Economia politică a pastoralismului urban

ioi2Urban și pastoral reprezintă noțiuni ce se exclud în mod traditional, dar contextul specific Europei de Est (spațiu de tranziție între Nordul și Sudul global) le reunește în mod spontan. Astăzi preocuparea multor specialiști din domeniul planificării este de a concilia medii opuse în mod obișnuit: urban-natural, urban-rural, urban-agricol. Nu mai putem trăi în orașe lipsite de natură și spații productive într-o lume in continuă urbanizare din motive evidente legate de calitatea vieții.

Aceasta practică tradițională, ancestrală a fost constant marginalizată în ultimul secol. Odată cu al doilea război mondial culoarele de transhumanță internaționale ce se întindeau, de exemplu, din zona Carpaților până în Caucaz au fost fragmentate de frontiere, devenind astfel cel mult naționale/interjudețene în timpul comunismului și bidirecționale, adică primavara se urca la munte și toamna se cobora spre câmpie unde se și înierna.

Schimbarea regimului politic după revoluție a însemnat reforma proprietății și totodată fragmentarea culoarelor de transhumanță naționale, datorită fărâmițării terenurilor agricole, a reinstaurării și îngrădirii proprietății private, a dezvoltării infrastucturii.

Criza agricolă de dupa ’89 a avut ca efect direct abandonul terenurilor arabile și înmulțirea pârloagelor în zona de câmpie și în aproprierea orașelor, creând oportunități pentru instalarea ciobanilor care au renunțat la pășunile montane cu condiții grele de viață (stâne tradiționale izolate cu un confort rudimentar, pericolul animalelor sălbatice, etc).

O dată cu aderarea la UE, accesarea subventiilor agricole pentru exploatarea terenurilor arabile și a pășunilor montane au reorientat parțial această practică din nou către zona de munte.

Zonele cultivabile delăsate au redevenit terenuri arabile iar ciobanii instalați în zonele de câmpie și în apropierea orașului au suportat restrângerea terenului de pâșunat în jurul elementelor naturale nefavorabile exploatării agricole: văi, terenuri în pantă, terenuri mlăștinoase, cursurile apelor ce corespund rețelelor de coridoare naturale specifice “tramei verde-albastru”, care în Franța, de exemplu, este subiectul unei politici importante (Grenelle Environnement) de conservare și reconstituire.

Astfel transhumanța devine preponderent monodirecțională și de distanță medie și scurtă, iar ciobanii cu turmele lor sunt împinși din zona de tranziție către munte sau câmpie și într-un final către oraș.

Dacă în timpul comunismului orașul și periferia rurală și agricolă erau separate net, iar gestiunea lor era centralizata, o dată cu schimbarea regimului politic orașul s-a împraștiat difuz, necontrolat, fragmentând haotic periferia a cărui specific agricol s-a diminuat și datorită decolectivizării (noii proprietari abandonează treptat exploatarea agricolă a micilor parcele de teren restituite dupa 40 de ani datorită lipsei utilajelor, productivității scăzute și a oportunității vânzării pentru dezvoltarea imobiliară).

Ciobanii au gasit teren propice pășunatului, odinioară arabil, parte a fermelor de stat C.A.P., datorită fragmentării produse de difuzarea urbanității, dezvoltând astfel pastoralismul urban. Printre enclavele urbane și zonele agricole rurale turmele s-au mărit datorită zonelor extinse de pășunat dificil de exploatat altfel și a proximității pieței de desfacere formală sau informală.

O altă situație oportună pentru dezvoltarea ciobanilor în oraș o reprezintă și stoparea unor proiecte de anvergură odată cu schimbarea regimului politic, precum lacul de acumulare Văcărești și zonele de agrement de lângă Lacul Morii din București unde natura și practicile agricole spontane au gasit teren propice dezvoltării. În zona lacului Morii a funcționat de multă vreme o stână cu câteva sute de oi. În spațiul Parcului Văcărești, începând cu 1994, nea Ion, după un an petrecut în Canada, se lansează ca mic întreprinzător, își vinde apartamentul de la bloc și își cumpara oi și teren în zona limitrofă parcului unde își amenajează stâna. În zece ani ajunge să mărească efectivul la 200 de oi. Primăvara acestui an a însemnat și retragerea din activitate la 65 de ani, păstrând doar 15 din cele 75 de oi pentru nevoile familiei pe lângă iepuri și găinile fără număr din gospodărie. Păstoritul urban l-a ajutat să construiască case copiilor deși spune ca nu merită având în vedere munca investită “…oaia nu stă, cere afară, chiar dacă e frig, ploaie, iarnă…”. Deși prezent în peisajul local de două decenii, aproape nimeni nu îi recunoaște prezența și impactul pozitiv asupra mediului, chiar și printre cei care gestionează protejarea parcului.

Tradiția achiziționării produselor lactate direct de la cioban precum și a mielului de Paște, fără condiționarea de către cumpărători a unor norme de igienă mai restrictive, a reprezentat un element important legat de eficiența economică a acestei practici.

Totuși tensiuni clasice evidente urban-rural persistă în defavoarea ciobanilor, rezidenții cartierelor învecinate pășunilor se plâng de mirosul specific instalării unor turme de câteva sute de oi, prezența câinilor de stână și a ciobanilor, deseori neintegrați în comunitatea locală.

Percepția de practică retrogradă în apropierea noilor buzunare de urbanitate ‘modernă’ cu statut privilegiat se regăsește și în viziunea autorităților locale care, în cazul în care nu ignoră prezența păstorilor pe teritoriul lor, exclud în mod legal practicile agricole prin extinderea intravilanului. Asta s-a întamplat și cu o stână de 1000 de oi in comuna Voluntari care livra întreaga producție de lapte (recoltat în condiții adecvate) unei mici fabrici de iaurt din Pipera (care acum importă din Bulgaria materia prima). Din păcate, cioban din tata în fiu, proprietarul turmei, sătul “să meargă în genunchi”, a preferat după 3 ani de presiune a administrației locale să renunțe la această activitate deloc ușoară, de care îi e dor și acum în fiecare zi. Structuri la o scară mai mică au supraviețuit și tind să se extindă, evitând confruntarea cu autoritățile. Deși pasionați și încrezători privind impactul muncii lor asupra teritoriului, ciobanii își acceptă statutul fragil și faptul că, probabil, aceasta activitate se va opri odată cu generația lor.

Cuantificarea fenomenului este dificilă. Multe din efectivele de animale sunt declarate ca fiind localizate în teritorii rurale adiacente pentru a evita interdicțiile, deși păstoresc zone urbane și periurbane, private sau publice, ca de exemplu, terenul destinat viitoarelor cartiere de locuințe sociale (ANL). Cea mai bună dovadă a acestui fenomen este cea a Agenției de Plăți în Agricultură (APIA), care are înregistrate cereri de subvenție pentru circa 40 000 de oi și capre în judetul Ilfov cu o tendință de scădere începând cu anul 2012. Cifrele nu reflectă pe deplin realitatea. Cererile depuse iau în considerare numai efectivele de peste 50 de oi sau 25 de capre mature iar, în urma interviurilor cu ciobanii și proprietarii de turme din București și periferie, am constatat că mulți dintre ei nu au solicitat subvenții având în vedere condițiile și suma mică atribuită pe cap de animal. S-ar putea ca pe viitor, odată cu mărirea subvenției, numărul animalelor înregistrate la APIA să se apropie mai mult de realitate. De subliniat că pe situl Direcției Sanitar Veterinare (DSVSA) București figurează totuși 2000 de oi și capre în condițiile în care păstoritul urban este interzis. De altfel, de manieră generală, la nivel adminstrativ local în zona intravilanului numărul oficial al animalelor domestice este 0.

Un calcul simplu conform statisticilor mentionate mai sus, ne permite estimarea grosieră a unei producții de minim 1 milion de euro (produse lactate) pe an în județul Ilfov din care doar o mică parte integrează piața de desfacere formală.

Conștientizarea beneficiilor și posibilitatea desfășurării acestei practici fără tensiunile actuale rămâne o etapă îndepărtată. Neglijând oportunitatea utilizării unor practici sustenabile pentru a dezvolta o infrastructură verde, circuite alimentare scurte cu produse proaspete și de calitate în jurul și în interiorul orașelor, interesul autorităților locale este canalizat pe dezvoltarea infrastructurii rutiere și a urbanizării intensive.

În alte locuri această pratică se resuscitează în mod artificial pentru întreținerea sustenabilă a zonelor verzi publice, cu un management adaptat spațiului urban și periurban. Scara la care se experimentează această activitate în Franța, Olanda, Suedia este mult mai mică cu efective de până la câteva zeci de oi fără prezența continuă a câinilor de pază sau a ciobanilor.Lipsesc însă elementele culturale definitorii prezente în România și în estul Europei: perpetuarea practicării în mod tradițional a acestei activități de către ciobani din tata în fiu, utilizarea integralității produselor turmei (cu excepția lânii poate) și întreținerea unor zone private și publice delăsate ce ar deveni altfel pârloagă. Ciobanii sunt plătiți de către structura gazdă iar produsele turmei sunt eventual folosite de către proprietarul animalelor. Aspectele ecologice, sociale și pedagogie sunt considerate mai importante.

Cu siguranță abordarea trebuie să fie diferită, adaptată contextului local, provocările prezenței unor turme de câteva sute până la mii de oi în apropierea zonelor rezidențiale și de servicii implică un plan de gestiune complex. Unul din aspectele cele mai importante de considerat într-o astfel de abordare ar fi întreținerea și recreerea unor culoare ecologice, turmele circulând adesea de-a lungul albiei râurilor, cursul văilor și a altor zone cu un relief accidentat dificil de întreținut prin mijloace mecanice. Astfel de coridoare pot fi, de asemenea, din perspectiva urbanismului sustenabil integrativ, platforme pentru activități de loisir, culturale și gastronomice ce ar putea creea conexiuni între spațiile verzi urbane și zona agricolă a periferiei.

Pastoralismul este o practică sustenabilă ce întreține și favorizează biodiversitatea, circuitele alimentare scurte, dar, deși este susținut într-o manieră generală de politica UE și are o reputație pozitivă (succesul ciobanului Ghiță, a produselor oierilor sibieni) atunci când e asociat cu tradiția și peisajul montan, a fost în mod curent neglijat din legislația locală, fiind considerat incompatibil cu funcțiunile urbane și peri-urbane. De la normativele privind pășunatul, legea vânătorii și hotărârile locale legate de desfășurare a practicilor agricole în zona intravilanului, legislația actuala ignoră prezența acestei activități în proximitatea orașului, în ciuda realității sale foarte concrete

 

 

 

2 răspunsuri la Economia politică a pastoralismului urban

  1. Florin spune:

    Foarte bun articol! Multumesc!

  2. Pingback: #11-12 SPAȚII PUBLICE / ПУБЛИЧНЫЕ ПРОСТРАНСТВА » Biblioteca

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.