Vesgres (1833-1835), experiment social bazat pe ideile gânditorului socialist Charles Fourier. În rândurile de mai jos, sunt prezentate și procesele de rescriere a istoriei cu privire la falansterul de la Scăieni: de la eulogiile liderului social-democrat Const.-Titel Petrescu și ale istoricilor comuniști Z. Ornea și I. Cojocaru la imprecațiile analitice ale unor istorici liberali ca Sorin Antohi care tind să echivaleze orice proiect utopic cu un regim distopic și totalitar. Eseul face parte dintr-o serie mai largă de analize cu privire la socialismul din spațiul românesc din secol XIX și începutul secolului XX, curent doctrinar bogat, cu ramificații marxiste, anarhiste, poporaniste și social-democrate, care merită cunoscut și valorificat ca atare înainte de a fi condamnat aprioric și unilateral ca predecesor al bolșevismului.

Socialismul dezvoltat la începutul secolului XIX are două direcţii, una conspirativă pe linia Blanc sau Bounarotti şi alta mesianică. Direcţia mesianică moşteneşte tradiţia creştină, însă transcendenţa se mută dinspre o Lume de Apoi înspre viitor: „Paradigma mesianică cerea ca noii reformatori să proclame descoperirea sau inventarea a noi legi ştiinţifice, newtoniene, incontestabile ale vieţii sociale, în aşa fel încât societatea să poată fi condusă spre o stare armonioasă. Elemente noi erau mereu aduse în discuţie: pauperizarea, abandonarea satelor, aglomerarea oraşelor, pierderea tradiţiilor naţionale, progresul tehnic, acumularea polarizată a capitalurilor, mondializarea economiei capitaliste, monetarizarea vieţii economice şi sociale”[1].

În linii mari, voi folosi schema lui Nessim Ghouas din Utopia Now and Then. Inflicting and Unavoidable Upon Society cu privire la cele patru elemente ale utopiei – armonie, dorinţă, speranţă şi design[2], atât pentru broşura, cât şi pentru cele trei articole din Curierul românesc şi memoriul către domnie scrise de Teodor Diamant, discipolul lui Charles Fourier şi principalul artizan al proiectului Falansterului de la Scăieni. Însă înainte de a ajunge la caracteristicile trasate de tânărul Diamant, operez o scurtă trecere în revistă a proiectelor amelioriste ale societăţii de la sfârşitul secolelor XVIII-XIX din care s-au revendicat ulterior diversele doctrine socialiste pentru a le vedea punctele comune şi etosul egalitarist prezent în cercurile radicale din epocă. Cele patru elemente la care fac referire se intercalează şi se asamblează reciproc, nu au statutul unor categorii distincte, de aceea am ales să topesc elementele dorinţei (ca satisfacere a nevoilor) şi speranţei (într-o societate mai bună în viitor) care sunt interşanjabile şi să compun societatea utopică din trei elemente principale: armonie, speranța în satisfacerea nevoilor într-un viitor posibil, design. După prezentarea succintă a rezultatelor falansterului de la Scăieni, voi reliefa interpretările din istoriografia românească asupra experimentului, relativ polarizate în descriere, în funcţie de poziţionările post factum cu privire la regimul comunist.

Elementul armoniei (pace, înţelegere, lipsa conflictului)

Utopia socialistă din prima jumătate a secolului XIX are ca punct de plecare Manifestul Egalilor al revoluţionarului francez Gracchus Babeuf care susţine un stat intervenţionist în favoarea săracilor, redistribuirea proprietăţii, egalitate economică, nu doar politică[3]. Mai târziu, Robert Owen foloseşte sintagme ca „ameliorare”, „instrucţie”, „educaţie”, acestea fiind modalităţile de a îmbunătăţi radical starea muncitorilor şi de a aduce armonie în comunitate, transformând întreprinderea Lanark, manageriată de Owen, într-un „paradis”, după cum se exprimă reformatorul social. Mizeria materială e legată la Owen de „eroare”: „Falsehood and deception met with a similar fate; they were held in disgrace; their practical evils were shortly explained; and every countenance was given to truth and open conduct”[4]. La Saint-Simon, o organizare raţională, centralizată, ştiinţifico-industrială, este catehismul noii epoci aducătoare de armonie. Saint Simon prevede în Scrisorile unui locuitor al Genevei către contemporanii săi (1803) o societate condusă de savanţi: „Un savant, prieteni, este un om care prevede; ştiinţa oferă mijloacele de a prezice şi tocmai de aceea este utilă, iar savanţii sunt superiori tuturor celorlalţi oameni”[5]. Iar într-un fragment al Scrisorilor, intitulat Visul, Dumnezeu i se revelează lui Saint-Simon în timpul somnului şi îi anunţă profetului „ziua când voi face pe pământ un paradis”, într-o ordine guvernată de consilii de savanţi, în care pot să intre şi femei. Dumnezeu îi spune: „Toţi oamenii vor munci; ei se vor privi ca muncitori ataşaţi unui atelier, ale cărui lucrări au drept scop de a apropia inteligenţa umană de divina mea prevedere, Consiliul central al lui Newton va conduce lucrările […]”[6]. Planificarea, socializarea, raţionalizarea sunt caracteristicile care apropie utopia saint-simoniană de socialism.

În linii schiţate, la Fourier armonia se produce asemenea mișcărilor sociale orizontale de azi prin „asociere spontană, fără nici o constrângere sau angajament în afara celor autoimpuse de buna-cuviinţă”[7], prin varietatea muncii şi schimbarea preocupărilor pentru a nu se toci simţurile (sau pentru a ocoli permanenţa muncilor umilitoare cum sunt cele domestice). Până ca Fourier să ajungă la idealul unei societăţi armonioase, gânditorul francez critică starea dizarmonică de lucruri, într-un limbaj profetic, maniacal clasificator, pseudoştiinţific, sclipitor în preconizările sale pe alocuri, distopic în imaginarea unei societăţi reglate de comerţ şi o etică a profitului dacă va fi urmat cursul capitalist al epocii. În Teoria celor patru mişcări, Fourier anticipează pericolul marilor carteluri comerciale, suprastatale, ierarhice în luarea deciziilor şi schiţează o feudalitate a „sfinţilor zilei”, comercianţii: „Datorită mai multor circumstanţe particulare, negustorii au tendinţa de a se corporatiza, de a se organiza în companii feudale, în monopoluri afiliate care, pe baza acordului cu marii proprietari, îi aduce pe ceilalţi la o vasalitate comercială. Micul producător ar fi astfel obligat, indirect, să dispună de recolta sa în funcţie de interesele monopoliştilor; el devine un agent exploatator în folosul coaliţiei mercantile. Prin urmare, asistăm la apariţia unei feudalităţi de tip opus, fondată pe ligi comerciale şi nu pe ligi nobiliare”[8]. Din cauza producţiei iraţionale, habitatele se deteriorează: „Defişarea munţilor, epuizarea surselor, degradarea pădurilor şi a climatului, toate aceste rele se răspândesc”[9]. Fourier percepe în pasaje din Teoria unităţii universale cu acuitate și empatie adâncă suferinţele prin care trece muncitorul în capitalism, lipsit de drepturi constituţionale şi o legislaţie a muncii satisfăcătoare: „3. El contractează maladii, datorită exceselor la care este obligat şi datorită muncii periculoase. 4. Lipsit de toate cele necesare în caz de boală, singurul lui adăpost este spitalul unde zace în plictis alături de muribunzi, şi unde adesea nici nu este primit”[10].

Diamant porneşte de la aceleaşi idealuri privind o societate armonioasă şi egalitară, la care se ajunge prin intermediul „ştiinţei organizării” şi este influenţat masiv de Fourier. În broşura Aux amis de la liberte, de la justice et de l’ordre, publicată de Diamant la Paris, în 1833, se face referire la „arta de a asocia” şi la un „regim acţionar şi producţie atrăgătoare”. Zigu Ornea şi I. Cojocaru apreciază în monografia Falansterul de la Scăieni stilul concis şi popularizator prin care Diamant sintetizează ideile fourieriste. Broşura cu titlu complet „Către prietenii libertăţii, dreptăţii şi ordinii despre un mijloc de a face să înceteze disputa între cei care au şi cei care nu au, fără a lua de la cei care au” nu atacă principiul proprietăţii private, în acord cu ideile lui Fourier și în dezacord cu marxismul dezvoltat ulterior. Falansterele se pot realiza respectându-se proprietatea privată. Munca în falanstere are câteva caracteristici atrăgătoare, printre care şedinţele scurte de lucru, „alegerea lucărilor” ori „reuniunile vesele şi libere”, după cum apar în scrierea militantă a lui Diamant, dornic să găsească adepţi care să se înscrie în comunitatea falansteriană de la Conde-sur-Vesgres, comunitate care şi-a început activitatea câteva luni mai târziu.

Soluţiile fourieriste pentru o societate armonioasă se regăsesc succint expuse în broşură: comunităţi mici fără „corvezi de deplasare”, cooperare între clase şi vârste diferite, asociere între diferite clase care dispun de capital, muncă şi talent şi o repartiţie proporţională pornind de la cele trei „dividende” şi astfel o conciliere între cele trei clase care se „vrăjmăjesc”: „Astfel, moştenirea şi proprietatea individuală, pe care toţi asociaţioniştii fără excepţie erau forţaţi să le atace, sunt menţinute şi extinse în societatea societară şi sunt folosite ca unul dintre resorturile cele mai puternice pentru a opera fuziunea celor trei clase: săracă, mijlocie şi avută”. În opinia lui Fourier, citat cu entuziasm sectar de Diamant în broşură, o nouă ordine asociaţionistă este posibilă fără „revoluţie politică” şi fără „reformă religioasă”, printr-o aplicare strictă şi progresivă a principiilor sale de organizare socială: „Opera mea va fi judecată după rezultatele ei”[11]… Eşecul falansterului la Scăieni nu îl dezarmează pe Diamant care redactează în 1841, într-o cheie similară, un memoriu adresat autorităţilor din Moldova. Diamant propune un sistem de reformare şi îmbunătăţire a vieţii ţiganilor nomazi prin colonizarea lor pe moşiile statului, bisericilor şi boierilor şi, din nou, prin folosirea metodelor fourieriste de gestiune economică. Astfel, planul promite rezultate vizionare ca transformarea muncii, înainte „penibilă” şi „dezgustătoarea”, într-o activitate voluntară, relaxantă: „Toată lumea, bărbaţi, femei şi copii de peste patru ani îşi vor găsi plăcerea şi fericirea prin muncă”[12]. Printre avantajele falansterului de colonişti ţigani (sau a familisterului cum a mai fost numit pentru că se dorea alcătuit din 200-300 de familii de ţigani) ar fi: renunţarea la exportarea produselor brute şi importarea produselor manufacturate datorită înfiinţării de ateliere meşteşugăreşti, produse mai ieftine, realizate în ţară, nesupuse taxării vamale. Datorită familisterului „moralul claselor de jos se va îmbunătăţi”[13].

Speranța în satisfacerea nevoilor într-un viitor preconizat

La Babeuf, proprietatea privată trebuie „suprimată”, iar creaţiile mâinii şi creierului uman trebuie socializate pentru a curma suferinţa. La Owen, ca şi la ceilalţi ameliorişti, existăun determinism psihologic specific erei pozitiviste, care copiază determinismul din ştiinţele reale. Pedagogia şi raţionalitatea sunt instrumentele care elimină suferinţele umane şi anarhia producţiei. Societatea viitoare se sprijină pe o ordine care nu mai trebuie să se bazeze pe competiţie şi marginalizarea adversarilor mai slabi, ci pe cooperare. Saint-Simon pune viitorul societăţii armonioase sub semnul semnul raţiunii ştiinţifice, care ar fi cheia progresului: „În timpul său Claude-Henri de Saint-Simon (1760-1825) era ignorat sau batjocorit. Este văzut acum ca un profet al societăţii industrial-ştiinţifice şi al statului bunăstării şi unul dintre fondatorii ştiinţelor sociale şi ai socialismului”[14]. În Schiţa unui sistem politic nou (1819), Saint-Simon descrie Camera Invenţiilor, care este divizată în trei secţiuni compuse exact din 200 de ingineri, a doua secţiune din 50 de poeţi şi alţi „inventatori literari”, iar a treia din 25 de pictori, 15 sculptori şi arhitecţi şi 10 muzicieni. Cunoaşte exact sumele care vor fi alocate Camerei. O a doua cameră este cea a Examinării. Camera Invenţiilor se va ocupa printre altele şi cu festivale ale speranţei. La acestea se explică poporului planurile pentru lucrări publice adoptate în parlament, iar cetăţenii sunt încurajaţi să lucreze cu mai multă energie, arătându-se cum traiul lor se va îmbunătăţi dacă planurile sunt executate[15].

La Fourier există speranţa într-o ordine în care toţi oamenii, bogaţi ori săraci, devin asociaţi şi proprietari, „pentru a trezi în masa populaţiei sentimentul emulaţiei în muncă şi ataşamentul faţă de ordine”, pe care numai certificatul de proprietar ţi-l poate da. Fourier jinduieşte după o lume geometrizată în care proclamă „necesitatea unui mecanism productiv reglat de providenţă”[16]. Sistemul de redistribuire a veniturilor era gândit de Fourier pe modelul următor: 5/12 pentru muncă, 4/12 pentru capital şi 3/12 pentru stimularea celor talentaţi.

Diamant afirmă în broşură că rezultatele făgăduite de falanster sunt „a introduce unitate, adevăr şi dreptate în toate relaţiile”, creşterea capitalurilor investite într-un sistem piramidal de îmbogăţire, reîntoarcerea capitalurilor şi a salariaţilor dinspre oraşele în curs de industrializare, înghesuite şi nesănătoase, înspre sate şi agricultură. Corelările de elemente care să conducă la o societate armonioasă sunt realizate într-un limbaj determinist de relaţionare socială univocă, specific epocii. Într-o înştiinţare a lui Bălăceanu, ce face publicitate asociaţiei înfiinţate pe moşia Scăieni, sunt detaliate condiţiile financiare de primire în preconizatul falanster şi obiectele de studiu din „pansionul” realizat după metodele născocite de „domnealui d. Carl Furie din Franţa” şi predate de Diamant: teoria şi practica agriculturii şi milităriei, economie politică şi „soţială”, umanioare dar şi catehism, „matematica şi inginerlâcu”, muzica, „danţu” şi „deseniu (jugrăvia)”. Cu toate acestea, comparaţia publicisticii militante şi generoase a lui Diamant cu jalbele către domnie ale soţilor agronomi, arată discrepanţa de factură romantică între beneficiile promise şi realitatea imediată dezamăgitoare, lucru valabil însă, în general, pentru transpunerile ad literam de comunităţi utopice în secolul XIX.

Elementul designului (societatea bună va trebui construită raţional şi sistemic)

Dacă protosocialistul Babeuf, în apărarea sa în faţa Înaltei Curţi din Vendome, care a şi ordonat execuţia sa în 1897, pomeneşte vag de o agenţie centrală a statului ce se ocupă cu distribuirea egalitară a bunurilor, la Owen trăsăturile societăţii armonioase sunt mai clare. Designul societăţii e o federaţie de comunităţi de 1.200 de oameni care trăiesc într-o clădire imensă în formă dreptunghiulară. Chiar dacă familiile au locuinţele lor private, se mănâncă, se lucrează, se educă copiii la comun. Un element central la britanic e educația.Owen credea, reformator pentru vremea sa, că doar de la vârsta de 12 ani copiii trebuie să lucreze în fabrică, vârstă la care educaţia „poate fi încheiată”, şi nu de la 6-8 ani ca până atunci. Saint-Simon propune vizionar o Europă care se constituie într-o confederaţie. Structura ar avea o constituţie europeană, un parlament european compus din 240 de membri (savanţi, comercianţi, magistraţi, administratori) şi un guvern european. Rezultatele acestea ar fi posible doar dacă naţiunile Europei au în prealabil guvernări reprezentative (parlamentare).

Societatea viitoare a lui Charles Fourier, Armonia, este compusă din falange, conduse de Areopage de experţi şi de Patriarhi, e compusă din 100-300 de familii cu averi inegale, iar nevoile de aprovizionare ale unei comunităţii sunt negociate colectiv de către intermediari ai unei falange la bursă: „Negociatorii atestaţi sunt aleşi dintre persoanele cele mai înclinate spre intrigă”[17]. Fourier acordă un rol secundar industriei din cauza muncii mecanice, repetitive şi a aglomerărilor urbane pe care le crează: „ordinea societară nu vede în manufacturi decât complementul agriculturii, mijlocul de a crea o variaţie pasiunilor care izbucnesc în timpul lungii destinderi de iarnă şi a ploilor ecuatoriale”[18]. Deoarece credea că există nu mai puțin de 810 tipuri de caractere, falansterul ideal ar avea exact 1620 de oameni. Oamenii trăiesc într-o clădire comună, imensă.

În descendenţă fourieristă, Teodor Diamant scrie, în iunie 1934, trei articole pentru revista „Curierul românesc”, condusă de Ion Heliade-Rădulescu: „Fieşcare poate să se îndeletnicească după dorinţa sa la lucrarea câmpului şi a grădinilor, la meşteşuguri, la ştiinţe, la menaj (căsnicie), la educaţia pruncilor şi la frumoasele arte; pentru că în acest oraş sunt grădini frumoase, teatru, pansioane de băieţi şi fete, toate felurile de meşteşuguri, şcoli şi toate câte vor fi pentru învăţătura, folosul şi plăcerea oamenilor. Într-un astfel de oraş nu va fi nici praful cel pricinuitor de oftică al caldarâmului, nici aerul cel vătămător al oraşelor celor mari, ci verdeaţă şi aer curat care va întâmpina cele mai multe boale”[19]. Sunt schiţate în articole complementaritatea muncilor, lipsa de specializare, durabilitatea produselor, lipsa consumului care conduce paradoxal, dacă ne raportăm la un sistem de valori strict capitalist, la prosperitate. Primele utopii socialiste, deşi industrializate, sunt la scară redusă, comunitare şi egalitare, oamenii se pot cunoaşte între ei, autoadministrative, la opusul unor structuri sociale complexe, impersonale, largi şi sinuos ierarhizate[20].

Un falanster doar în teorie

Teodor Diamant s-a născut în 1810, iar în 1828 pleacă la Munchen la şcoala de cadeţi şi se întreţine din lecţiile acordate fiilor lui Dinicu Golescu. În 1830, poposeşte la Paris unde intră în contact cu ideile fourieriste. Potrivit lui Diamant, la Paris se înteletniceşte mai ales cu „agronomie şi ieconomia politică sau soţială”[21]. Deşi frecventează mai multe cursuri, nu obţine o diplomă şi se întoarce în ţară în 1934 având doar diploma de la şcoala de cadeţi. Celălalt artizan al experimentului, Emanoil (Manolache) Bălăceanu, născut în 1807, închiriază pentru instituirea falansterului o moşie grevată de datorii şi pusă sub sechestru. Ornea construiește un portret al boierului într-o cheie romantică, clar-obscură: „Făurită din umbră şi lumină, fizionomia spirituală şi morală a lui Em. Bălăceanu trădează deopotrivă elanuri generos-romantice şi porniri interesat mercantile”[22]. Întors în ţară, Diamant publică cele trei articole despre avantajele unui falanster, ale cărui caracteristici promise au fost schiţate mai sus. Partenerul întreprinderii e vărul său, Bălăceanu. Nu s-a păstrat contractul dintre Diamant şi Bălăceanu pentru organizarea fermei agronomice, de aceea e dificil de stabilit eventuale motive pentru care Diamant nu era văzut la fermă de ceilalţi societari, așa cum aceștia au reclamat.

Unul dintre motivele principale pentru eşuarea rapidă a falansterului e faptul că Em. Bălăceanu avea datorii, iar sumele obţinute din arenda soţilor agronomi le-a folosit pentru a-şi plăti datoriile şi nu pentru investiţii în fermă. S-a pus un sechestru pe moşie imediat după realizarea „falansterului”, la reclamaţia arendaşilor precedenţi, litigiu rezolvat totuşi mai târziu în favoarea praporgicului (= sublocotenent în vechea armată rusă) Bălăceanu. Oficialităţile au numărat aproximativ 60 de soţi agronomi, insuficient pentru realizarea unui falanster în acord cu trăsăturile formulate de Charles Fourier.

Contractele arată că la Scăieni munca dura opt ore pe zi, însă era continuă, fără pauze la sfârşitul săptămânii, reglementare care anticipează viitoarele revendicări muncitoreşti privind fixarea timpului de lucru la opt ore pe zi, însă cinci zile pe săptămână (în unele industrii ale vremii se ajungea şaisprezece ore de muncă pe zi). Deşi documentele vremii atestă că nu au existat violenţe la desfiinţarea societăţii, memoria romantizată a evenimentelor face referire la un exil al iniţiatorilor falansterului (Ion Ghica) ori la o încleştare curajoasă între soţii agronomi şi forţele armate ale stăpânirii (Ştefan Greceanu într-un volum de mărturii publicat postmortem la începutul secolului XX). Într-adevăr, Em. Bălăceanu este arestat la ordinile domnitorului, însă pare-se pentru motivul că praporgicul refuză să schimbe denumirea „Soţietăţei agronomice şi manufacturiere” la cererea autoritară şi orgolioasă a domnitorului Alexandru Ghica, care dorea să deţină monopolul păstoririi luminate a unor astfel de societăţi cu caracter occidental (se înfiinţase deja o societate agronomică sub oblăduirea domnitorului). Arestarea se produce şi din cauza cererii soţilor agronomi care solicită un plug modern domnitorului, domnitorul simţindu-se vexat de insolenţa de a i se cere un plug.

Ulterior, 14 soţi agronomi depun o plângere la „divanul judecătoresc, secs. creminală” împotriva praporgicului Manolache Bălăceanu în care îl acuză de nerespectarea contractului şi solicită recuperarea banilor investiţi în arendarea moşiei la constituirea asociaţiei. Limbajul nemulţumirii e vădit exagerat, dar pitoresc, după cum expresivă e şi imaginea plină de speranţă a unei societăţi armonioase care le-a fost promisă soţilor agronomi. „Tovăraşii agronomi” ai falansterului (care nu a apucat să se formeze) spun că li s-a promis „veacul de aur, raiul pământesc”, fiind apoi dezamăgiţi de ce au găsit la moşie. Rândurile de mai jos reproduc plângerea soţilor, însă preluată de către autorităţile divanului care dau dreptate reclamanţilor şi îi cer praporgicului despăgubiri materiale, lucru pe care Bălăceanu nu îl acceptă şi cere „apelaţie”:

„în loc de iconomie soţială au învăţat ca un sfert de pîine să-l inconomisească o zi sau două; în loc de matimatică, a număra cele opt ceasuri a număra cele opt ceasuri care era de lucru spre dare de mîncare; în loc de fabrică, a-i curăţa pădurea de mărăcini, buturugi şi alte nesuferite lucruri; în loc de agricultură, a-i săpa puţuri, şanţuri, gropi; în loc de lăcaş, ca nişte vinovaţi la arest; în loc de hrană ajunseră ca toţi unindu-să supt  şi astfel o scotea; în loc de îmbrăcăminte şi încălţăminte, fieşcare scria pe acasă, de li să trimitea; în loc de arenda moşii Scăieni au văzut că este secfestruită; în loc de a face orice printr-a lor bunăvoie vedea că cu sila îi punea şi, care nu lucra opt ceasuri pă zi, nu i se da de mâncare. Şi ce mâncare? Mai rău decât a unui ţăran sărac, care el este învăţat iar ei nu. Dar pentru cele făgăduite au văzut că este cel mai înşelător, mai viclean şi cel mai dispot; că în loc de neguţătoriie au văzut în curte că n-are mai mult decât vreo cîţiva boi, vaci, oi şi capre, care şi acelea sînt ale ţiganilor; în locul veacului de aur, veacul cel mai întunecat, în locul raiului pământesc, mai rău decât păcătoşii în iad (care sunt morţi, iar ei vii); în locul plăcerilor lumii, ticăloşiile omenirii: că-i ţinea de-i făcea caraula ziua şi noaptea cîte dooă ceasuri desculţi, dăzbrăcaţi, prin ger, ploaie, şi alte reguli ale dumisale pă care nici ţiganii nu putea să le sufere; în loc de slobozenie vedea că n-avea voie de a scri cevaşi tainic pe la părinţi, rude sau protectorii lor, căci i le citea şi da ştraf; lucrul cu totul despot, pe care nemaiputînd ale suferi, şi-au cerut contracturile şi răvaşile de drum”[23].

Falansterul de la Scăieni, între ridiculizare şi romantizare

Autorii I. Cojocaru şi Z. Ornea valorizează când apreciativ, când nuanţat valoarea experimentului utopic de la Scăieni (1835-1836) şi îl aşază într-un context mondial de pionierat social, drept a doua încercare de a crea un falanster în timpul vieţii lui Charles Fourier, după falansterul de la Conde-sur-Vesgres (1833-1835): „Multe dintre obiectivele de mai târziu ale proletariatului organizat – ziua de muncă de 8 ore, salarizare echitabilă, egalitatea femeii, dreptul la instrucţie şi la învăţământ, condiţii civilizate la locul de muncă etc. – au fost înscrise la loc de cinste în programul de organizare al falansterului, găsindu-şi aici un început de aplicare”[24]. Proiectul falansterului cuprinde într-adevăr principii avansate de organizare socială, dacă luăm în considerare contextul epocii. Potrivit lui Gh. Platon, în agricultură domina munca prin clacă stabilită de Regulamentul Organic, muncă prin clacă pusă însă în serviciul unei producţii incipiente de mărfuri: „Instituirea dreptului de proprietate absolută asupra unei treimi din suprafaţa moşiilor, inclusă, teoretic, în cuprinsul rezervei moşiereşti, consacra o evoluţie care atinsese o înaltă treaptă: înmulţirea zilelor de clacă prin intermediul nartului (a normei zilnice), restrângerea dreptului de folosinţă a clăcaşilor, îngrădirea dreptului de strămutare al acestora şi legiferarea inumană a dreptului de izgonire a «ţăranilor îndărătnici» au avut drept obiectiv sporirea rezervei, lucrarea moşiilor prin intermediul învoielilor silite (deşi învoielile erau declarate «libere»), transformată în principal factor de valorificare”[25]. Platon arată că ţăranii erau obligaţi de boieri, prin intermediul diverselor constrângeri, la „o importantă cantitate de supramuncă”. Din această perspectivă, proiectul ce asocia mai multe clase şi stabilea un timp de muncă fix, aşa cum e precizat în scrierile lui Fourier şi ale discipolului Diamant, are elemente emancipatoare.

În linii mari, autorii accentuează caracteristicile vizionare, imaginative ale proiectului de falanster, trăsături specifice socialismului utopic, deosebit însă de curentul ulterior, al socialismului autointitulat „ştiinţific”, care ar marca o critică de proporţii a sistemului capitalist, cu instrumente mai precise. Deşi nu este îndatorat într-o măsură prea mare poncifelor de gândire vulgar socialiste, specifice regimului comunist instalat în România, limbajul istoriografic al volumului este adesea stereotip, iar frazarea e metaforic-sentenţioasă, cu valenţe judecătoreşti şi moralizatoare, care scad din impactul academic al textului (De exemplu: „Stăvilite în dezvoltare de atotputernicia jugului otoman [subl. îmi aparţine], Principatele române au intrat relativ târziu în circuitul evoluţiei capitaliste”[26]).

Interpretarea cu accente protocroniste a istoricilor este exagerată, emfatică în raport cu realităţile boiereşti ale epocii. Principiile egalitare atribuite societăţii sunt disproporţionate dacă este luată în calcul o moşie, care e doar arendată şi care, în plus, e grevată de datorii şi litigii între proprietar şi arendaşii anteriori, după cum neatestată e şi influenţa proiectului în rândurile maselor de ţărani: „În cercurile intelectualităţii progresiste din acea vreme, în păturile nevoiaşe din părţile Ploieştiului şi ale capitalei, încercarea lui Diamant şi Bălăceanu a avut ecou, semnalat ca atare de contemporani. Ea constituia, într-o epocă de prefaceri ce vestea Revoluţia de la 1848, simbolul unei noi modalităţi de organizare socială, în care spiritul de dreptate şi egalitate erau principii suverane, exploatarea abolită, iar demnitatea umană recunoscutaă şi garantată. Într-o epocă în care relaţiile feudale erau dominante în agricultură, iar exploatarea căpătase forme de o brutalitate fără precedent, principiile fourieriste, pe fondul cărora a fost întemeiat şi falansterul erau de factură să atragă simpatia şi adeziunea ţărănimii şi a sărăcimii oraşelor”[27]. Desfiinţarea falansterului este pusă pe seama intervenţiilor autorităților vremii şi nu este atribuită gravelor probleme interne din asociaţie (număr mic de societari, lipsa de capital, datoriile acumulate de Bălăceanu de la începutul asociaţiei, lipsa lecţiilor agronomice aşa cum fuseseră promise de Diamant etc.). Zigu Ornea crede că antinomia dintre dezideratul organizării falansterului şi transpunere arată „divorţul manifest dintre utopie şi realitate”[28]. Interpretarea cercetătorilor socialişti, I. Cojocaru şi Z. Ornea, este pe alocuri abuzivă, cu scopul de a oferi regimului socialist o legitimitate istorică, tradiţională. Astfel, falansterul este „sursa unor nedorite înrâuriri asupra ţăranilor dimprejur, care luau pe această cale cunoştinţă despre posibilitatea unei întocmiri sociale nebazată pe exploatare”. De aceea, speculează autorii, experimentul e desfiinţat de autorităţi şi nu se autodesfiinţează, aşa cum am putea interpreta documentele epocii, din cauza neonorării promisiunilor și a contractului întocmit între iniţiatorii proiectului și soţii agronomi.

În contrast cu valența recuperatoare a falansterului venită dinspre istoriografia comunistă, Sorin Antohi îngroşează, cu efecte retorice, contrastul dintre ambiția utopică și realizarea caricaturală. Astfel, Bălăceanu este înfăţişat în vara anului 1934 încercând să recruteze în preajma Bucureştiului „primii cetăţeni ai viitorului”[29]. Însă, pentru  soţii agronomi, notează maliţios Antohi, „utopia nu era gratuită: cheltuielile pentru masă, casă şi haine se scădeau din «câştig până la o para»”[30]. Istoricul dă impresia că defulează experienţele nefaste ale regimului comunist ceaușist prin referirea la un necesar lanț cauzal: utopie – revoluţie – dictatură, simplificare cu privire la socialism la care recurg marea majoritate a intelectualilor români, în contrast cu producția variată de utopii care nu a condus la experimente totalitare. Scriitura lui Sorin Antohi ia o turnură mai puţin explicativă, cât judecătorească, punându-se în scenă o pedeapsă providenţială pentru îndrăzneala lui Diamant: „Diamant, eşuând pe tărâmul utopiei, a primit până la urmă pedeapsa cea mai cumplită, fiindcă simbolică: a ajuns să măsoare, atât cât a mai trăit, imperfectul tărâm al realităţii – documentele îl arată ca foarte prezent inginer hotarnic între 1836 şi 1841”[31].

Dacă Zigu Ornea îşi propune reliefarea îngroşată a unei perspective pozitive a falansterului, cu iz de glorie şi de reamintire mândră a unui trecut socialist, Antohi îngroașă falansterul în sens negativ neluând în calcul programul progresist şi iluminist pe alocuri al falansterului şi vorbind de studiul lui Cojocaru şi Ornea ca recuperare reducţionistă în cheia unui socialism protocronic. Antohi, într-o analiză istorică puţin contextualizată a modelelor utopice nu face aproape deloc referire la fundalul epocii: exploatarea feudală la care erau supuşi ţăranii clăcaşi şi astfel superioritatea unor idei privind limitarea orelor de muncă zilnice, raporturile autoritare dintre boieri şi iobagi ale timpului şi avantajele unor idei asociaţioniste, în spirit egalitar. Antohi construieşte, în fond, un univers distopic pe seama presupuselor caracteristici ale utopiei în care este accentuată sufocarea din cauza unor reglementări excesive, automatizarea ca raţiune scăpată, se poate spune „frankensteinian”, de sub control, în defavoarea libertăţii şi spontaneităţii umane. Însă un discurs interpretativ de acest fel ţine cont în mică măsură de documentele găsite despre falanster, cât de o esenţă „eternă” a utopiei. De altfel, istoricul crede că „orice utopie e o distopie”. Astfel, Scăieniul pare a prefigura totalitarismul comunist: „Ca în orice utopie, eforturi permanente urmăresc normarea şi regularizarea activităţilor, forjarea setului de reflexe condiţionate în măsură să abolească schimbarea, accidentul, abaterea. Automatul inescabil halucinat de utopist produce un pseudotimp anistoric – monoton, previzibil, regizat”[32].

Deşi lapidar despre falanster, comentariul istoricului Nicolae Jurca din Istoria social-democraţiei din România, sinteza cea mai amplă a socialismului românesc prestalinist,este edulcorat-apreciativ, în bună măsură raportat la o realitate fictivă. Astfel, producţia e complexă (agricolă şi meşteşugărească), ziua de muncă mai scurtă, bunurile erau repartizate „în funcţie de munca depusă, de talent şi iscusinţă, apreciate prin vot de membrii asociaţiei falansteriene şi în raport cu capitalul adus”[33]. Jurca pare a confunda discursul lui Diamant, via scrierile utopice ale lui Fourier, cu realităţile falansterului, care nu a apucat să se închege. Documentele nu fac referire la voturi democratice în privinţa repartizării de bunuri la Scăieni. Diamant e prezentat ca precursor al socialiştilor de la sfârşitul secolului XIX, dintr-un imbold evident recuperator. Falansterul se dizolvă din cauze externe, nu interne, în interpretarea lui Jurca. Falansterul „a fost desfiinţat de autorităţi” cu forţa de către o companie de dorobanţi, iar soţii agronomi ar fi rezistat cu puţinele arme din posesia lor. Istoricul opinează contradictoriu că experimentul ar fi continuat mai mult timp, chiar dacă era ca proiect utopic „predestinat eşecului”, dacă Muntenia nu s-ar fi aflat sub control ţarist, „atât de refractar la orice idei liberale”.

Comentariul lui Jurca pare a veni în prelungirea relatării mai degrabă legendare a experimentului falansterului în descendenţa liderului social-democrat Const.-Titel Petrescu, autorul volumului Socialismul în România. Scurta încercare de implementare a unui falanster la Scăieni, e valorizată cu îngăduinţă ca „preistorie” a „socialismului ştiinţific”, iar Theodor Diamant e valorizat drept primul român care a încercat aplicarea unui principiu socialist: „ideea comunizării producţiei şi mijloacelor de producţie[34]. În contrast cu marxismul, doctrinele anterioare sunt „impure”, încă necoapte: „În capitala Franţei, Theodor Diamant devine socialist. În cercurile intelectuale de acolo fierbeau idei noi, care aveau să aducă curând la cristalizarea ideilor revoluţionare într-o doctrină clară, cea a socialismului ştiinţific purificat”.

Relatările despre Scăieni tind să fie când romanţioase, când judecăţi de valoare învârtoşat negative. Astfel, într-o primă variantă Constantin-Titel Petrescu descrie perioada drept cea mai groaznică mizerie morală a Ţărilor Române, cu ţăranii iobagi folosiţi ca vite de plug, cu obligaţii numeroase faţă de boieri, cu o robie a ţiganilor, cu pedepse corporale în cazul nerespectării obligaţiilor, o epocă în care o „oligarhie” de câteva sute de boieri controla ţările, fiind „scutiţi de orice sarcină fiscală”. În acest context, încercarea de „a realiza grandioasa utopie a lui Fourier” e judecată drept o „operă eliberatoare”. La polul opus, Bogdan Creţu în Utopia negativă în literatura română constată că utopia „pe tărâm românesc, se manifestă cu vizibile ezitări, fără aplomb (falansterul de la Scăieni ne apare astăzi ca o tentativă socializantă ridicolă, mostră de elan orb, romantic prin excelenţă, manifest exaltat de fidelitate a lui Teodor Diamant faţă de maestrul Fourier), stârnite fiind mai curând de aerul revoluţionar al epocii, iar nu de vreo apetenţă ori rigoare filosofică anume”[35]. Creţu nu intră în explicații, ci execută sentinţe istorice judecătoreşti pe care nu le explică anterior.

Pe linia memoriilor romanţate de Ion Ghica şi de Ştefan Greceanu „eroilor” falansterului, Theodor Diamant şi Manolache Bălăceanu, trebuie să li preamărească memoria, crede Petrescu, „să li se facă dreptate” drept unii dintre primii implementatori de utopii din lume şi să intre în panteonul figurilor măreţe ale naţiei, cu un „drept la nemurire” şi cu „suprema glorie de luptători pe baricade”, conclude emoţional liderul socialist, istoricul improvizat al uneia dintre cele mai mai bune sinteze, şi puţinele de altfel, despre socialismul românesc până la Al Doilea Război Mondial. Interpretare recurentă, deşi secundară ca impact, eşecul falansterul e pus nu doar pe seama lipsei de sustenabilitate practică, cât din cauza intervenţiei represive a stăpânirii. Ordinea statului trebuia apărată de „ideile subversive” răspândite de „comunişti”, astfel Alexandru Ghica Vodă trimite dorobanţii după ce trimisese somaţii în prealabil în care se cerea desfiinţarea aşezământului care „uimise pe boieri şi sucise capul iobagilor”. În ficţiunea istoriografică a liderului socialist, nebazată pe vreun document, ci doar pe relatări vagi la distanţă de câteva decade, membrii falansterului nu se predau şi luptă eroic împotriva stăpânirii, cu liderii Diamant și Bălăceanu care îşi strâng „tovarăşii”, „le-au îndesat pumbi în flinte şi au dat acolo o luptă grea”. Apoi, „cei doi eroi au fost arestaţi”, Bălăceanu fiind închis la Mărgineni, iar Diamant în temniţa mănăstirii Snagov[36].

George Achim se raliază celorlalţi comentatori postdecembrişti în criticarea falansterul de la Scăieni, care ar anunţa nechibzuit, într-o formă butaforică, nu eventuale idei cooperatiste şi egalitare, ci venirea lui Caragiale! – o cultură a derizoriului şi farsei: „Mai interesant din punct de vedere al utopiei ne apare calendarul sui-generis instituit la Scăieni: nu există sărbători, iar zilele de lucru sunt egale cu ele însele. Mesele se luau în comun, indisciplina era amendată etc. Experimentul se termină previzibil, prin disoluţie, după un an de funcţionare a Falansterului şi exilarea celor doi iniţiatori. Totul sfârşeşte lamentabil, în deriziune şi oprobiu, ceea ce nu trebuie să ne mire excesiv: într-o cultură care avea să-l producă şi apoi să se pună sub semnul lui Caragiale, utopia nu putea intra decât pe o singură poartă – aceea a farsei[37]. Concluzia că nu ar exista sărbători e pripită, în sensul în care contractele prevedeau munca zilnică, timp de 8 ore pe zi, însă munca, în vederile fourieriştilor, are un statut oarecum paradoxal, asemenea utopiei. Munca nu mai e, după cum arată dicţionarul explicativ: „calvar, canon, caznă, chin, durere, încercare, patimă, păs, pătimire, schingiuire, schingiuit, suferinţă, supliciu, tortură”, ci e o activitate armonioasă, voluntară, asumarea ei fiind interioară şi neavând constrângeri exterioare.

Studiul Santa Cetate al lui D. Popovici, apărut în 1935, cuprinde viziunea cea mai cuprinzătoare asupra falansterului, în ciuda faptului că nu avea un rechizitoriu de documente atât de bine întocmit ca I. Cojocaru ori Zigu Ornea. Într-o manieră mult mai directă comparativ cu cei doi, încorsetaţi în exprimare de canoanele istoriografice ale regimului comunist, Popovici este mai dispus să admită legitimitatea jalbelor soţilor agronomi împotriva lui Bălăceanu arătând că în locul contractului de arendare a moşiei, aceştia s-au ales cu ipotecarea ei. Falansterul e condamnat să îşi curme rapid existenţa din cauză că e „construit pe fanatismul unuia şi minat de calculul interesat al altuia”[38]. În ciuda problemelor majore de transpunere a principiilor falansterului, Popovici interpretează că idealul unei societăţi mai armonioase al lui Diamant a influenţat „numeroşi scriitori români”, printre care i-am putea include pe revoluţionarii paşoptişti ori gânditorii socialişti ulteriori şi care nutreau crezul unei organizări sociale egalitare. Interpretarea lui Popovici este mai acordată la principiile şi realităţile falansterului decât interpretările ulterioare, influenţate de perspectiva istoriografilor în raport nu cu falansterul, ci cu sistemele comuniste de tip bolșevic implementate în secolul XX. Înainte de a fi „condamnat”, falansterul de la Scăieni trebuie recuperat şi analizat într-un discurs istoric de tip explicativ și nu judecătoresc, căci „orice imagine a trecutului care ameninţă să dispară cu fiecare clipă prezentă care nu se recunoaşte ca fiind pătrunsă de ea este irecuperabilă”[39]. Iar dincolo de erorile proiectului, mai importantă e înțelegerea resorturilor acelei viziuni de ansamblu pe care o propune falansterul, aceea a unui societăți mai armonioase și egalitare.

(Articol apărut în „Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom L, 2011, pp. 127-140)

 


[1] Alin Teodorescu (ed.), Mari gânditori şi filosofi francezi ai veacului al XIX-lea (vol I), Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. XXIX

[2] Nessim Ghouas, Utopia Now and Then.. Inflicting and Unavoidable Upon Society, Cluj-Napoca, Efes, 2005, p. 5

[3] Zygmunt Bauman, Socialism: The Active Utopia, Londra, George Allen & Unwin Ltd, 1976, pp. 44-48

[4] John Carrey (ed.), The Faber Book of Utopias, Londra, Faber and Faber, p. 199

[5] Alin Teodorescu, op. cit., p. 77

[6] ibidem, p. 87

[7] ibidem, p. 178

[8] ibidem, p. 64

[9] ibidem, p. 179

[10] ibidem, p. 147

[11] I. Cojocaru, Z. Ornea, Falansterul de la Scăieni, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 397

[12] ibidem, p. 412

[13] ibidem, p. 413

[14] John Carrey, op citat, p. 184

[15] ibidem, pp. 188 – 189

[16] Alin Teodorescu, op. cit., p. 166

[17] ibidem, p. 186

[18] Charles Fourier, Oeuvres choisies, Paris, Ed. Guilllaumine, 1889, p. 102, apud. I. Cojocaru, Z. Ornea, Falansterul de la Scăieni, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p 112

[19] I. Cojocaru, Z. Ornea, op. cit., p. 399

[20] Zygmunt Bauman, Socialism: The Active Utopia, Londra, George Allen & Unwin Ltd, 1976, pp. 31-32

[21] I. Cojocaru, Z. Ornea, op. cit., p. 46

[22] ibidem, p. 61

[23] ibidem, pp. 307-308

[24] ibidem, p. 12

[25] Gh. Platon, Mutaţii social-economice în Principate (1821-1848), în Dan Berindei (coord.), Istoria Românilor (vol. VII, tom I). Constituirea României moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică Bucureşti, 2003, p. 145

[26] I. Cojocaru, Z. Ornea, op. cit., p. 13

[27] ibidem, p. 202-203

[28] ibidem, p. 76

[29] Sorin Antohi, Civitas Imaginalis, istorie şi mit în cultura românească, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 46

[30]ibidem, p. 50

[31] ibidem, p. 52

[32] ibidem, p. 49

[33] Nicolae Jurca, Istoria social-democraţiei din România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994

[34] Const.-Titel Petrescu, Socialismul în România, Bucureşti, Fundaţia Social-Democrată „Constantin-Titel Petrescu”, 2003, ediţia a doua cu studiu introductiv de Nicolae Jurca, pp. 26-28

[35] Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română, Bucureşti, Cartea românească, 2008, p. 6

[36] Const.-Titel Petrescu, op. cit., p 40

[37] George Achim, Iluzia ipostaziată. Utopie şi distopie în cultura română, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2002, p. 187

[38] D. Popovici, Studii literare (IV). „Santa Cetate”. Între utopie şi poezie, Cluj, Editura Dacia, 1980, p. 37

[39] Walter Benjamin, Iluminări, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, p.196

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.