Să facem o artă mai socială! Dar cum?

TEMA: Artă socială?

IuliaPopovici1Iată-mă într-o situație cel puțin bizară și în mod cert inconfortabilă: să vorbesc despre practici teatrale care-și afirmă inserția în social și aspiră la o relevanță comunitară, dar care rămîn adînc înfipte în exact dimensiunea estetică negată adeseori cu virulență, în condițiile în care cred cu tărie că acea relevanță socială e ca și inexistentă, că nimeni nu poate scăpa, încă, modelului artistic existent, dar și că toți acești mici pași contează, iar implicarea artiștilor în astfel de proiecte e autentică și importantă.

Da, există teatru social în România. Și nu, nu există. Dacă extragi particula „politic“ (partea care recunoaște limitele de acțiune directă ale artei) din binomul „teatrul socio-politic“, ceea ce rămîne e uneori teatru comunitar, alteori teatru documentar – dar întotdeauna o formulă spectaculară interesată mai mult de metodele de creație decît de gestionarea adresabilității. Poate mai puțin în cazul teatrului comunitar (deși chiar și în acest caz, e mai mult vorba despre cum implici o comunitate în actul artistic decît cum se poate topi arta în comunitate).

Prima bătălie e una tematică și, în subsidiar, conceptuală. Prin însăși utilizarea termenului de „teatru“, teatrul social se plasează înăuntrul unei tradiții și al unor așteptări care includ, aleatoriu, the willing suspension of disbelief (dispoziția voluntară a privitorului de a nu chestiona adevărul a ceea ce i se prezintă), convenția spațiului securizant și a rolurilor predeterminate (în procesul de creație și în relația performeri-spectatori) și un accent pe „produsul final“ și performanța artistică. De aceea, tensiunea principială în care trăiește această artă e legată de posibilitatea de a rămîne artă, de a respecta standarde estetice într-un context ce codifică foarte restrictiv ideea de artistic, și s-o facă în condițiile în care își asumă o misiune activistă. Ceea ce rezultă e o problemă acută legată tocmai de adresabilitate – de mult prea multe ori, teatrul implicat social românesc vorbește prea complicat pentru lumea de a cărei reprezentare se preocupă și supralicitează fie disponibilitatea de a ceda la șantajul sentimental, fie masochismul mic-burghez al spectatorilor intelectuali.

În România, prin teatru social, o parte a lumii înțelege o preferință tematică (sînt spectacole despre homeleși, azilanți, copii abandonați, romi, emigranți, dependenți de droguri etc., bazate pe ceea ce n-am să înțeleg niciodată de ce sînt numite „piese de actualitate“); o altă parte a lumii îl asociază cu modelele participative (nu interactive[i]) dezvoltate sau inspirate de Augusto Boal (mai ales teatrul forum), utilizate de obicei în procese educative, de tratament al traumei etc., care alcătuiesc, de fapt, seturi de mijloace de lucru, nu o estetică. De ce? Pentru că atunci cînd faci un spectacol-de-teatru-forum în care o parte a privitorilor devin participanți, iar ceilalți rămîn să privească, principiul însuși susținut de Boal se topește în convenția generală a spectacolului-de-teatru și-și pierde orice relevanță de intervenție socială. Cezura dintre cele două categorii e, în final, destul de radicală, fiecare revendicîndu-și exclusiv un anume set de mijloace (tehnicile teatrale non-participative nu sînt aproape deloc utilizate în abordări educative sau terapeutice, iar cele ale teatrului-forum etc. sînt exploatate în demersurile educativ-terapeutice într-o ignorare cvasitotală a dimensiunii lor artistice).

Teatrul social din România predică revoluția printre revoluționari și se dezbate la o bere în centru. Se preocupă de marginali, precari și defavorizați, dar are vocația de a îngroșa diferențele, nu solidaritățile, și nu știe sau nu vrea să se coboare cu adevărat acolo unde undergroundul chiar e subsolul blocului; îi lipsește limbajul comun cu o masă critică. Următoarea întrebare ar fi, evident, ce e aceea o masă critică? La fel ca în fisiunea nucleară (de unde provine expresia), ea ar reprezenta nivelul de reprezentativitate socială, un număr suficient de mare de adepți ai schimbării/inovației pentru ca această schimbare să devină autosustenabilă. Iar în România, adevăratul teatru social care atinge o masă critică e spectacolul mainstream, cu discursul său de reprezentare a valorilor unei clase mijlocii aspiraționale, care, pentru că se adresează unui public numeros și constant, contribuie activ nu la păstrarea unui status-quo, ci la întreținerea clivajelor socio-culturale și a inechităților politice.

Generează schimbare teatrul nostru care-și dorește să fie/se autoidentifică drept social? Nu – în primul rînd fiindcă e văzut de puțini oameni, apoi fiindcă majoritatea spectatorilor împărtășesc aceleași idei despre lume și viață, fiindcă limbajul artistic pe care-l practică e inaccesibil neinițiaților și pentru că funcționează în aceeași logică a catharsis-ului clasic: vedem un spectacol despre un univers social cu care de obicei nu ne întîlnim, acceptăm eventual un set de palme simbolice pentru lipsa noastră de conștiință civică și ne întoarcem acasă cu sentimentul misiunii sociale îndeplinite. Teatrul social ca pandant cultural al carității.

Modul în care se practică în România ceea ce spunem că numim teatru social (deși e mai mult socio-politic) are strict de-a face cu două chestiuni cît se poate de simple: cultura artistică în care se integrează (iar prin cultură înțeleg ansamblul de valori și practici ale „cîmpului“ în cauză) și condițiile de producție de la fața locului. Arta performativă socială acționează într-o logică post-convenție și într-o relație foarte delicată cu ideea de auctorialitate. Dar într-o cultură teatrală care pune un accent extrem de puternic pe delegarea responsabilităților (dramaturg/regizor/scenograf/actor…) și pe ideea de autor în special (disputată alternativ de dramaturg și regizor), e mult mai simplu să negi afilierea la estetica mainstream decît să contești schemele de creație și relație ale aceluiași mainstream. Iar cînd cultura teatrală în care trăiești valorizează aproape la extremism arta înaltă și genurile „serioase“ (cît mai dramă, cît mai tragedie), e aproape imposibil să te „lupți“ cu ea prin comedie, farsă, muzical sau alte subgenuri populare – de fapt, în discuție e seriozitatea dramei pe care o propui, adevăratele drame contrapuse micilor burghezisme din mainstream. Trebuie spus că și precaritatea condițiilor de producție (dacă găsești bani și spațiu să faci un spectacol pe an e deja o victorie) face ca artiștii să vrea să spună totul, să ajungă la miezul problemei, iar joaca să li se pară o irosire a puținelor lor mijloace. Doar că ceea ce rezultă e de cele mai multe ori un teatru dark, care, atunci cînd se aventurează să vorbească grupurilor sociale pe care vrea să le reprezinte, are tendința irepresibilă să le spună lucruri deja știute de oamenii în cauză – de obicei, sub forma unui discurs despre cît de nefericiți sînt ei și cît de vinovați burghezii educați (adică exact cealaltă jumătate de public care frecventează de obicei aceste spectacole).

În ce privește condițiile de producție, problema se reduce la o lipsă cronică de resurse, care nu înseamnă exclusiv bani, ci mai ales resurse umane. Finanțările românești – care, așa mici cum sînt, sînt predominant publice – sînt setate pentru un teatru care se petrece într-un anume spațiu identificabil, de preferat cu artiști profesioniști, pentru un număr de reprezentații și un număr cuantificabil de spectatori. Nu-ți dă nimeni bani să deschizi un cabinet în care să faci educație sexuală pentru femeile din Ferentari și să-l numești social art practice (asocierea e cu proiectul Women on Waves). Sigur, s-ar găsi alte surse pentru asta – dar ar trebui, măcar discursiv, ca dimensiunea artistică să se topească definitiv în cea activistă. Să faci artă din tranșee. Or, miza pe termen lung e tocmai invers – teatrul social (și cred că arta socială în general) e unul care găsește punți concrete de comunicare atît cu rădăcinile lui artistice și tradiția căreia îi aparține, cît și cu realitatea concretă a unui public potențial deloc familiarizat cu limbajul codificat artistic. Iar teatrul social e și despre un exercițiu de mai puțin orgoliu: să înțelegem cu toții că nu e vorba despre artiști, ci despre nevoia de empowerment și autoreprezentare a altor oameni prin artă.

La urma urmei, divertismentul, de pildă, e forma cea mai directă de socializare a artei – dar poate el să-și găsească o formă în care performanța estetică, adresabilitatea mult mai largă și discursul social-politic să se întîlnească în doze perfect echilibrate? De ce, 24 de ani de la căderea comunismului, în continuare teatrul de amatori e obiectul unui dispreț atît de profund? De ce chiar și cei mai angajați artiști tind să uite că avangarda rusă a însemnat și jurnale vorbite (un teatru semi-improvizat bazat pe comentarea știrilor din ziare), și teatru itinerant (spectacole jucate pe platforme de tren, călătorind prin toată Uniunea Sovietică)? Pe termen lung, toate au marcat estetica spectaculară contemporană, dar au început cu totul și cu totul altfel.

E o lungă istorie despre faptul că teatrul în sine e o artă socială, căci creează comunități temporare (de spectatori); dar a merge la teatru nu e un reflex natural, la fel cum, în ciuda părerii multora, nici a merge la școală nu e. Și teatrul social începe nu cu alegerea unui subiect, ci cu aducerea împreună a unor oameni pentru care arta poate că nu înseamnă nimic.


[i] E o confuzie larg răspîndită la noi, chiar dacă sensurile de dicționar în sine ale celor doi termeni sînt limpezi. „Interactiv“ presupune o interacțiune individuală, unu la unu, între performeri și un membru al publicului, și nu determină modificări ale rolurilor preatribuite celor două categorii de participanți la spectacol; „participativ“ erodează, blurează pînă la indistincție distanța dintre performeri și public, făcînd din membrii publicului participanți activi la crearea spectacolului.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.