Drepte paralele

Parties are seen as congeries of national, regional and local elites linked by a variety of personal relationships. Such relationships act as communication channels for the distribution of patronage and spoils – Heeger, C. A., 1974, The politics of underdevelopment, London: Macmillan, p. 21.

 Miercuri, pe 29 august 2012, forţele de dreapta au semnat un manifest, care se doreşte a fi „primul pas în constituirea unei alianţe electorale care să reprezinte dreapta în alegerile din acest an”. Forţele de dreapta? Care să fie aceste forţe politice ce şi-au unit puterea? Păi sunt forţele politice şi civice care apără domnia legii şi democraţia, acelea care ne vor proteja de forţele trecutului, care vor gestiona criza economică, politică şi instituţională, care vor lupta împotriva corupţiei, care doresc justiţie pentru toţi şi prosperitate pentru fiecare (am înşiruit câteva vorbe din manifestul nenăscutei alianţe). Iată înşiruirea acestor energii care ne vor binele cu orice preţ: PDL – Partidul Democrat Liberal, PNŢCD – Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, PNR – Partidul Noua Republică, ICCD – Iniţiativa Civică de Centru Dreapta şi FCD – Fundaţia Creştin Democrată.

 Dacă facem abstracţie de toate platitudinile şi locurile comune ale politicii româneşti postcomuniste care îmbibă aşa-zisul manifest (astfel de banalităţi s-au repetat obsesiv în preajma alegerilor în ultimii 23 de ani), putem cel puţin să încercăm o privire detaşată asupra acestui insectar de „forţe politice” (cum le place domniilor lor să se autogratuleze). Când colo, ce descoperim? Un partid prăbuşit, o epavă politică ce caută cu disperare să-şi piardă identitatea datorită incalificabilei guvernări la care a luat parte ca prim solist (desigur, ne referim aici la PDL, un partid ce şi-a unit, în 2008, vigoarea cu evadaţii din PNL tot pentru scopurile enumerate mai sus în manifestul noii alianţe ce se pritoceşte). De altfel, la alegerile locale partidul şi-a schimbat culoarea (democrat liberalii au devenit verzi), iar numele partidului fusese şters (voit) de pe majoritatea afişelor electorale.

Alături de acest partid, care, fără aventura referendumului, risca să devină istorie (aidoma CDR-ului, PNŢCD-ului sau Alianţei DA), funcţionează aşa-zisele formaţiuni nou-nouţe, albe ca zăpada (cum îi plăcea unui fost şi actual consilier prezidenţial să denomineze partidele care, chipurile, o vor rupe cu trecutul), şi câteva bizarerii politice postdecembriste. PNŢCD, o fantomă ce se încăpăţânează să bântuie bestiarul politic autohton, un partid de apartament condus de un personaj burlesc, un arivist care şi-a căutat adăpost printr-o sumedenie de partide politice. Urmează PNR şi al său personaj, Mihail Neamţu. Care or fi simpatizanţii acestui partid, din ce surse se finanţează această falangă prezidenţială, nimeni nu ştie. Se zvoneşte că din donaţii, dar cine îşi imaginează că un român mediu (măcar unul) îşi donează bănuţii pentru această însăilare politică patronată de un domn ce perorează un darwinism social dezgustător (a şi fost, de altfel, catalogat fascistoid) poate fi doar un naiv. O altă fantoşă, Fundaţia Creştin Democrată, un alt personaj, Adrian Papahagi. Un domn care în ianuarie 2012, în timpul protestelor de stradă, în calitate de secretar personal al lui Teodor Baconschi, făcea referire la românii din stradă numindu-i „inepţi” şi „mahalagii”. Acum li se adresează tot românilor prin manifeste meşteşugite şi le vorbeşte în termeni diferiţi: bine comun şi solidaritate. În sfârşit, bomboana de pe colivă: Iniţiativa Civică de Centru Dreapta, o construcţie la fel de însăilată (aidoma partidului domnului Neamţu), condusă de un fost prim-ministru extrem de arogant şi extrem de plin de el (a declarat la o televiziune de partid: „Crin Antonescu nu ar rezista într-o competiţie electorală cu mine. Multă lume ar considera că sunt arogant. Dar eu chiar cred că domnul Antonescu nu rezistă unei competiţii electorale cu mine, directe. Pentru simplul fapt că nu e pregătit ca preşedinte. Însă aceasta e o simplă speculaţie, eu nu sunt foarte interesat de sondaje, mă interesează mai mult să pot performa.”) M. R. Ungureanu, să ne înţelegem bine, este extrem de pregătit, a studiat la Oxford.

 Ce să înţelegem din această încrengătură politică? Cum să o evaluăm? Momentan, fie şi faptul că scriem despre o astfel de bizarerie, şi tot este prea mult pentru un astfel de surogat politic. Ceea ce rămâne este evidenţa, şi aceasta este clară: un partid în derivă (PDL) caută identităţi sub care să-şi ascundă scheletele din dulap. Se face apel la oameni imberbi (şi prin urmare curaţi politic) care să fie mijlocul unui scop mai pragmatic: supravieţuirea cadavrului partidului-mamă. Pe acest considerent se fac şi se desfac manifeste. Este vizată clasa de mijloc, o categorie de cetăţeni care înglobează un segment important de români ce încă mai reacţionează la asocieri de cuvinte fără sens, precum fantomele trecutului sau lupta împotriva comunismului, a stângii în general. Asemenea artefacte politice au traversat meteoric cerul politic românesc postdecembrist. Cum altfel am putea denumi angrenajele politice de tipul Convenţiei Democrate din România sau a Alianţei Dreptate şi Adevăr şi, de ce nu?, de tipul Partidului Democrat Liberal?

Un alt aspect de menţionat: toate aceste personaje care au compus un manifest politic limitat conceptual (gândirea în clişee este extrem de preţuită) au în comun adoraţia pentru preşedintele în exerciţiu al republicii. În numele acestei adoraţii, corifeii încrengăturilor de azi s-au suit pe scenă cu preşedintele, au susţinut discursuri bombastice, au jubilat, au ţopăit de bucurie, au ieşit pe geamuri şi şi-au strigat adoraţia. Numele lor este inevitabil asociat cu persoana preşedintelui. Cine să creadă în demersul lor politic, ghidat din laboratoarele clarobscurului prezidenţial? Cine să le şteargă eticheta de fantoşe politice, şi de ce?

În România nu există clivaje politice, iar distincţia stânga/dreapta este superfluă. Dar asta este o discuţie mai amplă, care nu-şi are locul în acest spaţiu. Dacă într-adevăr falia stânga/dreapta şi-ar găsi un anumit sens în politica românească postdecembristă, ei bine, atunci o pătură rurală săracă şi slab pregătită profesional (jumătate din populaţia României locuieşte la sate), adăugată la un lumpenproletariat şi o pătură a şomerilor destul de solidă din oraşe, ar însemna un succes perpetuu pentru social-democraţi (aşa votează în întreaga lume cu democraţie consolidată aceste pături ale populaţiei). Pentru personaje de tipul celor care s-au strâns în jurul amintitului manifest este o şansă faptul că în România sărăcia, corupţia şi clientelismul electoral dau tonul economic şi politic după 1989. În acest mod, cu un discurs ce simulează normalitatea şi ajutaţi de maşinăria de partid care e făcută să strângă voturi, pot spera şi ei la ceva. Normalitatea i-ar ucide, starea de excepţionalitate le creează solul peren pentru a înmuguri politic.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.