Despre ipohondriile și ipocriziile spiritului

Gabriel Brebenar, Jurnalul unui cititor, Humanitas, 2011 (premiul Milan Kundera)

 Cartea lui Gabriel Brebenar, Jurnalul unui cititor, publicată la editura Humanitas în anul 2011 și însoțită de entuziastul cuvânt-înainte al lui Gabriel Liiceanu descrie o experiență insolită, ușor descriptibilă în termenii unei patologii a culturii. Nu ne aflăm însă în lumea maladiilor constitutive spiritului, magistral inventariate de Constantin Noica în Cele șase maladii ale spiritului, ci în zona altor afecțiuni. Dacă maladiile din prima categorie provin dintr-o nevoie a spiritului, imposibil de satisfăcut în mod deplin, de a-și găsi forma cea mai adecvată de expresie, afecțiunile de al doilea tip emerg dintr-un complex de factori, mai curând sufletești, dar care se fixează asupra „maladiilor spirituale” pentru a se exprima – deviat, indirect și „sublim” – într-o modalitate simbolică. Pentru a o deosebi de maladiile spiritului enumerate de C. Noica, aș numi această stare patologică drept ipohondrie a spiritului.  Să ne înțelegem: numai un nesăbuit ar putea să alunge în zona frivolului ipohondria, considerând-o, simplist, drept o falsă boală, o minciună sau o escrocherie. Ipohondria, cu atât mai mult ipohondria spirituală, trebuie luată foarte în serios, dacă nu ca pe o boală în sine, atunci ca pe un simptom al unei afecțiuni imposibil de neglijat. Cartea lui Gabriel Brebenar merită cu prisosință un asemenea tratament.

Autorul, în vârstă de 32 de ani și absolvent de filosofie la Universitatea de Vest din Timișoara, ne propune în cadrul acestui straniu Jurnal de cititor o selecție din caietele sale personale scrise între 28 august 2006 și 3 iunie 2008. Cuprinsul cărții ne aduce aminte de un alt Bildungsjournal, cel al lui Horia Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeții (Humanitas, 1995), cu precizarea că, spre deosebire de Zborul… lui Horia Roman Patapievici, a cărui autobibliografie era destul de variată, cuprinzând pe lângă Caiete și Carnete, Fișe, Note, chiar Jurnale, Eseuri și Poezii nepublicate, Brebenar, mai modest, se rezumă să utilizeze CAIETUL ca singurul tip de resursă (auto)bibliografică, e adevărat că în 11 exemplare. Nu mai trebuie spus că influența lui Horia Roman Patapievici nu se face simțită doar în cuprinsul cărții, ci și în conținutul ei, autorul fiind stăpânit de același teribil furor al formării, de un tremol liric al luptei eliadești cu sine însuși și cu tentațiile lumești și de o agonizantă luptă cu timpul prin cea mai cronofagă activitate posibilă: cititul.

Cititul este pentru Brebenar nu doar o plăcută zăbavă, cum spunea în vremuri apuse Cronicarul, ci o tehnică spirituală prin care se urmărește atingerea Absolutului… Un absolut cu totul indeterminat, despre care nu aflăm nimic (o fi Adevărul, Ființa, Neființa?) în afara faptului că este ceva foarte important pentru autor. Absolutul acesta nenumit, indeterminat, transcendent – este vizibil indirect, în „ghicitură”, în lumea creată. Efectele concrete pe care le produce sunt scrierile frumoase ale autorilor iubiți de Brebenar, cel mai des pomeniți și deci probabil cei mai iubiți fiind Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici. Din această perspectivă, absolutul este secundar și relativ la scrierile frumoase. La drept vorbind, el nu contează decât întrucât scrierile frumoase îl presupun. Dovada că absolutul există este literatura – atât de diversă, atât de minunată, atât de imposibil de epuizat. Fără această literatură nu ar mai fi nimic și la urma urmei nici nu ar mai conta dacă există sau nu absolutul. El nu merită să fie căutat (nu se știe dacă și găsit; în cazul în care oprește creația, mai bine te lipsești) decât ca stimulent al creativității umane, ca generator de scrieri frumoase. Absolutul este calofil.

Gabriel Brebenar pornește în cautarea acestui absolut citind. Prin lectură el vrea să afle cum de pot acești oameni să scrie atât de frumos, ce anume îi face să scoată atât de mult din cuvinte. Rigorile pe care singur și le impune sunt de ordin cantitativ și calitativ: să citească cât mai multe cărți bune. Cu două dificultăți se confruntă de la bun început autorul nostru: 1. nu e atât de simplu să îți definești căutările și să știi ce cărți să citești și de care să te ferești și 2. lista cărților bune amenință să fie atât de vastă încât să nu poată fi acoperită, cu toată bunăvoința unui cititor pantagruelic într-o viață de om. Privitor la această a doua dificultate este invocată cugetarea lui Gabriel Liiceanu privitoare la durata de care ar avea nevoie un cititor serios: două vieți! „Câtă dreptate avea Liiceanu! E nevoie de mai multe vieți. Încă două, își dorea el, adică spunea că ar mai avea nevoie. N-ar fi mai bine să fie, totuși, vreo trei?” (p. 136) Prima dificultate îl face să-și dorească succesiv să aibă un antrenor cultural, după modelul lui Constantin Noica, și în acest scop i se adresează lui Horia Roman Patapievici și lui Gabriel Liiceanu, și respectiv – mai ales după ce vede că nu primește de la cei doi nici un răspuns – să devină el însuși un antrenor cultural, drept care alcătuiește o listă de cărți esențiale pentru adolescenți. La aceasta din urmă lucrează cu asiduitate și nu întârzie să-i aducă modificări de câte ori ultimele sale lecturi i le impun.

Imperativul căruia autorul Jurnalului de cititor i se supune necondiționat este:  Citește! Scrierea jurnalului este importantă doar în măsura în care însoțește acest efort al lecturii. Scrisul nu e decât un instrument util înregistrării impresiilor de lectură și al multor citate din autorii preferați. Brebenar nu e intersat de scris mai mult decât de un aparat de fotografiat. Acesta trebuie să fie suficient de bun și la o adică chiar superperformant pentru a suprinde orice „mișcare” a spiritului în lumea aparent atât de banală și de simplă a literelor și cuvintelor. Ca un adevărat vânător de fantome, Brebenar așteaptă răbdător, înarmat cu instrumentele sale de depistare a celor mai fine vibrații, ca în spatele literelor să apară, să licărească, să-și arunce umbra „duhul” Artei, acel „ce” care îi face pe scriitori să scrie atât de frumos. Cum e de așteptat, efortul lui Brebenar este zadarnic: deși pe parcursul a 274 de pagini ne pune la dispoziție tot felul de dovezi că a prins semnalul „lumii de dincolo”, nu reușește să ne convingă decât că lui i s-a părut că aude sau că vede ceva. Cititorul cititorului Brebenar nu aude decât țiuituri, nuanțe de gri, umbre și flashuri suspecte. Nu-i rămâne decât să-l creadă pe cuvânt sau să nu-l creadă deloc. Aceleași opțiuni le are cititorul Jurnalului de cititor și în cazul sentimentului paranormal comunicat de autor conform căruia este „asistat” îngerește de Constantin Noica și iubit de Mircea Eliade, Ioan Pentru Culianu și Petru Creția.

Cititul devine așadar singura ocupație a lui Gabriel Brebenar care este convins, într-un spirit aproape marxist, că din cantitate se naște calitatea. Nu este vorba despre calitatea scrisului propriu – de care nu e interesat mai mult decât de un aparat de înregistrat… spirit și spirite – ci despre aflarea acelei taine a scrisului frumos. Este dispus să filtreze tone întregi de pagini doar pentru a găsi aurul mult dorit, răspunsul la întrebarea chinuitoare: „ de ce unii scriu atât de bine”, „ce îi face să scrie atât de bine?” Pentru ca un asemenea țel să fie atins trebuie să te supui anumitor exigențe… ascetice: să renunți la orice altă ocupație, să renunți la orice specializare, să îți interzici sau să-ți acorzi cu parcimonie micile și simplele plăceri ale vieții, să pui surdină peste muzica și zgomotele lumii, să respingi politica și participarea la viața socială, să fii convins de inutilitatea oricărui efort în lumea sensibilă românească – lume damnată și ignobilă – de la care nu trebuie să ceri decât să te lase în pace pentru ca tu să poti evada în versiunea ei inteligibilă,  culturală. Anxietatea lui Brebenar este că nu va termina căutarea sa, că nu va avea timp, în decursul unei singure vieți, să găsească răspunsul la Întrebare. Acest răspuns este imaginat de autor – cum nu se poate mai ciudat – ca un fel de capăt, ca un punct terminus, ca o limită ultimă a cărților. Dar lumea cărților este, vai!, infinită ca și lumea unde ne ducem mizerele vieți: nu există un zid sau o margine la care, odată ajuns, să-ți poți spune, fericit: am văzut totul, nu mai e nimic de văzut! Lumea cărților proliferează ca și lumea oamenilor care le scriu sau care le citesc. Bibliografia este o Hydră cu nenumărate capete, în locul câte unuia tăiat – a unei cărți „date gata” – cresc două la loc. Este de-a dreptul antologică mirarea autorului, articulată cu năduf, în clipa când află că opera lui Mircea Eliade numără încă 6000 de pagini inedite. Ca și oamenii, cărțile au un instinct de reproducere impetuos, rezistent la orice argumentații teoretice sau predici cathare despre inutilitatea actului (pro)creator. „Am făcut și o listă destul de lungă de cărți pe care trebuie să le citesc sau să le recitesc. Acesta e blândul blestem al cărților: se nasc unele din altele, la nesfârșit.” (p.150)

Jurnalul de cititor lasă impresia unei lumi complet artificiale, livrești, lipsită de substanță. În căutarea absolutului generator de scrieri frumoase autorul descrie lapidar, sec, fără stil. Este ceea ce constată el singur în mai multe rânduri, fără a da impresia că îl deranjează prea mult absența „stilului”, sterilitatea sa scriitoricească. Interesul său e, cum am văzut, altul, este interesul unui Faust manierist, al unui Grenouille obsedat să distileze parfumul cărților frumose. Cu toate acestea, nu lipsesc paginile reușite. Ele se află acolo unde autorul se așteaptă probabil cel mai puțin: în descrierea renovării apartamentului (pp.125-129), în imprecația unei țigănci adresată copilului ei: „mânce-te-ar cancerul!” (p. 130), dar mai ales în acele câteva exclamații sincere ale sentimentului de singurătate, precum aceasta: „Sunt prea singur, nu comunic cu semenii, asta-i.” (p. 148) Aceeași senzație de singurătate endemică este transmisă, mai mult involuntar, în acest fragment: „Licăriri la ferestre (fumez pe balcon). E noaptea târziu și deduc că oamenii se uită la filme cu bătăi, cu împușcături (…) Mă întorc la veioza și la cartea mea.” (p. 188)

Discipolul telepatic al „catharilor de la Păltiniș” introduce totuși o notă discordantă față de concepția „paideică” prezentă în Jurnalul de la Păltiniș aceea care le-a și atras simpatica poreclă din partea mucalitului Nicolae Steinhardt. Deși absolvent de filosofie, tânărul cathar răstoarnă perspectiva maeștrilor: nu filosofia, ci literatura ocupă un loc primordial în formarea de sine.   Titlurile cărților de filosofie „serioasă” lipsesc sau sunt amintite, cu noduri, ca o obligație viitoare, mereu amânată. Cioran este recunoscut ca singurul emisar, subversiv, al reginei tuturor științelor. Dacă ne gândim însă la „reconvertirea profesională” a chiar autorului Jurnalului de la Păltiniș, mărturisită adesea în paginile așa numitei sale „literaturi personale” practicate aproape exclusiv după 1989, s-ar putea ca răsturnarea de perspectivă paideică să nu ne mai apară ca un original act de dizidență, ci dimpotrivă ca o corectă asimilare al „celui de-al doilea Liiceanu”. Autorul Epistolarului, convertit, după propriile spuse, de către Emil Cioran la „despărțirea de filosofie”, își convinge la rândul său admiratorii, prin faptele sale scriitoricești, că nu filosofia, ci literatura și în special literatura frumoasă, calofilă, trebuie să ocupe locul de hegemon al spiritului.

La capătul demersului său diaristic, Gabriel Brebenar este nevoit să recunoască faptul că în urma atâtor căutări nu a găsit nimic. Un dezgust tot mai mare se strecoară în sufletul acestui bibliofag, o „scârbă” de cărți, de literatură și o chemare tot mai puternică spre viață, spre viața simplă și adevărată, viață care suferă însă de un viciu esențial: nu este ca în cărți! Un asemenea viciu este suficient pentru a o respinge ca fiind atinsă de un rău ultim, ontologic, rău de care nu poți scăpa decât evadând în minunata lume a cărților bune. Cercul este astfel complet, iar autorul sprintează, ca un hamster pe roata lui, mânat de gândul să scrie o „Enciclopedie a Răului”. Este atât de preocupat să ajungă la destinația sa încât nu mai poate auzi upanișările bonome ale îngerului său păzitor care-i vorbesc despre „infinitatea proastă” și despre „devenirea întru devenire”. Te și miră că ferventul cititor și citator de Cioran nici măcar nu vede aforismul din Gita, citat de Cioran într-unul din Caietele sale (1962) ca o observație pe care trebuie să o ai mereu în minte: „Mai bine pieri în legea ta, decât să te mântuiești în legea altuia.”  Tânărul nostru cathar respinge viața în numele cărților citite. De acolo știe că lumea e rea și că răul e în lume, imposibil de extras, imposibil de vindecat. „Răutățile scriitorilor” au totuși darul de a fi acceptabile și agreabile, spre deosebire de „răutățile lumii” care nu „sună” deloc ca în literatura pe care o citește. Cu toate astea, răutățile lumii nu îl ating în mod direct și, oricât s-ar forța, nu reușește să-și stoarcă nici o lacrimă mai convingătoare în fața tragediilor de care cotidianul nu duce totuși deloc lipsă. Această absență a sensibilității în fața tragediilor unor persoane reale, altfel atât de delicată în fața tragediilor unor personaje, este încă un motiv de îndelungi mirări pentru autorul Jurnalului de cititor.

Dacă e adevărat că angoasele cioraniene, anxietățile kierkegaardiene și frământările dostoievskiene comunicate de către Brebenar sunt simple (?) ipohondrii ale spiritului, nu este mai puțin adevărat că există în spatele acestor ipohondrii o suferință reală și că această suferință este profundă și tipică pentru o mare parte din tinerii generației căreia Brebenar îi aparține. „Ipohondriile spiritului” prezintă simptomatologia unei suferințe autentice trăită și comunicată doar sub măștile sublime ale „culturii de performanță”, adică exact în termenii paradigmei culturale pe care au preluat-o necritic în anii lor de ucenicie. Sorin Adam Matei are meritul, niciodată suficient de elogiat, de a fi pus în lumină elementele acestei paradigme culturale pe care grupul de la Păltiniș a reușit să o impună, paradigmă căreia mulți tineri formați în perioada de tranziție postdecembristă i-au devenit tributari. O asemenea paradigmă împarte lumea în două: categoria celor aleși (filosofii cu ambiții și pretenții enciclopedice) și categoria (imensă din punct de vedere numeric, dar complet lipsită de valoare) a oamenilor obișnuiți, lipsiți de orice excelență în domeniul spiritului. Conform acestei paradigme singura justificare a celei de-a doua categorii este să producă genii după legile unei probabilistici extrem de parcimonioase: un geniu la un milion de oameni obișnuiți. Socoteala e simplă: la 22 de milioane de români vom avea desigur 22 de genii care trebuie descoperiți de un maestru („antrenorul cultural”) și antrenați pentru a produce așa numita cultură de performanță. Criteriile sunt vagi și depind de flerul unui supra-geniu (antrenorul cultural, maestrul spiritual) dăruit cu simțul recunoașterii genialității. Nu e prea sigur nici cu ce se ocupă cultura de performanță (să citești, să scrii, să traduci?) și nici pentru ce e atât de valoroasă (împotriva curentului general care leagă valoarea unei acțiuni de eficacitatea ei, „cultura de performanță” își afirmă valoarea prin capacitatea de extragere a individului din preocupările concrete, mundane, oferindu-i drept compensație o realitate paralelă și abstractă). Admișii la școala de genii vor fi învestiți de către aleși și vor căpăta atributele „perfecțiunii”, iar picații, mult mai numeroși, vor fi împărțiți în „suporteri” / admiratori ai primilor, respectiv contestatari ai acestora, denumiți generic „frustrați”.

Suferința reală, ascunsă în spatele „ipohondriilor spirituale”, a cărei fișă clinică am încercat să o prezint folosindu-mă de producția literară a lui Gabriel Brebenar, este  rezultatul unui conflict dintre trebuințele, cât se poate normale, ale vieții noastre psihice și un vocabular inadecvat, dar din păcate singurul cunoscut. Paradigma culturală a școlii de la Păltiniș se dovedește toxică în cazul lui Gabriel Brebenar ca și, cel mai probabil, în cazul multor altor mii de tineri sau mai puțini tineri intelectuali. Nici nu poate fi altfel câtă vreme trebuința stimei de sine este inseparabilă în mintea lor de recunoașterea unui maestru spiritual, iar trebuința de autorealizare este asociată cu recluziunea, cu lipsa specializării (enciclopedismul, „specializarea în vag”), cu refuzul unei ocupații zilnice serioase, ucigătoare de talent și de geniu (vezi apologia cioraniană a parazitismului și cea nicasiană privitoare la timpul liber necesar formării celor douăzeci și două de genii)[1]. Trebuința socială va cunoaște și ea stranii malformări din moment ce tânărul admirator al catharilor de la Păltiniș știe că trebuie să fie mizantrop sau, cel puțin, misoromân. A se interesa de viața politică și a te implica în viața socială înseamnă a trăda chiar spiritul școlii păltinișene care prevede retragerea în munți și rezistența prin cultură ca singurele răspunsuri posibile la prezența implacabilă a răului în lume(a românească).

Cartea lui Gabriel Brebenar este expresia nevrotică a conflictului dintre trebuințele persoanelor și vocabularul, fatal inadecvat, dar din păcate singurul cunoscut, pus la dispoziție de o paradigmă culturală revolută. Nu putem să nu observăm că o asemenea paradigmă a produs efecte pozitive pentru cei care au promovat-o și care au impus-o pe piața culturală. Din ce știm despre viețile lor ei nu au fost nici anahoreți, nici neimplicați politic, nici mizantropi, nici arghirofobi și nici lipsiți de profesie. Le rămâne doar unor naivi precum Gabriel Brebenar să creadă că modelul propus de aceștia este altceva decât o ficțiune utilă. Numai că ceea ce este util pentru unul se poate dovedi dăunător pentru altul. Dovadă chiar această aberantă discrepanță între maestru și discipol: în vreme ce maestrul înțelept turează un BMW (pe numele său Siegfried) pe străzile Capitalei, discipolul său târăște vaca (pe nume Steluța) pe ulițele din satul său natal, Basarabasa. Să ne amintim în final, încă o dată cuvintele citate de Cioran: „Mai bine pieri în legea ta, decât să te mântuiești în legea altuia.”


[1] Vezi și excelentul eseu „Sinecură și individualism: un nou ethos românesc” în Sorin Adam Matei, Boierii minții, Compania, 2004, pp. 178-193

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.