Despre timpul săracilor

Loisirul, timp liber folosit neproductiv, era într-o vreme semn al distincţiei sociale la fel de mult ca obrazul alb al doamnelor, vânătoarea de dragul amuzamentului sau cheltuielile de reprezentare, esenţialmente inutile. Ca ecou al acestei tradiţii, timpul neocupat productiv al celor nedistinşi a putut apărea ca o neobrăzare. Dar cum neobrăzarea nu poate fi imputată ca neobrăzare, nici ca uzurpare, în limbajul societăţii dreptului, e tratată atunci chiar mai brutal, ca furt. Timpul nemuncit al omului născut pentru a munci e o insultă incriminată ca hoţie.

Să lăsăm deoparte că timpul liber al unui şomer sărac e unul silit, frustrat de savoarea loisirului şi de acel detaliu mărunt ce face din posibilitatea de-a dispune de propriul timp, definitorie pentru claselor superioare (astăzi torturate de o compulsie spre muncă, uitând de acel firesc indiciu tradiţional al statutului), o substanţă a superiorităţii lor, şi anume averea.

Trândavilor din clasele elegante le stârneau o spaimă amestecată cu silă ochii săracilor fixaţi asupra toaletelor strălucitoare. Simpla lor apariţie în centrul oraşului, la o oră când ar fi trebuit să se afle în custodia propriei slujbe, era la fel de neliniştitoare şi de suspectă pe cât era de intruzivă spaţial. Dar transgresiunea era mai curând un delict de vizibilitate: decenţa de clasă a săracilor, manierele care li se impuneau, constau în bunul simţ fundamental de a rămâne nevăzuţi.

Astăzi, însă, celui ce-şi petrece ziua la slujbă, prezenţa ori chipul omului trăind în mizerie – chiar dacă el ar putea însemna un reproş mut şi stăruitor – nu-i stârneşte nici pe departe la fel de mult oroarea şi indignarea ca evidenţa că timpul săracului (adică al celui care nu munceşte, fiindcă sărăcia devine, desigur, pentru moraliştii de rea-credinţă, efectul imediat şi univoc al refuzului voluntar al muncii, al libertăţii de-a nu munci) e neocupat: deşi în mod silit, şi cu costuri arzătoare, e totuşi liber. E aproape firesc, deci, resentimentul invidios al salariatului faţă de şomer: şomerul e dovada dureroasă că există viaţă şi fără muncă – când viaţa n-ar trebui să fie posibilă în afara muncii, în afara înlănţuirii ei de muncă, fiindcă numai munca ce o înlănţuie mai poate da un sens vieţii petrecute muncind. Existenţa şomerului nu depinde îndeajuns de muncă. Ajutorul de şomaj e o eliberare, o permisiune nemeritată şi nedreaptă de-a trăi neocupat.

Prezenţa nu îi poate fi deci scuzată săracului decât prin stârpirea cât mai deplină a timpului său cotidian – constrângere care, numai ea, îi concede onorabilitatea şi mântuirea socială. Cu atât mai bine dacă asta înseamna obligarea lui la o activitate „în folosul comunitatii” (adică neraţionalizată de piaţă şi, practic, nefolositoare), care să-i condiţioneze accesul la mijloacele de trai şi, până la urmă, la viaţă. Nu munca utilă îl preocupă pe moralist; nu grija pentru productivitate, ci teama că sărăcia s-ar putea converti într-un privilegiu.

E limpede astfel că un discurs cum e cel ţinut de Rodica Culcer la întîlnirea dreptei din 18 ianuarie  nu e un raţionament economic dubios sau greşit. Pur şi simplu, nu e un raţionament economic. Nu se încadrează în nici unul din clişeele ideologice folositoare pentru justificarea ajustărilor cheltuielilor sociale. Denunţul ei nu e nici vocea care, în numele unui neoliberalism coerent, dar fals, se ridică împotriva oricărei forme de socializare economică – nu există societate, există doar individul şi familia sa, aşa că individul ar face bine să-şi poarte singur de grijă şi să nu dea socoteala nimănui; nu e nici poziţia chibzuită, mai puţin metafizică şi moralistă, a calculului economic ce conchide că prajitura e prea mică pentru ca fiecare să primească o porţie pe măsura poftelor. (Şi care s-ar vedea, desigur, nevoită să calculeze cât anume câştiga bugetul de stat din tăierea alocatiei de şomaj etc., sau, mai ales, ce şi cât anume câştigă economia din munca obligatorie de care depinde viaţa angajatului.)

Nu, intervenţia şefei televiziunii publice, cu instrumentele profesionale care-i stau la îndemână – pe când o nouă emisiune Reflector?! –, judecă dreptatea socială după o cu totul altă măsură. Nu după valoarea economică produsă sau nu în mod obiectiv ori după impozitele pe care le plăteşte fiecare – nu, asta ar însemna să calculeze –, nici după principiul neoliberal tranşant şi cinic al sistării totale a filantropiei de stat (chiar dacă şi discursul ei, asemeni celui neoliberal, transformă mutualitatea într-un raport inegal între cerşetorie şi caritate). Nu, dreptatea socială se măsoară, în termenii înţelepciunii de partid, după felul în care asistatul îşi cheltuie banii. Mai precis, banii noştri, fiindcă noi, donatorii, cetăţenii responsabili, vom rămâne cu ochii pe ei – şi-i vom cere înapoi la cel mai mic semn că sunt risipiţi la fel de neproductiv cum e risipit timpul. (Cumpără şomerul alcool? Rău. Televizor cu plasmă sau benzină? E probabil mai bine. Socialmente mai demn. De ce n-am extinde acest control şi la salarii? De ce-am mai plăti salarii, până la urmă, acolo unde banii curg oricum pe apa sâmbetei?) Alcoolul cumpărat din ajutorul de şomaj e o prelungire a insuportabilă a libertăţii.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.