Editarea teoriei neoliberale

fragment din volumul Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc de Cornel Ban apărut la editura Tact. Volumul se găsește la standul editurii de la Târgul de Carte Gaudeamus, Pavilion Romexpo, stand 367.  

Spre deosebire de anii 2000, în timpul anilor 1990 a existat puțin entuziasm pentru fundamentalismul laissez faire pur și dur. În interviuri, neoliberalii români se distanțau imediat de „talibani” (economiștii libertarieni analizați în secțiunea următoare) și mulți preferau să fie considerați economiști eclectici.[1] În opera lor publicată, ei contestau anumite presupuneri ale științei economice neoclasice și își extrăgeau recomandările de politici publice dintr‑un spectru de tradiții teoretice ordoliberale, neokeynesiene și neoinstituționaliste (Iancu 1994; Dăianu 1996).

De exemplu, în loc să reproducă aversiunea automată a monetariștilor și economiștilor neoclasici față de sindicate, economiștii români se simțeau mai aproape de ordoliberalism atunci când vedeau condiții importante pentru o politică a veniturilor eficientă în unele instituții colective democratice precum negocierilor colective tripartite (Croitoru 1993: 62‑63; Negrițoiu 1996: 196; Iancu 1994). De asemenea, unii dintre cei mai proeminenți neoliberali respingeau explicit soluția monetaristă radicală a consiliului monetar adoptată de țările baltice și Bulgaria la mijlocul anilor ’90.

În stil neoliberal, câțiva subordonau reforma întreprinderilor macrostabilizării, identificând opțiunile de politică industrială utilizate de heterodocși (credite industriale subvenționate, scutiri de impozite pentru exportatori, tarife țintite) ca fiind responsabile pentru inflație și acumularea de arierate. Cu toate acestea, ei găseau că unele politici sectoriale constituie o opțiune dezirabilă când sunt executate în condiții de transparență (Negrițoiu 1996: 156‑157). În acest scop, ei pledau pentru eliminarea treptată a companiilor în mod cronic ineficiente și pentru investirea resurselor statului în firme strategice și campioni industriali cu potențial de expansiune pe piețele străine (Dăianu 1992: 181‑206; Dăianu 1993: 19‑20; Negrițoiu 1996: 213‑215).[2] Dar, spre deosebire de omologii lor spanioli, de exemplu, care aveau un angajament substanțial față de politica industrială, de‑a lungul ultimilor ani ’90, neoliberalii români au abandonat treptat interesul față de acest domeniu.

Dar editarea funcționa mai ales pentru a sprijini radicalizarea teoriei neoliberale în varianta ei împământenită. O parte a acestui radicalism se inspira mai puțin din știința economică mainstream și mai mult din tratatele neoliberale pop‑academice învelite în anticomunism local. Până și un neoliberal atât de moderat și înclinat către eclectism ca Aurel Iancu vorbea despre „glorioșii ani ’30” ai Europei, prin lentilele interpretării lui Milton Friedman (Iancu 1994: 83, 90). Iancu a pledat pentru independența Băncii Naționale, cu argumentul că existau doar două poziții acceptabile: poziția democratică, cea care solicita independență completă, și poziția stalinistă, care solicita subordonare completă a Băncii Naționale față de executiv – aceasta din urmă fiind „susținută de foștii finanțiști și universitari pregătiți în URSS ai lui Ceaușescu” (Iancu 1996: 44). Alții credeau că liberalizarea economică și echitatea socială erau incompatibile cu stadiul de dezvoltare al României[3], că impozitarea progresivă aplicată activității economice era o formă a ceea ce ei numeau redistribuție „neocomunistă”.

Însă mare parte a radicalizării era destul de tehnică, accentuând valoarea expertizei locale pe post de complement al teoriei neoliberale occidentale. Conceptul de „tensiune structurală” avansat de Daniel Dăianu și aplicat economiilor postcomuniste sugera că doar reforma rapidă și sistemică putea să soluționeze blocajul care împiedica economia să funcționeze eficient (Dăianu și Albu 1996). Sinteza neoclasic‑instituționalistă a lui Daniel Dăianu a fost folosită pentru a sprijini pledoaria în favoarea terapiei de șoc. El a susținut că, atunci când era combinată cu faptul că economia avea multe companii ineficiente deținute de stat și o piață financiară subdezvoltată, inerția instituțională a companiilor de stat era menită să ducă la o economie gripată de datorii inter‑firme. Prin urmare, susținea el, toate reformele trebuiau lansate rapid și simultan, mai degrabă decât treptat și secvențial (Dăianu 1993: 20).

La rândul lui, Cristian Popa, consilier al guvernatorului BNR și ulterior economist șef al acestei instituții, susținea că intervențiile de politică industrială ar trebui să se refere mai mult la selectarea perdanților care trebuiau închiși decât a câștigătorilor care trebuiau subvenționați. Tot în BNR începea ofensiva împotriva progresivității sistemului de impozite și taxe. Deși în primii ani ’90 practica FMI și a Băncii Mondiale solicita ca sistemul de impozitare din Europa de Est să devină mai progresiv[4], traducătorii locali ai neoliberalismului erau sceptici, ei pledând în favoarea argumentului „dur” din teoria ofertei că progresivitatea reducea dramatic stimulentele pentru investiții și economisiri (Croitoru 1993). Lucian Croitoru, viitorul economist șef al Băncii Naționale, susținea, în linia teoriei ofertei, o progresivitate descendentă a sistemului de impozitare, ca soluție de atragere a investitorilor, folosind drept probă controversatele reduceri ale impozitelor pentru bogați ale lui Ronald Reagan (Croitoru 1993). El sugera că potolirea inflației ar trebui să fie urmată de reduceri de impozite pentru categoriile superioare de venit, o reducere generală a naturii progresive a sistemului de impozitare, eliminarea impozitelor menite să stimuleze anumite tipuri de comportamente considerate bune pentru economie, o mai mare ancorare în impozitele de consum și lărgirea bazei de impozitare (Croitoru 1993: 105‑106, 161).[5]

O strategie importantă de editare era de a lua un aspect controversat de la periferia economiei neoclasice și de a‑l trata ca și cum era unul central. Cu mult înainte ca această teză să fie îmbrățișată de Banca Mondială, la București se susținea că investițiile private în bunăstarea socială (pensii private, conturi de economii, investiții) erau superioare programelor publice de redistribuție (Negrițoiu 1996: 207, 210‑211). Lucian Albu, un economist academic apropiat de Banca Națională, a tratat controversata curbă Laffer și argumentul din teoria ofertei că reducerile de impozite pentru companii se autosusțin financiar ca elemente științifice ale științei economice mainstream (Albu 1994: 37, 41‑43).[6] În timp ce această teorie era contestată de economiștii neoclasici din mainstream, la acea dată, la București, Albu o declara drept „nucleul politicii moderne de impozitare” (Albu 1994: 41). Creatori controversați de politici publice precum Leszek Balcerowitz erau citați ca și cum ar fi fost oamenii de știință imparțiali (Negrițoiu 1996).

Marea baricadare

O strategie familiară a neoliberalilor occidentali fusese să dea vina pentru eșecul terapiei de șoc pe intensitatea insuficientă a șocului (Aslund et al. 1996; de Melo, Denizer și Gelb 1996, Fischer et al. 1996; Sachs și Pistor 1997). Neoliberalii români nu făceau excepție. Când austeritatea și reformele structurale au dezlănțuit o dezindustrializare masivă, cu falimente și șomaj la niveluri record, neoliberalii au început „Marea Baricadare”, solicitând și mai multe astfel de reforme, subliniind reluarea creșterii sub mandatul de prim‑ministru al guvernatorului Băncii Naționale Mugur Isărescu (Croitoru și Târhoacă 1999; Albu și Pelinescu 2000; Croitoru și Schaffer 2002; Isărescu et al. 2003; Croitoru și Târhoacă 2003a; Croitoru și Târhoacă 2003b; Altar 2003). Potrivit lui Dăianu, de pildă, terapia de șoc din 1997 nu a funcționat deoarece liberalizarea prețurilor rămase reglementate a alimentat explozia inflației, leul a devenit volatil, lucrătorii din companiile împinse în faliment au primit plăți compensatorii, economia era prea împovărată de monopoluri și politica monetară a fost relaxată prea timpuriu pentru ca terapia de șoc să funcționeze (Dăianu 2000: 16‑18).

Radicalizarea a fost vizibilă în introducerea de noi teme pe agendă. Chiar în timp ce Banca Mondială și FMI își reevaluau ortodoxia macroeconomică după criza din 1998 din Asia și sugerau ceva mai multă sensibilitate față de inegalitate și sărăcie, mulți neoliberali au început să contextualizeze însăși ideea de redistribuție a prosperității drept cauză a crizei. Pe baza acestei diagnoze, ei solicitau reduceri mai mari ale cheltuielilor sociale și o privatizare amplă a serviciilor publice. Tăierea impozitului pe profit era avansată ca soluție pentru un întreg spectru de probleme, de la slaba capacitate a statului de a colecta impozitele până la fluxurile reduse de investiții străine directe.[7]

Evenimente externe care chestionau cauza neoliberală precum criza din Argentina din 2002 nu au oprit solicitările pentru mai multă austeritate fiscală, eliminarea impozitării progresive, țintirea inflației, privatizarea parțială a sistemului de pensii, reguli de angajare și concediere flexibile și dereglementare a angajării temporare (Dăianu et al. 2004). Într‑o societate care experimenta un ritm amețitor de creștere a inegalității sociale (Milanovic 1999; Stănculescu și Pop 2009), tabăra neoliberală solicita nu doar reduceri de impozite la vârful piramidei sociale, ci și creșteri la baza ei și o întemeiere mai mare a bugetului public pe o taxă regresivă pe valoare adăugată (Croitoru și Schaffer 2002; Albu et al. 2002).[8]

În 2003, această poziție s‑a radicalizat atunci când SAR și susținătorii ei au lansat ideea unei „cote unice” pe toate veniturile și capitalurile, eliminând de facto impozitarea progresivă.[9] Unii s‑au alăturat efortului adepților „cotei unice” de a ataca sistemul de impozitare al țării conceput de Banca Mondială, care, în ciuda mai multor valuri de reforme care i‑au redus dramatic caracterul progresiv, încă era considerat „socialist”.

Influența neoliberalilor asupra partidelor politice și Băncii Naționale în timpul anilor 2000 a contribuit la o multitudine de măsuri care au constituit o „Mare Transformare” a economiei politice românești: regim de cotă unică, privatizare parțială a pensiilor și utilităților și un sector industrial dominat de capitalul multinațional. Dar poate că cea mai importantă transformare a fost împământenirea unui sistem bancar transnaționalizat, pus în mișcare de speculații valutare și sprijinit de o Bancă Națională al cărei „discurs de politică monetaristă simula controlul, legitimând și normalizând practici croite să atragă capital speculativ, în același timp condiționând deciziile băncilor străine de considerente de stabilitate financiară” (Gabor 2010). Atunci când s‑a cuplat cu sosirea de investitori nerezidenți, acest sistem financiar a dat naștere unei bule de consum a cărei explozie din 2008 a creat dezastru în economie, deschizând calea pentru încă un val de transformări neoliberale.

Concluzii

Acest capitol a început cu următoarea provocare: dacă gândirea economică românească a fost în mod tradițional ostilă economiei neoclasice din care a crescut neoliberalismul, cum au putut să germineze semințele neoliberale într‑un astfel de sol nefertil? Probele analizate sugerează că, la mijlocul anilor ’90, organizațiile financiare internaționale, programele de cercetare transnaționale și accesul la programe postuniversitare autorizate de Occident, dar organizate pe plan intern furnizau deja neoliberalismului economic o masă critică de decidenți și intelectuali publici.

Traducerea neoliberalismului făcută de aceștia s‑a dovedit a fi de la început mai puțin etatistă și mai puțin redistributivă decât în variantele de neoliberalism real‑existent din Europa de Vest sau chiar dintre unele țări din regiune. Acești traducători au radicalizat unele din pozițiile neoliberale „clasice” referitoare la impozitare, redistribuția veniturilor și politica industrială, în același timp rămânând deschiși, cel puțin la început, față de instituțiile neocorporatiste. Tradiția structuralistă, de exemplu, era folosită acum pentru a sprijini solicitări pentru o versiune locală de terapie de șoc neoliberală, care lăsa foarte puțin spațiu pentru protejarea celor privați de drepturi economice. Concepte și teorii periferice în neoliberalismul occidental au fost prezentate drept instrumente științifice necontestate și au inspirat adoptarea unui regim de impozitare regresiv.

Marea Transformare a României a fost un proces intens politic, prin care agenți externi au oferit autoritate traducătorilor neoliberalismului și i‑au marginalizat și/ sau cooptat pe inamicii de până atunci ai acestuia, printr‑o combinație de mecanisme de coerciție și socializare.

 

[1] Interviuri ale autorului cu Daniel Dăianu, Valentin Lazea și Moisa Altar, ianuarie 2009.

[2] Pe acest teren, neoliberalii au cooperat cu heterodocșii, cum ar fi Emilian Dobrescu, și neokeynesienii, cum ar fi Vasile Pillat. În 1993, Pillat și Negrițoiu au elaborat un proiect de lege despre dirijarea ajutorului de stat către potențiali campioni industriali. Această metodologie a fost pilotată în 1994 pe 1.700 de companii de stat, dar inițiativa a fost stopată sub guvernarea de dreapta din 1996-2000.

[3] Interviu cu Isărescu, Adevărul, 11 iulie 1991; interviu cu Isărescu, Adevărul, 30 ianuarie 1992.

[4] De exemplu, în 1991 asistența tehnică a FMI în România solicita (și obținea) adoptarea unui sistem de impozitare a veniturilor și profitului accentuat progresiv (Pop 2006).

[5] Astfel de argumente erau avansate într-un moment în care clasa internă de investitori a României abia dacă exista, iar o companie străină medie din România investea o sumă infimă de 50.000 de dolari pe an.

[6] Interviu al autorului cu un economist FMI în București, 9 ianuarie 2009.

[7] Forța teoriilor despre impozitare conforme cu teoria ofertei a fost deosebit de izbitoare, dat fiind că „recesiunea transformațională” creată de terapia de șoc din 1997 a forțat atât companiile publice, cât și pe cele private să recurgă la neplata impozitelor. Potrivit unui studiu comandat de CEROPE, „aproape toate companiile au creșteri ale datoriilor la impozitele față de stat mai mari decât impozitele achitate” (Croitoru și Schaffer 2002: 19).

[8] De exemplu, Lucian Croitoru și Mark Schaffer sugerau introducerea unor mecanisme de administrare din oficiu alături de lichidarea unor mari creatori de pierderi (Croitoru și Schaffer 2002: 20).

[9] Singurul economist care a luat poziție publică împotriva adoptării cotei unice a fost Liviu Voinea (Voinea și Mihăescu 2012; Voinea 2013).

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.