Experiența vieții de uzină (Marsilia, 1941–1942)

TEMA: Noul proletariat 

Rîndurile care urmează se referă la o experiență a vieții în uzină de dinain­te de 1936. Ele ar putea să-i surprindă pe mulți dintre aceia care nu au avut contact direct cu muncitorii decît prin intermediul Frontului Po­pu­lar1. Condiția muncitorească se schimbă necontenit; uneori diferă de la un an la altul. Anii de dinainte de 1936, foarte grei și foarte brutali da­torită crizei economice, reflectă totuși mai bine condiția proletaria­tului decît anii parcă de vis ce au urmat.

Conform unor declarații oficiale, de acum înainte, statul francez ar în­cerca să pună capăt condiției proletare, adică aspectelor degradante din viața de care au parte muncitorii, fie în uzină, fie în afara ei. Prima dificultate ce trebuie învinsă este ignoranța. Pe parcursul ultimilor ani s-a simțit că, într-adevăr, muncitorii din uzine sînt oarecum dezrădăcinați, exilați pe pămîntul propriei lor țări. Dar nu știm de ce. Plimba­rea prin cartierele sărace, întrezărirea camerelor triste și întunecoase, a caselor, a străzilor nu ne ajută prea mult să înțelegem viața care se duce acolo. Nefericirea muncitorului în uzină este încă și mai misterioasă. Muncitorii înșiși pot scrie, vorbi sau fie și numai reflecta cu mare di­ficultate asupra acestui subiect, fiindcă prima consecință a nefericirii e aceea că gîndirea tinde să evadeze; nu vrea să se oprească asupra nefericirii care o ră­nește. De aceea, cînd vorbesc despre propria lor soartă, muncitorii repetă cel mai adesea vorbele de propagandă meșterite de unii care nu sînt muncitori. Dificultatea este cel puțin la fel de mare pentru un fost muncitor. Îi vine ușor să vorbească despre condiția sa de atunci, dar îi este foarte greu să o analizeze cu adevărat, căci peste nimic nu se așterne mai repede uitarea decît peste nefericirea din trecut. O persoană talentată poate, într-o anumită măsură, prin intermediul isto­risiri­lor și folosindu-și imaginația, să ghicească și să descrie din afară condiția muncitorilor. Astfel, Jules Romains a consacrat vieții în fabrică un capitol din Hommes de bonne volonté [Oameni de bine]. Dar așa nu ajun­gem prea departe.

Cum să suprimăm un rău dacă nu ne-am dat clar seama în ce constă? Poate că rîndurile care urmează ar putea ajuta cît de cît la formularea pro­blemei, prin aceea că ele sînt rodul unui contact direct cu viața de uzină.

Uzina ar putea copleși sufletul prin sentimentul puternic al vieții colecti­ve – s-ar putea zice unanime – pe care îl dă participarea la munca din­tr-o mare uzină. Toate zgomotele au un sens, toate sînt ritmate și se contopesc într-un soi de respirație adîncă a muncii în comun, la care e îmbătător să iei parte. Și e cu atît mai îmbătător, cu cît sentimentul de solitudine nu este alterat. Nu sînt numai zgomote metalice, roți care se învîrt, mușcături pe metal; zgomote care nu vorbesc despre natură, nici despre viață, ci despre acțiunea serioasă, susținută, neîntreruptă a omului asupra lucrurilor. Te simți pierdut în acest vacarm, dar în același timp îl domini, pentru că pe fundalul acestui bas susținut, permanent și mereu schimbător se diferențiază, contopindu-se în același timp cu el, zgomotul mașinii pe care o manevrezi tu însuți. Nu te simți mic ca într-o mulțime, ci indispensabil. Curelele de transmisie, acolo unde există, îți permit să sorbi din ochi această unitate ritmică pe care o resim­te întregul corp prin zgomote și prin vibrația ușoară a tuturor lucrurilor. În orele întunecate ale dimineților și ale serilor de iarnă, cînd nu strălu­­cește decît lumina electrică, toate simțurile participă la un univers unde ni­mic nu amintește de natură, unde nimic nu este gratuit, unde totul e cioc­nire, ciocnire dură și în același timp cuceritoare, a omului cu materia. Lămpile, curelele, zgomotele, deșeurile de metal dure și reci, totul concurează la transformarea omului în muncitor.

Dacă aceasta ar fi viața în uzină, atunci tare frumoasă ar mai fi. Dar nu este așa. Acestea sînt bucurii de oameni liberi. Cei care populează fabrici­le nu le simt sau, dacă le simt, o fac doar pentru clipe scurte și rare, fiindcă ei nu sînt oameni liberi. Ei le pot simți numai atunci cînd uită că nu sînt liberi, dar rareori pot uita, căci menghina subordonării o re­simt în sim­țuri, în corp, în sumedenia de mici amănunte ce umplu mi­nu­tele din care e făcută o viață.

Primul detaliu ce face servitutea palpabilă în timpul unei zile este ceasul de pontaj. Drumul de acasă la uzină e dominat de faptul că trebuie să fii acolo înainte de o secundă mecanic determinată. Degeaba ajungi cu cinci sau zece minute mai repede; scurgerea timpului apare prin acest fapt ca nemiloasă, nelăsînd niciun pic de loc hazardului. De-a lungul unei zile de muncă, aceasta e prima pecete a unei reguli a cărei brutalitate domină întreaga existență petrecută printre mașini. Hazardul nu are drept de cetate în uzină. El există, desigur, ca oriunde altundeva, însă nu este re­cunoscut. Ceea ce se admite, adesea în detrimentul producției, este principiul cazărmii: „Nu vreau să știu de asta“. Ficțiunile sînt foarte pu­ter­nice în uzină. Există reguli care nu sînt niciodată respectate, dar care sînt mereu în vigoare. Conform logicii uzinei, ordinele contradictorii nu sînt așa. În mijlocul tuturor acestora, munca trebuie făcută. Muncitorul să se descurce, altfel e concediat. Iar el se descurcă.

Marile și micile mizerii impuse necontenit organismului uman în uzină sau, după cum spune Jules Romains, „această colecție de mici suferințe fizice pe care truda nu le cere și de pe urma cărora nu beneficiază nici pe departe“ contribuie și ele, nu într-o mică măsură, la a face servitutea palpabilă. Nu suferințele legate de muncă, nu, pe acelea putem fi mîndri că le suportăm, ci suferințele inutile. Ele rănesc sufletul pentru că în general nu te gîndești să mergi să te plîngi. Și se știe că nu-ți dă prin minte. Știi dinainte cu certitudine c-o să ți se dea peste nas și c-o vei încasa în tăcere. A vorbi ar însemna a căuta umilirea. Adesea, dacă un muncitor nu poate îndura ceva, va prefera să tacă și să-și ceară plata. Asemenea suferințe în ele însele sînt adesea foarte blînde; dacă ajung amare, este pentru că de fiecare dată cînd le simți, și le simți fără încetare, faptul că ai vrea atît de tare să uiți, că nu te simți acasă la fabrică, că nu te poți instala aici, că nu ești decît un străin admis ca un simplu interme­diar între mașini și piesele prelucrate, faptul acesta ajunge să vatăme corpul și sufletul. În această vătămare, carnea și gîndirea se chircesc. E ca și cum cineva ți-ar repeta la ureche în fiecare minut, fără ca tu să-i poți replica: „Nu însemni nimic aici. Nu contezi. Ești aici ca să te supui, să înduri tot și să taci“. O asemenea repetiție e aproape irezistibilă. Ajungi să recunoști, în adîncul sufletului, că nu valorezi nimic. Toți sau aproape toți muncito­rii de uzină, chiar și aceia cu cele mai independente atitudini, au ceva imperceptibil în mișcări, în pri­vire și mai ales în colțul gurii, care exprimă că au fost siliți să se nesocotească în­tru totul.

Ceea ce-i constrînge cel mai mult la asta e ma­niera în care ei au a su­porta ordinele. Se neagă adesea că muncitorii suferă din cauza mo­­­noto­niei muncii lor, deoarece s-a observat că ade­sea, pentru ei, o schim­bare în procesul de fabricație e contrariantă. Totuși, pe parcursul unei lungi perioade de muncă monotonă dezgustul invadează su­fletul. Schimbarea produce ușurare și contrarietate în același timp. Contrarie­tate puternică uneori, în cazul muncii cu plata la bucată, dato­rită scăderii cîștigului și fiindcă este un obicei și aproape o convenție să se acorde mai multă impor­tan­ță banu­lui, lucru clar și măsurabil, decît sen­timentelor obscure, insesizabile, inexprimabile, care pun stăpînire pe suflet în timpul lucrului. Dar chiar și dacă munca e plătită cu ora există contrariere, iritare, datorită felului în care e ordonată schimbarea. Noul fel de muncă este impus din­tr-odată, fără pregătire, sub forma unui ordin căruia trebuie să i te supui imediat și fără crîcnire. Cel care se supune astfel re­simte atunci brutal că timpul său e fără întrerupere la dispoziția altuia. Micul meșteșugar care are un ate­lier de mecanică și care știe că trebuie să termine în cincispre­zece zile atî­ția arbori cotiți, atîtea robinete, atîtea biele, nu dispune nici el arbitrar de timpul său. Dar cel puțin, odată comanda preluată, el este cel care ho­tărăște dinainte orarul de muncă al zilelor sale. Dacă șeful măcar i-ar spune muncitorului, cu o săptămî­nă sau două înainte: vreme de două zile vei produce biele, apoi arbori cotiți și așa mai departe, muncitorul tot trebuie să se supună, dar atunci ar pu­tea cuprinde cu gîndul viitorul apropiat, să-l anticipeze, să-l posede. Însă nu așa se petrec lucrurile în uzină. Din momentul pontării la intrare pînă la acela al pontării de ie­și­re, ești în fiecare clipă în situația de a ți se da ordine. Întocmai ca un obiect inert ce poate fi mutat din­tr-o parte în alta în orice clipă. Dacă muncești la o piesă care îți mai ia încă două ore, nu te poți gîndi la ce vei face peste trei ore fără ca mintea să nu ai­bă de făcut un ocol ce o forțează să treacă pe la șef, fără să fii silit să-ți repeți că ești supus or­dinelor; dacă faci zece piese pe minut, e deja la fel pentru următoarele cinci minute. Dacă presupui că poate nu va apărea niciun ordin, dat fiind că ordinele sînt singurul factor de diversitate, a le elimi­na din gînd în­seamnă a te condamna la imaginarea unei repetiții neîntrerupte de piese mereu identice, a unor zone posomorîte și deșertice pe care gîndirea nu le poate parcurge. În realitate, este ade­vărat, mii de mici incidente vor popula acest deșert, însă, înscrise în ora care se scur­ge, ele nu intră la socoteală în repre­zentarea pasului următor. Dacă gîndirea vrea să evite această monoto­nie, să-și imagineze o schimbare, deci un ordin brusc, ea nu poate călători de la momentul prezent la unul care urmează fără să treacă printr-o umi­lință. Astfel, gîndirea se contractă. Această replie­re asupra prezentului produce un fel de stupoare. Singu­rul viitor supor­tabil pentru gînd, dincolo de care nu are forța să treacă, este acela care, atunci cînd ești pe deplin la treabă, separă momentul în care te afli de acela al isprăvirii piesei la care lucrezi, dacă ai norocul să fie una care cere un timp mai lung pentru a fi făcută. Uneori, mun­ca te absoarbe în­deajuns pentru ca gîndul să se mențină de la sine între aceste limite. Atunci nu suferi. Dar sea­ra, odată ieșit [din schimb], și mai ales dimineața, cînd te îndrepți spre locul de muncă și spre ceasul de pontaj, e greu să te gîn­dești la ziua care va trebui parcursă. Iar duminică seara, cînd ai dina­intea ochilor nu o zi, ci o întreagă săptămînă, viitorul este ceva prea în­tunecat, prea apăsător, sub care gîndirea se încovoaie.

Monotonia unei zile la uzină, chiar dacă nu e întreruptă de nicio schimbare a muncii, e presărată cu mii de mici incidente ce populează fiecare zi și fac din ea o nouă poveste, dar, la fel cum se întîmplă cu schimbările în muncă, aceste incidente mai mult rănesc decît alină. Ele înseamnă mai totdeauna reduceri de salariu pentru cei plătiți la bucată, astfel că nu sînt ceva de dorit. Dar adesea aceste incidente rănesc prin ele însele. Angoa­­sa pe care ele o răspîndesc se difuzează în toate momentele muncii, se concentrează aici: angoasa de a nu lucra suficient de repe­de, iar atunci cînd, așa cum se întîmplă adesea, ai nevoie de altcineva pentru a putea continua, de un contramaistru, de un magazioner, de mecanicul de în­treținere, sentimentul dependenței, al neputinței și al nimicniciei în fața celorlalți de care depinzi poate deveni atît de dureros, încît smul­ge la­crimi bărbaților la fel ca femeilor. Posibilitatea continuă a unor ase­menea incidente, precum: opritul mașinii, faptul că o cutie cu piese este de negăsit ș.a.m.d., nu numai că nu diminuează povara mo­notoniei, dar îi înlătură și remediul pe care în general îl aduce cu sine, și anume pute­rea de a alina și de a legăna gîndurile așa încît acestea să nu mai fie, în­tr-o oarecare măsură, sensibile. O ușoară angoasă împiedică acest efect de ali­na­re și forțează conștientizarea monotoniei, deși conștientizarea ei este de nesuferit. Nimic nu e mai rău decît amestecul între monoto­nie și ha­zard; cel puțin atunci cînd hazardul este angoasant, cele două se agravează unul pe celălalt. El este angoasant la uzină prin aceea că nu este recunoscut; teoretic, deși toată lumea știe că nu-i așa, cutia unde să pui piesele prelucrate nu lipsește niciodată, mecanicii de întreținere nu te fac niciodată s-aștepți și orice încetinire în producție este din cauza mun­citorului. Gîndirea trebuie să fie mereu aptă să ur­mărească cursul monoton al gesturilor repetate la nesfîrșit și, în același timp, să găsească în ea în­săși resurse pentru a face fațăla neprevăzut. O obligație contra­dictorie, imposibilă, epuizantă. Corpul este uneori epuizat seara, la ieșirea din uzină, însă gîndirea este mereu așa, ea e și mai obosită. Oricine a sim­țit această epuizare și nu a uitat-o o poate citi în ochii mai tuturor muncitorilor ieșind seara, în șiruri, din uzină. Ce bine ar fi ca, la intrare, odată cu cartela de pontaj, să-ți poți lăsa și sufletul, pentru a-l recupera apoi intact la ieșire! Dar se produce contrarul. Îl iei cu tine în uzină, unde suferă. Iar seara, această epuizare aproape că l-a desființat și orele li­be­re sînt în zadar.

Unele incidente, în timpul muncii, aduc în­­tr-adevăr bucurie, chiar dacă diminuează salariul. Mai întîi cazurile, rare, în care primești din partea altuia, cu această oca­zie, o mărturie prețioasă de camaraderie; apoi toate dățile în care reușești să te descurci cu bine tu însuți. Cît timp ești crea­tiv, cît timp depui eforturi, în timp ce păcălești obstacolele, sufletul e ocupat cu un viitor care nu depinde decît de el.

Cu cît într-o muncă e mai probabil să te întîlnești cu astfel de dificultăți, cu atît e inima mai ușoară. Dar această bucurie e incompletă prin lipsa oa­menilor, camarazi sau șefi, care să judece și să aprecieze valoarea a ceea ce ai reușit. Aproape întotdeauna, atît șefii, cît și camarazii însărcinați cu alte operațiuni asupra acelorași piese se preocupă numai de piese, și nu de dificultățile învinse. Această indiferențăprivează de căldura uma­nă de care e mereu nevoie, măcar un pic. Chiar și omul cel mai puțin dor­nic să-și satisfacă amorul propriu se simte prea singur într-un loc unde se știe că ceilalți nu sînt interesați decît de ce-a făcut și niciodată de felul în care a reușit să facă acel lucru. Astfel, bucuriile muncii se văd retrogra­date la rangul de impresii neexprimate, fugitive, ce dispar odată ce se nasc; tovărășia dintre muncitori, neajungînd să se lege, rămîne o dorință informă, iar șefii nu sînt oameni care să conducă și să supravegheze alți oa­meni, ci organele unei subordonări impersonale, brutale și reci ca fierul. Este adevărat, persoana șefului intervine în acest raport de subordo­nare, dar numai datorită toanelor. Iar brutalitatea impersonală și toanele, de­parte de a se tempera, se agravează reciproc, precum monotonia și ha­zardul.

În zilele noastre, nu doar în magazine, în piețe sau în schimburile co­merciale, produsele sînt singurele care contează, iar nu munca ce stă în spatele lor. În uzinele moderne lucrurile stau la fel, cel puțin la nivelul mun­citorului. Cooperarea, înțelegerea, aprecierea reci­procă în muncă sînt aici monopolul sferelor superioare. La nivelul muncitorului, raporturile stabilite între diferitele posturi, diferitele funcții, sînt raporturi între lucruri, și nu între oameni. Piesele circulă însoțite de fișele lor, cu indicația nume­lui, a formei, a materiei prime; ai putea chiar crede că ele sînt persoanele și muncitorii sînt piese ce pot fi înlocuite între ele. Ele au o stare civilă; iar atunci cînd, așa cum e cazul unor mari uzine, trebuie arătată la in­trare o carte de identitate pe care ai o poză și un nu­măr pe piept, ca ocnașii, contrastul este un simbol dureros ce rănește.

Lucrurile joacă rolul oamenilor, oamenii joacă rolul lucrurilor – aceasta e rădăcina răului. Sînt foarte multe situații diferite într-o uzină. Scule­rul-ma­trițer care, într-un atelier de sculărie, fabrică, de exemplu, matrițele pentru prese, un miracol de ingeniozitate, care sînt dificil de fasonat, mereu diferite, ei bine, acela nu pierde nimic intrînd în uzină. Dar astfel de cazuri sînt rare. În schimb, sînt numeroși aceia care, în mari­le uzine și chiar și în multe din cele mici, execută în mare viteză, la ordin, cinci sau șase gesturi simple repetate nedefinit, aproximativ unul pe secun­dă, fără alt răgaz decît cîteva alergături neliniștite după cutia de pie­se sau după mecanicul de întreținere, sau după alte piese, pînă în secunda pre­­cisă în care un șef vine să-i ia oarecum ca pe niște obiecte și să-i pună în fața unei alte mașini, unde vor rămîne pînă vor fi mutați în altă parte. Aceștia sînt lucruri, atîta pe cît pot oamenii să fie, însă unele care n-au dreptul la inconștiență, deoarece trebuie mereu să poată face față ne­prevăzutului. Succesiunea gesturilor lor nu este desemnată în limbajul de uzină prin termenul de ritm, ci prin acela de cadență, și pe bună dreptate, căci această succesiune este contrarul unui ritm. Toate înșirui­rile de mișcări care participă la frumos și se îndeplinesc fără să degradeze conțin în ele momente de oprire, scurte cît o străfulgerare, care consti­­tuie secretul ritmului și care dau spectatorului, în ciuda extremei lor rapi­di­tăți, impresia încetinelii. În momentul în care depășește un record mon­dial, alergătorul pare să alunece cu încetineală, în timp ce-i vedem pe cei mediocri grăbindu-se în urma lui; cu cît un țăran cosește mai re­pe­de și mai bine, cu atît li se pare privitorilor că, așa cum bine se spu­ne, nu se grăbește. Dimpotrivă, spectacolul manevrării mașinilor este, aproa­pe întotdeauna, unul al precipitării mizerabile, din care lipsește ori­­ce grație sau demnitate. Stă în firea omului ca, atunci cînd a făcut ceva, să se opreas­că pentru a-și lua seama, fie și numai prețde o clipită, precum Dumne­zeu în Geneză. Această sclipire a gîndului, imobilitate și echi­libru, este ceea ce trebuie învățat a fi definitiv suprimat în uzină, atunci cînd mun­cești. Manevrarea mașinilor nu ajunge la cadența cerută decît dacă ges­­turile de-o clipă se succed într-o manieră neîntreruptă, aproape ca tic-tacul unui orologiu, fără ca nimic să marcheze vreodată faptul că ceva s-a sfîrșit, iar altceva începe. Acest tic-tac, a cărui posomo­rîtă mo­noto­nie e insuportabil de ascultat prea mult, muncitorul aproape că trebuie să-l reproducă, cu corpul lui. Această înlănțuire neîntreruptă tinde să cufunde într-un fel de somn ce trebuie însă suportat fără să adormi. Nu e doar o tortură; dacă de aici n-ar rezulta decît suferință, răul ar fi mai mic. Orice acțiune umană presupune un mobil care să fur­nizeze energia necesară pentru a o îndeplini, iar acțiunea e bună sau rea du­pă cum mobilul e elevat sau josnic. Pentru a te putea supune la pasivita­­tea epui­zantă pe care o cere uzina, trebuie să cauți mobi­luri în tine însuți, căci aici nu există nici bice, nici lanțuri; bice și lanțuri ar fa­ce poate transformarea mult mai ușoară. Înseși condițiile muncii îm­piedică intervenția altor mobiluri decît teama de mustrări și de conce­diere, dorința avi­dă de a aduna cîțiva bănuți și, într-o oarecare măsură, gustul pentru re­cor­du­rile de viteză. Totul concură la a reaminti de aceste mobi­luri și la a le transforma în obsesii; nu se face niciodată apel la ceva mai elevat; de altfel, acestea trebuie să devină obsedante tocmai pentru a fi suficient de eficace. În timp ce aceste mobiluri ocupă sufletul, gîndirea se contrac­tă asupra unui punct temporal pentru a evita su­ferin­ța, iar con­știința se stin­ge atît cît o permit necesitățile muncii. O forță aproa­­pe ire­zistibilă, compa­rabilă cu gravitația, împiedică atunci a simți prezența altor ființe uma­ne care trudesc și ele prin preajmă; e aproape imposibil să nu devii indife­rent și brutal, la fel ca sistemul în care ești prins; și, in­vers, brutali­­ta­tea sistemului e reflectată și făcută sensibilă prin gesturile, privi­rile, vorbe­le celor pe care îi ai în jurul tău. După o zi petrecută astfel, un muncitor nu are a se plînge decît de-un singur lucru, care nu ajun­ge la urechile oamenilor străini de această con­di­ție; de altfel, acestora nu le-ar spune nimic, chiar dacă l-ar auzi: timpul i s-a părut fără sfîrșit.

Timpul nu se mai isprăvea, iar el a trăit în exil; și-a petrecut ziua într-un loc unde nu era acasă; mașinile și piesele de prelucrat sînt la ele acasă, iar muncitorul nu e admis aici decît pentru a face ca piesele să întîlnească mașina. Toată atenția le e acordată lor, nu lui; alteori prea multă atenție e îndreptată asupra lui, iar mașinile sînt neglijate. Căci nu arareori vedem ateliere unde șefii sînt ocupați cu hărțuirea muncitorilor și a muncitoarelor, veghind ca aceștia să nu ridice capul măcar pentru a schimba o privire, în timp ce munții de fier vechi sînt lăsați pradă ruginei în curte. Nimic nu este mai amar. Indiferent dacă fabrica se protejează mai bine sau mai rău de pierderi, muncitorul nu se simte acasă. El rămîne aici un străin. Nimic nu este mai puternic în om decît nevoia de a-și apropria, nu juridic, ci prin gîndire, locurile și obiectele printre care își duce zilele, printre care își cheltuie viața; bucătăreasa spune: „bucătăria mea“, grădinarul spune: „peluza mea“ – și e bine că e așa. Proprietatea juridică nu e decît unul dintre mijloacele care pot procura un asemenea sentiment, iar organizarea socială perfectă ar fi cea care, utilizînd acest mijloc, și altele, ar da acest sentiment tuturor ființelor umane. În afara cîtorva cazuri foarte rare, mun­citorul nu-și poate apro­pria nimic cu ajutorul gîndirii atunci cînd se află în uzină. Mașinile nu sînt ale lui; el de­ser­vește pe una sau pe alta dintre ele, după cum primește ordinele. Le slujește, nu se slu­jește de ele. Mașinile nu sînt pen­tru muncitor un mijloc de a face ca o bu­ca­tă de metal să ca­pete o anumită formă, mun­citorul este pentru ele vehiculul care le aduce piesele în ve­de­rea unei operații căreia el îi ignoră raportul cu cele care o preced sau îi succed.

Piesele își au istoria lor, ele trec de la un stadiu de fabricație la altul; muncitorul nu există în această istorie, nu lasă nicio urmă, el nu știe nimic din asta. Dacă ar fi curios, curiozitatea sa n-ar fi încurajată și, de altfel, acee­­ași durere surdă și permanentă care împiedică gîndirea să călătorească în timp îl împiedică și pe el să călătorească prin uzină și-l țintuiește în­tr-un punct al spațiului și într-un moment prezent. Muncitorul nu știe ce produce și, ca urmare, el nu are sentimentul că a produs ceva, ci mai degrabă că s-a epuizat în gol. Acesta cheltuie în fabrică, uneori pînă la limita extremă, ceea ce are mai bun în el, facultățile sale de a gîndi, de a simți, de a se mișca; muncitorul le cheltuie, de vreme ce iese golit de ele, cu toate că nu a pus nimic din el în această muncă, nici gîndire, nici sen­timent, nici chiar, sau poate doar într-o mică măsură, mișcări determinate de el, rînduite de către el în vederea unui scop. Însăși viața iese din el, fără să lase nicio amprentă în jurul lui. Uzina creează obiectele uti­le, nu muncitorul; iar plata așteptată la cincisprezece zile o dată, la coadă ca într-o turmă, plată imposibil de calculat dinainte în cazul muncii la bucată, datorită arbitrarului și socotelii complicate, pare mai degrabă o po­ma­nă decît prețul unui efort. Chiar dacă indispensabil fabricării, muncitorul nu contează mai deloc în acest proces și de aceea orice su­ferință fizică impusă inutil, orice lipsă de respect, fiecare brutalitate, fiecare umi­lință, chiar și măruntă, pare să fie o reamintire a faptului că el nu contează și că nu e acasă. Se pot vedea femei așteptînd zece minute di­naintea unei uzine pe-o ploaie torențială, în fața unei porți deschise pe unde trec șefii, deoarece nu este încă ora începerii lucrului; sînt muncitoare, iar această poartă le e mai străină decît ușa oricărei case necunoscute unde, altfel, ar intra să se adăpostească. Niciun fel de intimitate nu-i leagă pe mun­citori de locurile și obiectele printre care își epuizează viața, iar uzina face din ei, în propria lor țară, niște străini, niște exilați, niște dezrădăcinați. Revendicările au avut un rol mai mic în ocuparea uzinelor decît nevoia muncitorilor de a se simți, măcar o dată, acasă. Trebuie că viața socială este coruptă pînă la măduvă de vreme ce muncitorii se simt acasă în fabri­că atunci cînd fac grevă și străini atunci cînd muncesc. Mai degrabă contrarul ar trebui să fie adevărat. Muncitorii nu se vor simți niciodată acasă în țara lor, nu vor fi membri responsabili ai țării, decît atunci cînd se vor simți acasă în uzină în timp ce muncesc aici.

E dificil să fii crezut cînd nu descrii decît impresii. Totuși, nu se poate descrie altfel nefericirea unei condiții omenești. Nefericirea nu e făcută decît din impresii. Circumstanțele materiale ale vieții, atîta timp cît, la ri­goare, ea se poate trăi, nu dau seamă de nefericire, căci circumstanțe echivalente, atașate altor sentimente, ar putea conduce la fericire. Fericirea sau nefericirea este dată de sentimentele atașate circumstanțelor vieții, însă aceste sentimente nu sînt arbitrare, nu sînt impuse sau șterse prin sugestie, ele nu pot fi schimbate decît printr-o transformare radicală a circumstanțelor însele. Pentru a le schimba, acestea trebuie întîi cunoscute. Nimic nu e mai dificil de cunoscut decît nefericirea, aceasta rămîne mereu un mister. Nefericirea este mută, cum spunea un pro­verb grec. Pentru a-i des­coperi adevăratele nuanțe și cauzele lor trebuie să fii pregătit în mod deosebit pentru analiza interioară, iar acesta nu este, în general, cazul celor nefericiți. Chiar și de ești pregătit, însăși neferi­­cirea împiedică aceas­tă activitate a gîndirii, iar umilința are mereu ca efect producerea unor zone interzise unde gîndirea nu se aventu­rează, zone acoperite fie de tăcere, fie de min­ciună. Cînd cei nefericiți se plîng, o fac aproape întotdeauna într-un mod fals, fără să evoce adevărata lor nefericire; și, de altfel, în cazul unei nefericiri profunde și permanente, o foarte pu­ternică pudoare oprește tînguirile. Astfel, fiecare condiție uma­nă neferici­tă creează o zonă de tăcere în care ființele umane se găsesc exilate ca pe o insulă. Cine reușește să evadeze nu va mai întoarce capul. Ex­cepțiile sînt mai întotdeauna doar aparente. De exemplu, aceeași distanță îl separă de restul muncitorilor pe muncitorul devenit patron sau pe muncitorul devenit militant de profesie în cadrul sindicatului.

Dacă cineva venit din afară ar pătrunde într-una din aceste insule și s-ar supune în mod voluntar nefericirii pentru un timp limitat, dar totuși suficient de lung pentru a fi pătruns de aceasta, și ar povesti ulterior ce i s-a întîmplat, am putea cu ușurințăsă-i contestăm valoarea mărturiei. Am putea spune că acesta a experimentat cu totul altceva decît cei care sînt acolo în permanență. Am avea dreptate dacă acesta s-ar fi îndeletnicit doar cu introspecția; la fel, dacă s-a mulțumit doar să observe. Dar dacă, reușind să uite că vine de altundeva, că se va întoarce altundeva, că nu se află acolo decît pentru o călătorie, el compară necontenit ceea ce el încearcă pe propria piele cu ceea ce citește pe fețele celor­lalți, în ochii lor, în gesturile, atitudinile, în vorbele lor, în evenimentele mai mari sau mai mici, se creează în el un sentiment de certitudine, din păcate greu de comunicat. Fețele încordate de angoasa zilei care trebuie străbătută, ochii îndurerați de dimineață în metrou; oboseala profundă, esențială, oboseală a sufletului mai mult decît a trupului, care marchează atitudinile, privirile și colțul buzelor seara la ieșire; privirile și atitudinile de fiară în cușcă atunci cînd, după închiderea anuală de zece zile, uzina își redeschide porțile pentru încă un an interminabil; brutali­tatea difuză ce poate fi întîlnită aproape peste tot; importanța acordată de aproape toată lumea detaliilor de mică importanță, însă dureroase prin semnificația lor simbolică, cum ar fi obligația de a arăta un document de identitate la intrare; fanfaronadele lamentabile ce au loc în tur­mele masate în fața biroului de angajări, care, prin contrast, evocă atîtea umilințe reale; vorbele incredibil de dureroase care uneori scapă, ca din întîmplare, de pe buzele unor bărbați și femei asemenea tuturor celorlalți; ura și dezgustul față de uzină, de locul de muncă, pe care cuvintele și actele le lasă să transpară așa de des și care-și aruncă umbra asupra camaraderiei, împingîndu-i pe muncitori și muncitoare ca, imediat ce ies pe poarta fabricii, să se gră­beas­că fiecare acasă, aproape fără să mai schimbe o vorbă; bucuria, din timpul ocupării uzinei, de a o poseda, prin intermediul gîndirii, străbătîndu-i părțile, mîndria inedită de a o arăta apropiaților și de a le explica unde lucrează, bucurie și mîndrie fugitive care exprimă, prin contrast, într-o manieră atît de clar subliniată, durerile permanente ale gîn­dirii țintuite; toate agitațiile clasei muncitorești, atît de misterioase spectatorilor, dar, în realitate, atît de ușor de înțeles – cum să nu te încrezi în toate aceste semne, atunci cînd, citindu-le în jurul tău, încerci în tine însuți toate sentimentele ce le corespund?

Uzina ar trebui să fie un loc al bucuriei, un loc în care, chiar dacă e ine­vi­tabil ca trupul și sufletul să sufere, sufletul să poată totuși gusta și bucurii, să se hrănească din ele. Pentru a ajunge aici ar trebui schimbate puține lucruri, și totuși, în­tr-un anumit sens, foarte multe. Toate sisteme­le de reformă sau de transformare a societății sfîrșesc într-o falsitate. Dacă s-ar realiza, acestea ar lăsa răul intact; ele vizează să schimbe prea mult și prea puțin, prea puțin în privința cauzei adevărate a răului, prea mult cît privește circumstanțele care de fapt nu au mare lucru de-a face cu el. Unii anunță o diminuare, de altminteri ridicol de exagerată, a duratei mun­cii; însă a face din popor o masă de trîndavi care ar fi sclavi două ore pe zi nu este nici de dorit, dacă ar fi posibil, și nici posibil moral, dacă acest lucru ar fi posibil material. Nimeni n-ar accepta să fie sclav două ore pe zi; ca să fie acceptată, sclavia trebuie să dureze suficient în fie­ca­re zi pentru a putea zdrobi ceva în om. Dacă există un remediu posibil, acesta e de un alt ordin, mult mai dificil de conceput. El reclamă un efort de invenție. Trebuie schimbată natura stimulenților muncii. Trebuie diminuate sau abolite cauzele dezgustului, transformat raportul fiecărui muncitor cu funcționarea ansamblului uzinei, raportul muncito­rului cu mașina și maniera în care se scurge timpul la lucru.

Nu ar fi bine nici ca șomajul să fie un coșmar fără ieșire, nici ca munca să fie recompensată printr-o revărsare de lux fals și ieftin, care excită dorințele fără să satisfacă nevoile. Aceste două puncte nu sînt deloc contestate. Urmează de aici că teama de concediere și jindul după gologani ar trebui să înceteze să fie stimulenții esențiali care să ocupe fără încetare un loc de prim-plan în sufletul muncitorilor, pentru a fi lăsați să acționeze în mod firesc ca stimulenți secundari. Alți stimulenți ar trebui să stea în prim-plan.

Unul dintre cei mai puternici stimulenți, în orice muncă, e sentimentul că există ceva de făcut și că un efort trebuie îndeplinit. În uzină acest stimu­lent lipsește adesea cu desăvîrșire, mai cu seamă în privința manevrării mașinilor. Atunci cînd pune de o mie de ori piesa în contact cu unealta unei mașini, muncitorul se regăsește, obosit pe deasupra, în situația unui copil căruia i s-a poruncit să înșire mărgele pe-o ațăca să stea liniștit; copilul ascultă deoarece se teme de pedeapsă și speră să capete o bomboană, însă acțiunea nu are alt sens pentru el în afara supunerii față de ordinul dat de persoana care deține puterea asupra sa. Lucrurile ar sta cu totul altfel dacă muncitorul ar ști limpede, în fiecare zi, în fiecare clipă, ce rol deține ceea ce el face în procesul de fabricație din uzină și ce loc ocupă uzina în care se află în ansamblul vieții sociale. Dacă un muncitor lasă să cadă poansonul unei prese pe o bucată de alamă care, ulterior, va face parte dintr-un dispozitiv destinat metroului, el ar trebui să știe acest lucru și, mai mult, să-și poată reprezenta care va fi locul și funcția acestei bucăți de alamă într-o ramă de metrou, prin ce operațiuni a trecut și va mai trece pînă ce va putea să fie montată. Nu este vorba, firește, de a ține prelegeri fiecărui muncitor în parte înainte de începerea lucrului. Ceea ce e posibil este ca, din timp în timp, să se organizeze vizite ale uzinei pe grupuri de muncitori și cu rîndul, timp de cîteva ore plătite la tariful obișnuit. A le permite muncitorilor să-și aducă familiile în cadrul acestor vizite ar fi și mai bine. E oare normal ca o femeie să nu poată vedea vreodată locul unde soțul ei cheltuie ce-i mai bun din el ziua întreagă, și asta în fiecare zi? Orice muncitor ar fi bucuros și mîndru să le arate soției și copiilor locul unde muncește. Ar fi bine, de ase­menea, ca fiecare muncitor să vadă, din cînd în cînd, finalizat lucrul la fabricarea căruia a contribuit într-o măsură oricît de mică și să i se ex­plice exact ce contri­buție a avut el. Firește, problema se pune în mod diferit pentru fieca­re uzină, pentru fiecare proces de fabricație, astfel încît, plecînd de la aces­te cazuri particulare, se pot găsi metode infinit de varia­te pentru a stimula și satisface curiozitatea muncitorilor privind propria lor activitate. Nu e nevoie de un mare efort de imaginație, cu condiția să fie conceput cu claritate scopul, care este acela de a sfîșia vălul pe ca­re-l așază banul între muncitor și muncă. Muncitorii cred, cu felul acela de credințăcare nu se exprimă în cuvinte, care ar deveni absurdă exprimată astfel, dar care impregnează toate sentimentele, că truda lor se transformă în bani, din care o mică parte le revine lor și partea cea mare se duce la patron. Muncitorii trebuie făcuți să înțeleagă, nu cu acea parte superficială a inteligenței pe care o aplicăm adevărurilor evidente – căci în felul acesta ei înțeleg deja –, ci cu tot sufletul și, pentru a ne exprima astfel, chiar cu trupul, în fiece moment al trudei lor, că ei fabrică obiecte care sînt reclamate de nevoile sociale și că au un drept limitat, dar real, de a fi mîn­dri de asta.

E adevărat că muncitorii nu fabrică în mod veritabil obiecte, în măsura în care ei se limitează să repete îndelung o combinație de cinci sau șase gesturi simple, mereu aceleași. Acest lucru trebuie să dispară. Atîta timp cît lucrurile vor sta în felul acesta, orice am face, va exista mereu în sînul vieții sociale un proletariat dezonorat și plin de ură. E adevărat că anumite ființe umane înapoiate mintal sînt în mod natural apte pentru acest gen de muncă; însă nu este adevărat că numărul lor este egal cu al ființelor umane care sînt obligate să lucreze astfel, departe de asta. Drept dovadă stă faptul că dintr-o sută de copii născuți în familiile bur­gheze proporția celor care, odată adulți, nu execută decît sarcini ma­șinale este mult mai mică decît proporția calculată pentru o sută de copii de muncitori, cu toa­te că repartiția aptitudinilor este, în medie, aproape aceeași. Reme­diul nu este dificil de găsit, cel puțin într-o perioadă în care metalul nu lipsește. De fiecare dată cînd un proces de fabricație necesită repetiția unei anumite combinații de mișcări simple, aceste mișcări ar putea fi îndeplinite fără excepție de o mașină automată. Se utilizează de preferințăoamenii deoarece omul e o mașină care ascultă de voce și pentru că este suficient ca un om să primească un ordin ca să substi­tuie, într-un anumit moment dat, o anumită combinație de mișcări alteia. Există însă mașini automate cu funcții multiple, care pot trece de la un proces de fabricație la un altul doar prin înlocuirea unei came. Acest tip de mașini sînt încă noi și încă puțin dezvoltate, nimeni nu știe încă pînă unde vor putea fi dezvoltate, dacă ne străduim. Ar putea atunci să apa­ră anumite lucruri pe care le-am numi mașini, dar care din punctul de ve­dere al omului care muncește ar fi exact opusul majorității mașinilor utili­zate acum; nu este rar ca același cuvînt să acopere realități contradic­torii. Un ma­ni­­pulant speciali­zat nu participă decît la repetiția automată a mișcărilor, în timp ce mașina pe care o slujește conține, imprimată și cristalizată în metal, toată partea de complexitate și de inteli­gen­țăpe care o comportă procesul de fabrica­ție aflat în curs. O asemenea răsturna­re este împotriva naturii, este o crimă. Însă dacă un om are în sarcină reglarea unei ma­șini automate și realizarea de fiecare dată a camelor cores­punzătoare pieselor ce trebuie fabricate, acesta ar asuma, pe de o parte, efortul de reflecție și calcul al complexității și, pe de alta, un efort manual care necesită, precum acela al artizanilor, o adevărată îndemî­nare. Un asemenea raport între mașină și om este pe deplin satisfăcător.

Timpul și ritmul sînt factorii cei mai importanți ai problemei muncitorești. Desigur, munca nu e joc; e în același timp inevitabil și potrivit ca în muncă să existe monotonie și plictiseală și, de altfel, nu există nimic mărețpe acest pămînt, în niciun domeniu, fără o parte de monotonie și plictiseală. Există mai multă monotonie într-o misă gregoriană sau într-un concert de Bach decît într-o operetă. Această lume în care sîntem căzuți există în mod real; sîntem în mod real carne; am fost aruncați în afara eternității și trebuie în mod real să străbatem timpul, cu chin, minut după minut. Acest chin ne-a fost dat nouă, iar monotonia muncii nu-i este decît una dintre forme. Însă nu-i mai puțin adevărat că gîndirea noastră e făcută pentru a domina timpul și că această vocație trebuie păstrată intactă în fiecare ființăumană. Succesiunea absolut uniformă și, în același timp, varia­tă și mereu surprinzătoare a zilelor, lunilor, anotimpurilor și anilor este pe măsura chinului și a măreției noastre. Tot ceea ce, printre lucrurile ome­nești, este, într-o oarecare măsură, bun și frumos reproduce, la o scară sau alta, acest amestec de uniformitate și varietate; tot ceea ce se depărtează de asta este rău și degradant. Munca țăranului respec­tă cu necesitate acest ritm al lumii; activitatea muncitorului, prin chiar na­tu­ra sa, este, în bună măsură, independentă de el, însă ar putea s-o imite pe cea a țăranului. Numai că în uzine se petrece exact contrarul. Uniformitatea și varietatea se amestecă și aici, dar acest amestec e opusul celui al soarelui și al astrelor; soarele și astrele umplu de dinainte timpul cu cadre înzestrate cu o varietate limitată și rînduite ca reîntoarceri regulate, cadre destinate să găzduiască o varietate infinită de evenimente absolut imprevizibile și parțial dezordonate; dimpotrivă, viitorul celui care muncește în uzină este gol, datorită imposibilității de a prevedea, și mai mort decît trecutul, din cauza identității clipelor care se succed ca tic-ta­cul unui orologiu. O uniformitate care imită mișcările orologiului, și nu pe ale constelațiilor, o varietate care exclude orice regulă și, prin urma­re, orice previziune, toate acestea constituie un timp în care omul nu poa­te locui, nu poate respira.

Doar transformarea mașinilor poate face astfel încît timpul muncitorilor să nu mai semene cu cel al orologiilor. Însă asta nu e de ajuns; trebuie ca viitorul să se deschidă în fața muncitorului printr-o anumită posibilitate de previziune, astfel încît acesta să aibă sentimentul că avansează în timp, că merge, cu fiecare efort, către o anumită realizare [achèvement]. În prezent, efortul pe cale să fie depus nu-l duce nicăieri, doar la sfîrșitul programului, însă, cum o zi de muncă îi urmează mereu alteia, isprăvirea [achèvement] manifestată aici nu e nimic altceva decît moartea; el nu-și poate reprezenta o altă finalitate decît salariul în cazul plății la bucată, ceea ce-l constrînge la obsesia acumulării fiecărui bănuț. A des­­chide un viitor pentru muncitori în reprezentarea viitorului muncii este o problemă care se pune de fiecare dată altfel, pentru fiecare caz particular. În general, soluția acestei probleme implică, pe lîngă o anumi­tă cunoaștere a funcționării ca întreg a uzinei de către fiecare muncitor, și o organizare a ei care să comporte o anumită autonomie a atelierelor fațăde birourile de conducere și a fiecărui muncitor fațăde atelierul din care face parte. Pentru viitorul apropiat, fiecare muncitor ar trebui, pe cît posibil, să știe cît de cît ce va avea de făcut în următoarele opt sau cinci­sprezece zile și chiar să poată alege întru­cîtva în privința ordinii de înfăptuire a diferitelor sarcini. Pentru viitorul îndepărtat, muncitorul ar trebui să fie în măsură să stabilească unele jaloane, firește într-o manieră mai puțin extinsă și precisă decît patronul, dar cumva similar cu acesta. În acest fel, fără ca drepturile sale efective să fi sporit cu ceva, muncitorul va re­simți acel sentiment al proprietății de care e însetat sufletul omului și care, fără a diminua truda, abolește dezgustul.

Asemenea reforme sînt dificile, iar anumite circumstanțe ale perioa­dei în care ne aflăm sporesc dificultățile. În schimb, nefericirea era indispensa­bilă pentru a face sensibil că o schimbare trebuie făcută. Principalele obsta­cole sînt în suflete. E greu să învingi frica și disprețul. Muncitorii, cel puțin majoritatea, au dobîndit, după mii de răni, o amărăciune aproa­pe de ne­vindecat, care face ca aceștia să privească orice le vine de sus, mai cu seamă de la patroni, ca pe o capcană; această neîncredere mala­divă care sterilizează orice efort de îmbunătățire a condiției lor nu poa­te fi învinsă decît cu răbdare și perseverență. Mulți patroni se tem că orice tentativă de reformă, oricît de inofensivă ar fi ea, aduce resurse suplimentare liderilor, cărora le atribuie, fără excepție, tot răul din socie­tate și pe care și-i reprezintă oarecum ca pe niște monștri mitologici. Le e foarte greu să admită că ar exista și în cazul muncitorilor anumite re­giuni superioare ale sufletului care ar acționa în sensul ordinii sociale dacă li s-ar aplica stimulentele convenabile. Și chiar și atunci cînd ar fi con­vinși de utilitatea re­formelor indicate, patronii ar manifesta rețineri date de grija exagera­tă pentru secretul industrial; și totuși experiența i-a învățat că amărăciu­nea și ostilitatea surdă, adînc înfundate în sufletul muncitorilor, ascund pericole mult mai mari pentru ei decît curiozita­tea con­curenților. De altminteri, efortul de a îndeplini această transformare nu ține numai de patroni sau de muncitori, ci vizează întreaga societate; în primul rînd școala ar trebui concepută într-un mod cu totul nou, astfel încît aceasta să for­meze oameni capabili să înțeleagă ansamblul mun­cii pe care o efectuea­ză. Acest lucru nu înseamnă că ar trebui coborît nivelul studiilor teoretice, ci mai degrabă contrarul; ar trebui să se facă mai mult pentru a provoca trezirea inteligenței; însă, în același timp, învă­țămîntul ar trebui să devină mult mai concret.

Răul care trebuie vindecat interesează, astfel, întreaga societate. Nicio societate nu poate fi stabilă cînd o largă categorie de muncitori lucrează zi de zi, întreaga zi, cu dezgust. Acest dezgust în muncă alterează în mun­citor întreaga concepție a vieții, toată viața sa. Umilirea degradantă care însoțește fiecare dintre eforturile lor caută o compensație în­tr-un fel de imperialism muncitoresc întreținut de propagandele izvorîte din marxism; dacă un om care fabrică buloane ar resimți, atunci cînd lu­crează, o mîndrie legiti­mă și limitată, acest lucru nu ar provoca artificial în forul interior al muncitorului orgoliul nelimitat dat de gîndul conform căruia clasa din care face parte e destinată să facă istoria și să domine totul. Același lucru e valabil și pentru concepția privind viața privată și, în primul rînd, cea a familiei și a raporturilor dintre sexe; trista epuizare a muncii în uzină lasă un gol care cere să fie și nu poate fi umplut decît de juisări rapide și brutale, iar coruperea care rezultă de aici e contagioa­să pentru toate clasele societății. Corelația nu este, la prima vedere, evidentă, însă ea totuși există; familia nu va fi în mod veritabil res­pectată la poporul acestei țări atîta timp cît o parte a acestuia va munci conti­nuu cu dezgust.

Foarte mult rău a venit de la uzine, iar acest rău trebuie corectat în uzine. E dificil, dar to­tuși poate că nu și imposibil. Ar trebui, în pri­mul rînd, ca specialiștii, ingineri și toți ceilalți, să aibă la inimă îndeajuns de mult nu doar cons­trucția de obiecte, ci și să evite să distrugă oamenii. Nu să-i domesticească, nici măcar să-i facă fericiți, ci doar să nu-l constrîngă pe niciu­nul să se umilească.

Traducere de Codrin Tăut și Claudia Novosivschei

 Notă:

  1. Frontul Popular este numele generic purtat în epocă de o coaliție de partide de stînga (socia­liști, comuniști, sindicate, mișcări intelectuale) constituită pentru a lupta împotriva ascensiu­nii extremei drepte sau a fascismului, în urma convulsiilor economice și sociale provocate de Marea Criză din 1929. După victoriile electorale din primăvara lui 1936, el a guvernat Fran­ța pînă în 1937, alcătuind primul guvern al Republicii a III-a con­dus de socialiști. A ini­țiat mai multe reforme sociale importante și reprezintă încă și astăzi unul din monumentele memoriei istorice a stîngii franceze. Încă înainte de instalarea nou­lui guvern, pe parcursul în­tregii luni mai 1936, Franța este cuprinsă de ample mișcări greviste, întreprindere după întreprindere și ramură industrială după ramură industria­lă (12000 de greve, dintre care 9000 cu ocuparea fabricilor și a punctelor de lu­cru, cca. 2 milioane de greviști), situație care face să domnească în toată țara un climat cu nete conotații revoluționare din care nu au lipsit însă nici dimensiu­nile festive, de sărbă­toare populară și optimism, date de victoria electorală și de sentimentul unei demnități regăsite a muncitorilor. Timorate de raporturile de forță po­litice și sociale, cercurile patro­nale au ezitat să recurgă la forță pentru a evacua uzinele, preferînd să ne­gocieze și să dea astfel satisfacție unor revendicări importante. Semnalul de încheiere al miș­cării a fost dat prin semnarea acordurilor de la Matignon, în noaptea dintre 7 și 8 iunie 1936. (N. red.)

* Articolul a fost scris în 1941 şi a fost publicat parţial ulterior sub pseudonimul Emile Novis în Economie et Humanisme. Textul original, Experience de la vie d`usine (Marseille, 1941-1942), figurează în volumul La condition ouvriere (Condiţia muncitorească), Paris Gallimard, 1951.

Text apărut în revista Idea artă+societate #29, 2008  

 

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES

art institute of atlanta
gout symptoms
nordstrom promotion code
dragon age 2 characters
free restaurant coupons

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.