După aproape 30 de ani de măsuri pro-piață imobiliară, se impune o POLITICĂ ANTIRASISTĂ ȘI JUSTĂ DE LOCUIRE PUBLICĂ

Enikő Vincze, Simona Ciotlăuș, George Zamfir

În cadrul Forumului Justiției Locative[1], discutând despre complementaritatea tacticilor în ce privește lupta pentru o politică antirasistă și justă de locuire publică participanții au susținut poziții activiste variate. Una accentua importanța autoorganizării și a strategiilor de rezistență față de nedreptățile locative create de capitalism: fie cele trăite direct de către activiști aparținând clasei mijlocii de jos, ori altele ce țin de alte tipuri de experiențe ale persoanelor cu care activiștii solidarizează. Și cealaltă poziție, care susținea că revendicările față de stat în ce privește locuirea ca nevoie primordială și drept fundamental continuă să aibă relevanță în lupta activistă în pofida recunoașterii faptului că statul servește interesele clasei dominante. Fără a intra în detalii, menționăm că cea din urmă poziție denotă de fapt tot un mod de auto-organizare și este o strategie de rezistență, chiar dacă continuă să responsabilizeze statul, de exemplu, față de cetățenii aparținând clasei lucrătoare cu venituri mici. Prin elaborarea și promovarea unui document[2] cum este și cel la care facem mențiune în acest articol, facem analize despre cauzele și manifestările nedreptăților locative prin prisma criticii capitalismului. Aceste analize se alimentează și din cunoașterea cotidiană a efectelor inegalităților de clasă și sunt folosite imediat și în acțiuni directe. Prin astfel de demersuri, alături de acțiuni stradale și alte tipuri de manifestări protestare, transpunem problemele personal-politice într-un discurs politic revendicativ în spațiul public, oferind totodată o explicație alternativă la justificările actuale predominante ale inegalităților de clasă. În acest text formulăm argumente și principii pentru o politică antirasistă și justă de locuire publică.

 

Avantajul competitiv al României, forța de muncă ieftină, dublu exploatată de capital

La ora actuală o serie de statistici, studii și analize ce stau la baza strategiilor guvernamentale din domeniul social demonstrează cât de acută și răspândită este sărăcia în rândurile populației, cât de mari sunt atât inegalitățile de venit cât și cele teritoriale. De asemenea, ele subliniază starea critică în care se află locuirea în România (incluzând fondul de locuințe, politicile privind construcția și distribuirea locuințelor, privarea locativă cu multiplele sale manifestări).

În paralel cu recunoașterea acestor probleme, continuă să predomine însă convingerea că fenomenele respective sunt “moștenirea comunismului” și că ele se vor soluționa prin crearea unei “piețe eficiente” (de locuințe)[3]. Noi susținem că piața imobiliar-bancară nu este soluția ci mai degrabă cauza problemelor locative, cel puțin din punctul de vedere al clasei lucrătoare cu venituri mici. Căci piața creează situația în care dezvoltatorii investesc în construcția de locuințe doar cu scopul acumulării de profit, iar pe această piață foarte mulți cetățeni nu au resurse materiale pentru a dobândi sau închiria o locuință adecvată. În paralel, politicile guvernamentale continuă să susțină cu precădere piața, privilegizând categoriile sociale mai înstărite în defavoarea lucrătorilor cu venituri reduse. Piața funcționează pentru acele categorii sociale tocmai având în componență o categorie de consumatori care își permit foarte greu sau deloc o locuință.

Prevalența sărăciei în rândurile populației, și mai ales în rândurile clasei lucrătoare pauperizate, se datorează în primul rând veniturilor reduse pe care le plătesc angajatorii, faptului că ei sunt acea forță de muncă ieftină despre care se afirmă că este avantajul competitiv al României. Dar această sărăcie se adâncește și datorită costurilor foarte mari ale locuinței (procurării sale, prin chirie, prin cumpărare, dar și mentenanței sale, inclusiv a utilităților ale căror prețuri s-au liberalizat și au crescut continuu în ultimii ani). Resursele materiale reduse ale lucrătorilor pauperizați nu sunt pur și simplu o cauză a locuirii lor precare (adică ele nu doar impun cine ce fel de locuință și unde își poate permite). Ele sunt și rezultatul politicii economice a locuirii care a transformat locuirea într-o marfă tot mai scumpă. Iar locuirea precară la rândul ei este factor determinant al mecanismului care îngreunează, până la imposibilitate, accesul la locuri de muncă mai bine plătite și în general mobilitatea socială chiar și în sens intergenerațional.

Tocmai pe baza acestei diagnoze prioritizăm locuirea publică și ne referim la un anumit segment al populației: cei 25% cu venituri sub pragul sărăciei a căror situație economică trebuie îmbunătățită, printre altele, și prin instrumentele politicii locative. Statul trebuie să acorde de urgență atenție politică și susținere financiară locuirii publice: să aloce resurse publice în vederea creșterii fondului locativ public și să distribuie acest fond în așa fel încât măsurile guvernamentale să servească nevoia de și dreptul la locuință adecvată ale celei mai pauperizate și neglijate categorii a clasei lucrătoare. Altfel spus, este indispensabil ca măcar guvernanții care, recunoscând amploarea sa, își asumă obiectivul combaterii sărăciei în România, să acționeze în această direcție prin măsuri locative ca mijloace economice și sociale ale acestui demers.

Argumente politice: locuirea ca nevoie primordială și drept fundamental

Locuirea este simultan nevoie primordială și drept fundamental ale omului ce rămân nesatisfăcute și chiar îngrădite în cazul clasei lucrătoare din România, și mai ales al clasei lucrătoare din grupul cu cele mai scăzute de venituri, sau cu venituri care îi plasează în risc de sărăcie. Fundația Desire/ Căși sociale ACUM! susține că această situație se datorează în primul rând inegalităților de clasă create de transformările economiei politice și prin conectarea României la capitalismul global ca o țară cu piață emergentă. Dar ea rezultă și din faptul că statul, inclusiv prin politica sa locativă, în loc să contribuie la diminuarea inegalităților economice create între clase sociale și între grupurile de venituri din cadrul clasei lucrătoare, le-a accentuat prin opțiunea politică de a reprezenta interesele claselor dominante.

Prin statisticile EUROSTAT[4] și din anchete realizate de Institutul Național de Statistică, date din Raportul Băncii Mondiale[5], cât și prin informații generate prin investigațiile Fundației Desire[6] subliniem problemele rezultate din politica de locuire, care a minimalizat locuirea publică în favoarea creării pieței de locuințe respectiv a pieței imobiliar-bancare. Acest lucru a funcționat ca un instrument al dezvoltării capitalismului în România, respectiv al obiectivelor legate de crearea economiei de piață.

Totodată, politica de locuire a socialismului de stat a susținut regimul economic al acestuia, în speță politica economică a industrializării. În acest sens, atât ideea vânzării unor locuințe construite din fondurile de stat (chiar prin împrumuturi) cât și cea a sprijinirii populației de a-și construi din fondurile proprii locuințe proprietate personală a fost pusă în practică și în anii 1970-80, nu doar după 1990. Și asta pentru a mobiliza resurse pentru construcția de locuințe care să completeze investițiile din fondurile centralizate ale statului, respectiv pentru a asigura locuințe pentru muncitorii a căror forță de muncă a fost necesară în producție, dar și pentru a susține procesul de urbanizare (atât al orașelor, cât și al satelor, pe baza politicii de sistematizare). În paralel, statul a reglementat dreptul de folosință și de transmitere a locuinței proprietate personală, precum și a locuințelor construite din fondurile întreprinderilor sau ale organizațiilor cooperativiste. Drept urmare, chiar la finalul anilor 1980, contrar percepției comune, procentul locuințelor publice în România a fost doar de circa 30% din fondul total de locuințe, existând proprietatea personală asupra locuinței, iar tranzacțiile imobiliare fiind limitate, nu concepute ca surse de profit.

Acest procent deja relativ redus de locuințe publice (în comparație cu alte state europene) a scăzut dramatic, la sub 2% de-a lungul ultimelor aproape trei decenii din câteva motive principale:

  • statul a privatizat locuințele din fondul de stat prin vânzarea către populație;
  • a restituit imobilele anterior naționalizate;
  • s-a retras din construcția de locuințe publice;
  • politica în domeniul locuirii a urmărit, înainte de toate, să creeze prin legislație, politici și programe, o piață imobiliară generatoare de profit pentru marii proprietari și pentru nou-apăruții speculanți imobiliari-financiari.

De aceea, în acest moment critic, obligația statului este de a elabora și pune în practică o politică de locuințe publice. Observând că în ultimii 25 de ani grupurile cu veniturile cele mai mici (sau cele mai sărace) ale clasei lucrătoare au fost supuse în mod predominant inegalităților și excluziunii locative fără să beneficieze de măsuri guvernamentale care să le asigure locuință adecvată, reiterăm că această politică de locuințe publice trebuie să fie una justă și anti-rasistă.

Fără a neglija dificultățile locative cu care se confruntă mulți alți cetățeni ai României, avem mai ales în vedere lucrătoarele și lucrătorii exploatați în regimuri de muncă dezavantajoase (salarii mici, nesiguranță, condiții proaste de muncă). În cazul lor, exploatarea se suprapune cu împovărarea totală a costurile tot mai scumpe ale locuirii. Ne referim la lucrătorii cu venituri sub pragul sărăciei (fie ele din munci din economia formală sau din cea informală), ei fiind nu doar deposedați de resursele necesare unui trai adecvat, ci și inferiorizați și lezați în demnitatea lor umană. Ne referim, deci, la persoanele pauperizate pe piața muncii, multe dintre ele de etnie romă, evacuate forțat din locuințele lor, mutate și ținute în condiții de locuire informală și săracă, astfel excluse din cetățenie, cât și exploatate în muncile cele mai precare. [7]

Argumente statistice: inegalități de clasă manifestate în accesul inegal la locuință adecvată

Analizând statisticile EUROSTAT, observăm cum legătura între locuire și venituri, respectiv între cele două tipuri de inegalități, exacerbează inegalitățile de clasă. EUROSTAT definește rata riscului de sărăcie ca procentul persoanelor care au venituri sub 60% față de venitul median. Conform datelor existente pentru anul 2015, procentul celor sub acest nivel de venit în România a fost de 25.4% (iar al celor cu venituri sub 40% față de venitul median era de 14.5% – ambele procente fiind în ușoară creștere anuală de la 2007 încoace, mai precis de la 24.6 respectiv 13.5% în sus). În 2016, salariul mediu net în România era de 2011 RON, însă salariul median net se situa doar în jurul sumei de 1200 RON. Ceea ce înseamnă că anul trecut peste 25% din populația României avea venituri lunare sub 729 RON, iar dintre cei care lucrau ca angajați 18.8% s-au situat sub pragul sărăciei definit din punctul de vedere al veniturilor. Dacă luăm în considerare și ceilalți doi indicatori ai sărăciei și excluziunii sociale (și anume privarea materială severă, precum și intensitatea redusă a muncii) atunci reiese că în România, în 2015, 37.4% din populație a fost sub acest risc (acest procent fiind și mai ridicat în anii anteriori depășind chiar 40%).

Pentru a avea o privire mai nuanțată asupra distribuției foarte inegale a veniturilor în România, și pentru a estima numărul de persoane/gospodării care ar avea nevoie de locuințe publice pe care să le închirieze de la stat cu chirii subvenționate, și datele privind cele zece decile de venituri sunt relevante. Pe de-o parte, acestea reflectă nivelul redus al veniturilor celor mai sărace gospodării și persoane; pe de alta, și mai important, datele arată nivelul ridicat al inegalității între acestea și cele mai bine plasate categorii în ierarhia bunăstării materiale.

Având în vedere datele de mai sus nu e surprinzător că privarea locativă este cea mai mare în rândurile celor care trăiesc în sărăcie, respectiv în rândurile lucrătorilor care aparțin grupurilor cu venituri foarte reduse. De aceea, se impune ca o politică justă de locuințe să prioritizeze aceste grupuri prin programe de locuințe publice: un procent de 25% dintre lucrătorii care au trecut în ultimele decenii printr-un proces persistent de sărăcire. Câteva cifre din EUROSTAT dovedesc acest lucru. În 2015, procentul celor care au trebuit să aloce peste 40% din salariile lor pentru întreținerea locuinței a fost de 42.6%. Procentul celor care au fost afectați de supraaglomerare printre lucrătorii cu venituri sub 60% din venitul median era de 69.1% (acesta fiind destul de ridicat, de 49.4%, și în cazul celor cu venituri mai mari, ceea ce este o pondere mult mai înaltă decât media UE de 14.9%). Mai departe, deprivarea severă de locuire afectează 49% dintre persoanele sărace, cele mai dure privări fiind legate de facilităţile sanitare.

În ce privește inegalitățile teritoriale din interiorul țării, una dintre problemele majore identificate de Banca Mondială atât în Raportul privind locuirea, cât și în cele două Atlase ale sale publicate în 2014[8], este formarea unor zone marginalizate atât în mediul rural, cât și în cel urban, atât în orașe mici cât și în orașe mari. Conform definiției elaborate de Banca Mondială, o zonă marginalizată este caracterizată prin ocurența simultană a privării pe linia a trei factori, printre altele de privarea locativă. Din acest punct de vedere, o zonă urbană de locuit este o zonă marginalizată dacă 54.7% dintre locuințele din acel teritoriu sunt supraaglomerate, dar și dacă nesiguranţa în legătură cu ocuparea proprietăţii apare în cazul a cel puțin 12.3% dintre gospodăriile din acea zonă. Pe baza datelor din Recensământul 2011 al populației și locuințelor, conform definiției BM asupra zonei dezavantajate și a zonei urbane marginalizate, s-a ajuns la concluzia că în totalul de 95 de orașe din România cu populația mai mare de 20.000 locuitori există 8.223 de sectoare de recensământ marginalizate sau dezavantajate. Populația acestor zone marginalizate ar trebui și ea să fie susținută prin programe de construcție de locuințe publice sau prin investiții publice în vederea îmbunătățirii condițiilor de locuire.

 

Inegalități de clasă create prin politicile de locuire după 1990

Programele de construcții de locuințe ale Guvernului României după 1990 au fost fundamentate pe legislația din domeniul locuirii, care a consacrat politica de locuire a statului român. Ele au fost gândite pe de o parte ca răspuns la nevoile de locuire ale populației, dar și ca instrumente prin care intervențiile guvernamentale au contribuit la transferul de proprietate asupra locuințelor din proprietatea statului în proprietate privată, iar cu un pas mai încolo la formarea pieței de locuințe, și în mod implicit la susținerea afacerilor imobiliar-bancare ca un motor al capitalismului. Inițiativele guvernamentale au favorizat creșterea fondului de locuințe private prin diverse mijloace, printre ele:

  • vânzarea locuințelor construite din fonduri de stat înainte de 1989 (inclusiv cele ale întreprinderilor) către foștii chiriași;[9]
  • retrocedarea locuințelor naționalizate; [10]
  • susținerea construcției de locuințe noi în proprietate privată (acordarea unor subvenții până la 30% din valoarea locuinței din bugetul de stat pentru realizarea locuințelor proprietate personală pentru anumite categorii de persoane, printre ele tineri căsătoriți[11]; atribuirea, la cerere, prin darea în folosință gratuită, tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani a unei suprafețe de teren, din terenurile aflate în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, pentru construirea unei locuințe proprietate personală[12]);
  • contribuția statului la dezvoltarea afacerilor imobiliar-bancare prin susținerea construcției de locuințe proprietate privată (programul naţional privind sprijinirea construirii de locuinţe proprietate personală, prevederile programului aplicându-se pentru construcţiile de locuinţe prin credite ipotecare[13]; programul de construcţii de locuinţe pentru tineri destinate închirierii dar care se pot cumpăra după un an, derulat prin Agenţia Naţională pentru Locuinţe[14]; programul de construcţii de locuinţe pentru tineri şi programul de construcţii de locuinţe prin credit ipotecar, care prevedea că, creditul ipotecar este acordat de instituții financiare agreate de Agenția Națională pentru Locuințe, el fiind garantat prin ipoteci pe teren și construcțiile ridicate pe acesta[15].

Prin măsurile de mai sus, politica guvernamentală a locuirii a devenit instrument explicit al creării pieței de locuințe și al transformării locuinței în marfă, și a funcționat infim mai puțin ca mijloc de producere de locuințe publice.[16] În urma acestor intervenții, raportul între procentul locuințelor private și al locuințelor publice (ale căror vânzare este interzisă prin lege) s-a schimbat semnificativ față de cum arăta el în 1990. Astăzi, circa 98% din fondul total de locuințe se află în proprietate privată. După un sfert de secol de astfel de intervenții este timpul ca politica de locuire publică să își reintre în drepturi și să rebalanseze nedreptățile și inegalitățile create în acest domeniu.

Pornind de la analiza făcută de Banca Mondială în 2014-2015, în propunerea MDRAP privind Strategia Națională a Locuirii (2016) observăm că subvenţiile publice oferite în sectorul locuirii au fost distribuite inegal între multiplele programe. Statul a cheltuit mai mulți bani pe programele care susțineau crearea pieței imobiliar-bancare (respectiv programul ANL și programul Prima Casă, pentru cele două împreună, bugetul alocat însumând circa 5 miliarde de lei), crescând astfel și fondul privat de locuințe, asta și în condițiile în care și locuințele ANL se puteau cumpăra de către chiriași. Comparând această sumă cu alocările din bugetul de stat pentru combaterea marginalizării prin locuințe (circa 60 milioane de lei), sau pentru locuințele sociale (272 milioane), sau pentru locuințe pentru chiriașii evacuați (389 milioane), sau pentru locuințe pentru romii marginalizați (54 milioane), observăm cât de redusă a fost contribuția guvernamentală la dezvoltarea fondului public de locuințe, dar și la sprijinirea lucrătorilor din grupele cu cele mai scăzute venituri (totalul acestora ajungând doar pe la 770 milioane de lei).

Analizând aceste statistici și observând programele guvernamentale de construcție de locuințe, tragem concluzia că nu ne putem limita la a declara că unele grupuri vulnerabile devin sărace, iar sărăcia lor se poate combate prin proiecte cu finanțare europeană. În locul acestor tipuri de diagnoze este timpul să recunoaștem cum a contribuit statul la pauperizarea acestor categorii de cetățeni și prin politica de locuire și nu doar prin alte politici economice sectoriale, asumându-și rolul de creator al pieței și al structurii capitaliste de clasă. Pe fondul acestei recunoașteri, statul trebuie să înceapă urgent rebalansarea acestor inegalități printr-o politică de locuire care să acorde foarte mare atenție, atât politică cât și bugetară, locuirii publice.

Folosind datele de mai sus, tabelul următor arată discrepanța între nevoia de locuință publică adecvată a persoanelor cu venituri reduse și alocarea de resurse publice pentru construcția de locuințe publice, direcționată până acum preponderent către persoanele cu venituri cel puțin medii:

 

Discrepanța între nevoia de locuință publică adecvată a persoanelor cu venituri reduse și alocare de resurse publice pentru construcția de locuințe publice

Compilație de date din Eurostat (2015),Ancheta bugetelor de familie (INS 2014),

Atlasul zonelor urbane marginalizate (BM, 2014), Strategia Națională a Locuirii (propunere MDRAP, 2016)

 

Principiile schimbării legislative și instituționale care să susțină politica justă și antirasistă de locuire publică

Analiza din capitolele anterioare demonstrează că:

►Privarea locativă este cea mai ridicată în rândurile celor care trăiesc în sărăcie, respectiv în rândurile lucrătorilor care aparțin grupurilor cu venituri reduse. Ele se confruntă în mod critic cu situații în care costurile locuinței depășesc 50% din veniturile sau situații în care chiar nici nu acoperi costurile din veniturile lor, situații care îi transformă în persoane fără adăpost sau persoane nevoite să trăiască în locuințe neconvenționale, nerecunoscute legal și fără condiții adecvate. De asemenea, condițiile de locuire degradate și nesiguranța locativă predomină printre cei care locuiesc în zonele dezavantajate și marginalizate ale țării.

►În timp ce sărăcirea a peste 25% din populație a devenit persistentă de-a lungul ultimelor aproape trei decenii, politica guvernamentală a locuirii a funcționat ca instrument al creării pieței de locuințe și al transformării locuinței în marfă, și mult mai puțin ca mijloc de producere și de distribuire adecvată de locuințe publice.

Observând că în ultimii 25 de ani grupurile cu veniturile cele mai mici (sau cele mai sărace) ale clasei lucrătoare au fost supuse în mod predominant inegalităților și excluziunii locative fără să beneficieze de măsuri guvernamentale care să le asigure locuință adecvată, accentuăm obligația statului de a elabora și pune în practică o politică justă și antirasistă de locuințe publice. Este timpul ca politica de locuire publică să își reintre în drepturi și să rebalanseze nedreptățile și inegalitățile create în acest domeniu.

Următoarele principii sunt indispensabile asigurării unei locuințe adecvate pentru toți cetățenii ca nevoie primordială și drept fundamental. De aceea, ele trebuie să se regăsească în mod necesar într-o politică a locuirii definită prin Strategia națională a locuirii și prin legislația relevantă:

  • Modificarea legii locuinței prin armonizarea acesteia cu legislația socială, cu legislația anti-discriminare și cu legislația privind urbanismul și amenajarea teritoriului, prin eforturile bine coordonate ale unei comisii parlamentare speciale pe locuire, ale structurilor interministeriale relevante și ale societății civile active în acest domeniu, în vederea reglementării categoriei de locuință publică care să cuprindă toate tipurile de locuințe construite din bugetul public (cu eventuale completări din alte fonduri) și aflate în proprietatea statului, cu respectarea drepturilor chiriașilor.
  • Administrarea adecvată a locuințelor publice ca bunuri de interes comun prin:

(2.1) sistarea definitivă a vânzării locuințelor construite prin programul ANL, dar și a locuințelor actualmente fond de stat care până acum nu au fost vândute foștilor chiriași,

(2.2) identificarea nevoii reale de locuințe publice la nivel de localități și corelarea adecvată a programelor de construcție a locuințelor publice cu această nevoie

(2.3) reglementarea transparentă și clară a programelor de construcție de locuințe în relația dintre guvernarea centrală, județeană și cea locală, inclusiv a obligațiilor (inclusiv financiare) ale tuturor părților,

(2.4) asocierea structurilor administrației publice locale cu companii private în vederea construcției de locuințe în așa fel încât din această asociere să rezulte și creșterea fondului locativ public.

  • Alocare de resurse bugetare pentru creșterea fondului de locuințe publice prin construcții noi, cât și prin reconvertirea imobilelor vacante sau rechiziția imobilelor abandonate.
  • Prioritizarea, în următorii 10 de ani, a accesului la locuințe publice a categoriilor sociale cu venituri care îi plasează sub pragul sărăciei (formând 25% din populația României), al celor care trăiesc în zone dezavantajate și marginalizate, în locuințe inadecvate, sau în locuințe neconvenționale, sunt amenințați de evacuare forțată, au devenit persoane fără adăpost, sunt victime ale violenței domestice, printre ele persoane de etnie romă supuse nu doar excluziunii locative ci și rasismului instituționalizat.

 

Exploaterea muncii și nedreptatea locativă

Transformarea radicală a economiei în România de azi creează mai multe tipuri de exploatare și nedreptate locativă care afectează diverse categorii sociale constrânse să-și asigure locuirea de pe piață. Dintre ele, cea mai pauperizată este clasa lucrătoare cu veniturile cele mai reduse, indiferent de sectorul economic în care muncește. Această clasă, precum am arătat, include lucrătoarele și lucrătorii exploatați în regimuri de muncă dezavantajoase (salarii mici, lipsa puterii de negociere cu angajatorii, nesiguranță, condiții proaste de muncă), printre ei cei care au venituri sub pragul sărăciei, fie din munci în economia formală, fie în cea informală și lucrătorii familiali neremunerați. Această categorie socială e prioritară în analiza de față, precum a fost și în demersurile noastre activiste, tocmai pentru că persoanele pauperizate pe piața muncii sunt afectate cel mai grav de fenomenele privării locative sau a locuirii precare.

Inegalitățile locative nu sunt doar o expresie a inegalităților de clasă. După cum reiese de mai sus, resursele materiale reduse ale lucrătorilor pauperizați (rezultate nu doar din apartenența lor de clasă ci și din poziția lor pe piața segmentată a muncii) nu sunt pur și simplu o cauză a locuirii lor precare. Adică ele nu doar impun cine, ce fel de locuință și unde și-o poate permite. Dimpotrivă, politica locuirii contribuie la apariția și adâncirea acestor inegalități locative, implicit contribuind la accentuarea inegalităților de clasă. Tocmai de aceea, o parte din acțiunile noastre activiste sunt direcționate către guvernanții și legiuitorii responsabili de definirea acestei politici.

Drept concluzie, accentuăm: inegalitățile locative se datorează mai multor mecanisme ale politicii economice postindustriale ce au afectat atât ocuparea/ munca cât și locuirea în România după 1990, cum ar fi:

1) transformarea forței de muncă într-o marfă pe care lucrătoarele și lucrătorii sunt nevoiți să o vândă tot mai ieftin patronilor, cei mai pauperizați dintre ei având locuri de muncă nesigure sau fiind constrânși să accepte prestarea de munci în economia informală;

2) veniturile reduse și nesigure fac ca locuirea pentru cei 25% din populație să nu poate să fie altfel decât precară, aceste persoane fiind forțate să locuiască în condiții marcate de privări materiale severe, cum este dotarea sărăcăcioasă, supraaglomerarea, nesiguranța, expunerea la evacuări și la riscul de a rămâne fără adăpost;

3) neavând resurse financiare pentru a dobândi locuințe adecvate de pe piața privată (prin închiriere sau prin cumpărare cu sau fără credit bancar), precum și lipsa unei politici de locuire adresate în mod specific pierdanților economiei de piață postindustriale, această clasă socială continuă să fie pauperizată și din cauza mecanismelor pieței imobiliare care transformă locuința în marfă tot mai scumpă.

Pe lângă ambiția analitică de a înțelege politica locuirii din ultimii aproape 30 de ani în contextul transformărilor economice mai largi, în particular cel al dezvoltării capitalismului în România, continuăm revendicarea dreptului la locuire, concentrându-ne asupra nevoilor celor mai săraci 25% dintre locuitorii României. E nevoie de creșterea presiunii politice prin coalizarea mai multor actori din țară cu orientări similare dar și de coalizarea persoanelor aflate în nevoie de locuire. Continuând să individualizeze problemele locative, administrațiile și legiuitorii locali și centrali sunt refractari la recunoașterea că ele sunt consecințele unor procese de natură economică rezultate dintr-o serie de decizii politice. Expunerea continuă și organizată a modului în care nedreptățile locative s-au format, cât și exercitarea unor presiuni asupra decidenților politici continuă să fie urgente.

 

[1] Forumul inițiat de Căși sociale ACUM! și Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, prin programul Fundației Desire din Cluj “Întărirea coaliției pentru locuire din România prin reformularea revendicărilor față de locuirea publică” (http://www.desire-ro.eu/?page_id=3038), a adus împreună între 28 aprilie – 1 mai 2017 grupuri și organizații din România ce militează pentru dreptate locativă, cât și pentru drepturile muncii (printre ele, pe lângă inițiatori, Dreptul la oraș din Timișoara, E-Romnja, Asociația Quantic, campania Servici ușor și Mahala – Comunitatea Muncitorilor Militanți din București).

[2] Documentul “POLITICĂ ANTIRASISTĂ ȘI JUSTĂ DE LOCUIRE PUBLICĂ. Argumente și principii pentru schimbarea legislativă și instituțională în domeniul locuirii” a fost depus în atenția parlamentarilor în 2 mai 2017, el prezentând atât argumente politice și statistice pentru recunoașterea locuirii ca nevoie primordială și drept fundamental, cât și principiile despre care organizația noastră susține că trebuie să fie necesarmente printre principiile unei politicii a locuiri.

[3] Punct de vedere susținut de Raportul Băncii Mondiale “Locuirea în România” (2015), cât și de către Strategia națională a locuirii elaborată ca propunere în 2016 de către Guvernul Cioloș, dar nepromovată prin Hotărâre de Guvern până la finalul mandatului său. De atunci, se poate observa cum această Strategie, dar poate și inițiativa de a modifica Legea 114/1996 – Legea locuinței au fost sacrificate în lupta între partidele politice (partidele de opoziție versus PSD).

[4] Statistici privind locuințele, http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Housing_statistics/ro; Statistici privind distribuția veniturilor (inlcusiv despre rata riscului de sărăcie și excluziune socială, http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Income_distribution_statistics/ro;

[5] Locuirea în România: către o strategie națională în domeniul locuirii, Banca Mondială, 2015

[6] Dosarul politicii de locuințe sociale din municipiul Cluj (2015 și 2016 ) realizat în cadrul campaniei “Căși sociale ACUM!”; Privatizarea producției industriale și a fondului locativ de stat, gentrificarea urbană și financializarea locuirii în Cluj (2017) – studiu realizat în cadrul proiectului “Întărirea coaliției pentru locuire din România prin reformularea revendicărilor față de locuirea publică.”

[7] Altfel spus, conectând analiza noastră la un raport al Asociației Connect, ne referim la persoane care, în piața segmentată a muncii, ar putea fi printre persoanele care prestează muncă atipică (cu contract de muncă pe perioadă determinată și/sau cu normă parțială, sau lucrează pe cont propriu în relații de muncă reglementate), sau și mai probabil se regăsesc printre persoanele ale căror muncă se încadrează în categoria de muncă precară (Ștefan Guga: Munca atipică în România după izbucnirea crizei. O perspectivă de ansamblu. București: Next publishing, 2016).

[8] Atlasul zonelor urbane marginalizate, Atlasul zonelor rurale marginalizate și al dezvoltării umane locale din România. Banca Mondială. 2014.

[9] Decretul-lege nr. 61/1990, modificat prin Legea nr. 85 din 22 iulie 1992; Legea 112/1995; OG nr. 10 din 4 august 1993.

[10] Imediat după 1990 prin Hotărâri Judecătorești; ulterior prin Legea 10/2001; HG 498/2003; Legea 1/2009.

[11] ORDONANTA   Nr. 19 din 27 ianuarie 1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe.

[12] Legea 15/2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuințe proprietate personală, republicată 2014, modificată prin Legea nr. 237/2010 pentru modificarea Legii nr. 15/2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuințe proprietate personală, precum și prin Legea nr. 342/2013 pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 15/2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuințe proprietate personală.

[13] OUG 51/2006 aprobată prin Legea nr. 12/2007.

[14] Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, republicată, cu modificările ulterioare; Normele metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998, aprobate prin H.G. nr. 962/2001 cu modificările şi completările ulterioare.

[15] Reglementat, pe lângă actele normative de mai sus și prin Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare.

[16] Acest lucru s-a realizat prin programul de construcții de locuințe sociale destinate chiriașilor evacuați din casele naționalizate dar fără să fi acoperit integral această nevoie (programul este descris aici – http://www.mdrap.ro/lucrari-publice/-1763/-8348, actualizat pe site MDRAp, martie 2016); precum și prin programul de construcții de locuințe sociale reglementat prin Legea 114/1996 – legea locuinței, realizarea acestora fiind lăsată pe seama administrației publice locale chiar dacă cele din urmă puteau (fără să facă însă acest lucru prea des) să solicite sprijin financiar de la bugetul central.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.