De la viermii care îşi merită soarta la cetăţenii care se revoltă împotriva sorţii

TEMA: Protestele din ianuarie 2012

Cumva, am senzaţia că trăiesc în Egiptul lui Mubarak, în Rusia lui Putin-Medvedev sau  vreo ţară a cărei conducere nu prea are la inimă noţiunea de democraţie şi nici nu prea pricepe cu ce se mănâncă aceasta. Este nălucitor să urmăresc cum reprezentanţii puterii şi diferiţi acoliţi ai acesteia, gazetari şi intelectuali din tabăra ultra-conservatoare, care până mai ieri se dădeau mari apărători şi promotori ai democraţiei, găsesc azi de cuviinţă să demonizeze protestele din Piaţa Universităţii. Huligani, nevrozaţi, vandali, anarhişti, brute – iată cum au ajuns să fie etichetaţi cei care îşi exercită un drept fundamental în orice regim democratic – dreptul la protest.

Toţi aceştia par să fi uitat – sau să nu o fi ştiut niciodată? – că democraţia nu reprezintă doar exercitarea dreptului la vot din patru în patru ani. Evident, democraţia electorală, în care întreaga participarea civică se  reduce la ştampilarea buletinului de vot  este cum nu se poate de convenabilă clasei conducătoare, pentru că îi permite să îşi facă de cap între ciclurile electorale, mizând pe faptul că cetăţeanul s-a culcat pe o ureche şi a intrat în hibernarea-i de 4 ani. Dar democraţia adevărată înseamnă implicare şi între ciclurile electorale, înseamnă reacţie şi atitudine în afara ritualului alegerilor – iar protestul este o formă primordială de implicare! Alături de vot, protestul reprezintă actul care conferă substanţă şi umple de sens noţiunea de participare democratică. Cum se face atunci că acesta este perceput ca o erupţie de anarhie şi o agresiune împotriva civilizaţiei?

Într-un text recent, Mihai Neamţu proclamă bombastic şi cu infantilism vecin cu idioţenia că România nu trebuie să asculte glasul celor ce vociferează, ci a celor ce dialoghează în pieţe[1]. Asta arată foarte limpede limitele între care trebuie să se înscrie democraţia autohtonă în viziunea unora precum autorul textului. Ştiţi ceva, domnule Neamţu, nu toţi românii primesc finanţări şi au resursele necesare să ţină  prelegeri despre piaţa liberă şi alte minunăţii, dialogând civilizat  la hoteluri de 4 stele[2]. Pentru mulţi români, pentru cei mai mulţi români, singurul spaţiu în care se pot face auziţi este piaţa publică, iar acolo se vociferează de când e lumea şi pământul, la noi şi aiurea, că doar nu om vorbi în şoaptă!

Emblematic este modul în care se tratează şi se discută despre violenţa de care s-a făcut uz în ultimele zile de protest – şi nu mă refer aici doar la reprezentanţii puterii, ci şi la cei care simpatizau cât de cât cu cauza protestatarilor.  Abordarea cu „barbarii din piaţă” denotă o atitudine de gospodină speriată şi isterică, care nu face cinste etichetei de „analist” pe care o afişează vorbitorii. Să te aştepţi ca un protest va fi sută la sută paşnic după ce societatea a acumulat atâta frustrare este o probă crasă a lipsei de realism şi a discernământului. De ce pretinşii „analişti” nu  analizează, aşa cum le-o sugerează titulatura,  cauzele violenţei, felul în care ea s-a produs, impactul acesteia şamd, ci se cramponează în alocuţiuni  ce etichetează în pripă situaţia şi apoi se lansează în poliloghii moralizatoare şi bombastice? Poate pentru că analiştii noştri atâta pot şi asta au fost mereu – nişte trâmbiţaşi cu aspiraţii „ştiinţifice”…

În primul rând, actele de violenţă sunt o consecinţă aproape indispensabilă a adunării maselor, dintr-o sută de oameni mereu se găseşte unul care să arunce cu o piatră – este pur şi simplu o observaţie sociologică. O turmă de oameni nemulţumiţi nu este o adunătură de manechine ce defilează la o paradă de modă şi punctum. Într-al doilea rând, această violenţă este cu atât mai predictibilă cu cât ea reprezintă răspunsul la violenţa structurală şi simbolică la care cetăţenii au fost supuşi de-a lungul ultimilor ani de guvernare, ca să nu spun chiar de-a lungul  celor 20 de ani de „democraţie” (şi această ură împotriva întregului sistem, împotriva întregii clase politice a fost mirosită rapid de către opoziţie şi televiziunile care îi cântă în strună, ca dovadă ca Antenele au schimbat rapid placa, renunţând la meniul anti-băsescianist pentru unul anti-vandalism). Când puterea îşi depăşeşte atribuţiile şi îşi agresează proprii cetăţeni, ea nu se poate aştepta ca aceştia să o trateze cu mănuşi. Sau, altfel spus, violenţa protestatarilor este direct proporţională cu violenţa puterii – suntem ţara din Europa care a adoptat cele mai dure măsuri de austeritate, deci cum ne puteam aştepta la o furie călduţă, când grecii au dat foc băncilor şi au aruncat cu bombe pentru mult mai puţin? Când democraţia, moderaţia şi echilibrul sunt erodate şi compromise de putere,  societatea nu face decât să practice un mimetism ce face uz de propriile-i mijloace specifice. Iată, deci, că domnul Baconski poate să arunce iresponsabil cu etichete precum cea de „cerşetor” într-o naţiunea întreagă, domnul Urban ne poate denigra numindu-ne „viermi”, dar când omul de rând trânteşte şi el o înjurătură şi aruncă o piatră, se trezeşte civismul în domnul Tismăneanu care ne aminteşte despre „datoria responsabilităţii”[3]. Mai lăsaţi-ne cu ipocrizia! Acelaşi domn Neamţu enunţă emfatic că nimic nu justifică violenţa faţă de proprietatea privată sau limitarea dreptului fundamental la liberă circulaţie. Dar ce justifică atentatul la bunurile publice ale unei societăţi? Şi de când este mai „fundamental” dreptul la liberă circulaţie decât dreptul la libera manifestaţie?

Într-al treisprezecelea ceas, cu hoardele de barbari la poartă, domnul  Boc s-a trezit să ne invite la dialog. O invitaţie binevenită, dar  sosită…niţel cam târziu. Unde era „dialogul infinit” când se  dădea de pământ cu practica centrală a unei democraţii – dialogul social şi când se adopta Codul Muncii prin asumare de guvern? Dar când s-au tăiat salariile şi ajutoarele sociale, de ce nu ne-aţi invitat atunci la dialog? Această deşteptare tardivă scoate la iveală un adevăr dureros şi infinit de trist pentru mine: acela că guvernantul român nu reacţionează decât la ameninţarea pumnului. Aş numi fenomenul „autoritarism întors pe dos”: aşa cum anumite categorii de indivizi sunt sensibile doar la gesturile unei puteri brutale, tot aşa clasa conducătoare, imună la dialogul democratic,  tresaltă  abia când i se pune piciorul în prag.

Acum, strategia puterii este delegitimarea protestelor prin focalizarea exclusivă pe manifestanţii violenţi şi agresivi, imagine care se încearcă a fi extrapolată asupra tuturor celor aflaţi în piaţă. În contra-reacţie,  numeroşi protestatari încearcă să se disocieze de manifestanţii arţăgoşi, la fel cum o fac şi comentatorii ce susţin  mişcările de stradă. „Aceste animale trebuie izolate şi arestate de forţele de ordine fără ezitare”, proclamă, oripilat  ca o mimoză, CTP, referindu-se la cei ce devastează şi distrug.  Ei bine, nu ştiu cât de  justă este această disociere. Ezit să împart oamenii din stradă între „protestatari buni” şi „protestatari răi”. Asta nu înseamnă că aş încuraja violenţa sau că aş practica-o eu însămi,  dar este o formă de comunicare şi  parte a regulii jocului, un ingredient de care nu te prea poţi lipsi în astfel de circumstanţe. Sigur, este ilegală. Dar protestele înseşi sunt ilegale, şi cu toate astea legitime.

Pentru cei care fac în aceste zile apeluri la normalitate, nu pot decât să le spun că normalitatea şi-a intrat, în sfârşit, în matcă, iar „locuitorii” României au devenit „cetăţeni” ai acestei ţări. Iar cei consideraţi dispreţuitor „viermi ce îşi merită soarta” au început, iată, să se revolte împotriva sorţii pe care le-au plămădit-o, ani la rând, elitele conducătoare.

P.S. Despre tehnicile de intimidare a manifestanţilor. Aseară, pentru prima dată jandarmii au împrejmuit de jur împrejur protestatarii şi s-au răspândit, în grupuri compacte de 4 – 5, printre oamenii care manifestă paşnic. Pe la orele 9, pe partea cu Teatrul Naţional, un grup din acesta intră brusc în masa de protestatari şi îi ridică pe câţiva dintre ei.  Noi, restul din jur, luăm jandarmii la întrebări: cu ce drept, unde îi duceţi, de ce nu îi verificaţi aici dacă e doar o verificare, vrem să ne asigurăm că nu e un abuz şi nu vor fi violentaţi. „Haideţi cu noi ca să vă convingeţi că e o procedură normală”, ne îndeamnă unul din jandarmi. Îi urmăm până în faţa unei dube amplasate in spatele hotelului Intercontinental. Acolo, un jandarm mă apostrofează: „Dominşoară, aveţi buletin?”. „Da, dar eu nu prezint interes operativ, aşa mi-a spus colegul dvs”. „A, bine” – m-a crezit pe cuvânt, dacă citea textul de mai sus, precis nu scăpam fără să îi arăt buletinul. După verificarea actelor, doi dintre tinerii „suspecţi” sunt urcaţi în dubă – pentru ce? „Nu li se va întâmpla nimic”, ni se spune.  Între timp,cineva începe să li se plângă jandarmilor „Sunt student, muncesc în construcţii şi m-am săturat să strâng resturile după „aceştia”. „De ce nu vă alăturaţi şi dumneavoastră protestatarilor”, îl întreb pe unul din jandarmi. „Domnişoară, vă rog să mă credeţi, nici mie nu îmi convine actualul regim, sper că nu mă înregistrează nimeni (o spune cu vocea scăzută, în şoaptă), dar am depus jurământ militar, iar jurământul e jurământ”. Peste vreo 5 minute, tinerii băgaţi în dubă sunt eliberaţi, ne mulţumesc nouă, celor care i-am însoţit şi ne îndreptăm din nou spre piaţă. Când colo, un gard de jandarmi ne aţine calea în faţa TNB. „Unde vă duceţi?”. Agitaţie, murmure. „Cum unde, la proteste”. „Nu aveţi voie”. „Cum să nu avem voie, domnule, am fost la verificări, suntem în regulă, nu ne puteţi interzice să mergem în piaţă”. După careva insistenţe, când s-au lămurit că suntem coerenţi şi nu ne pot aburi, ne eliberează trecerea. Ei,  şi eu m-am lămurit cum funcţionează intimidarea jandarmerească: mai întâi, ameninţarea cu verificările, care cel puţin pe unii sunt de natură să îi sperie  – orice s-ar spune, totul are un aer sinistru, duba, scosul din mulţime, superioritatea numerică – mă refer la haita de 15 jandarmi care extrage spre verificare 5 oameni. Apoi, dacă ai rezistat la verificare, urmează pasl doi al intimidării: nu mai eşti lăsat să treci înapoi. E un joc cu nervii manifestanţilor, o hărţuială psihologică. Tot procededul ăsta durează cam 15 minute şi mai multe asemenea verificări se desfăşoară în paralel. Faceţi un calcul să vedeţi câţi oameni pot fi scoşi din piaţă şi eliminaţi într-un răstimp de 6-8 ore, cam cât durează protestul.

P.P.S. Despre tehnicile de discreditare mediatică a protestelor. O altă aberaţie care miroase a manipulare de la o poştă este paralelismul dintre protestele ce se desfăşoară în aceste zile şi mineriadă. “Minerii sunt printre noi”, titrează Ziarul Financiar. “Nimic din ce s-a întâmplat aseară în Bucureşti nu are de-a face cu spiritul contestatar al celor care s-au opus la venirea minerilor în Bucureşti. Dar are de-a face cu spiritul minerilor? Da. Minerii sunt aici” . Tind să cred că am confundat vaca cu vacanţa doar pentru că ambele se găsesc la litera V în dicţionar! Care este legătura între cele două? O brumă de violenţă? Dar acesta e un element comun al tuturor protestelor din lume! Faptul că se desfăşoară în Piaţa Universităţii? Dar acolo făcea băi de mulţime şi Traian Băsescu în vremurile sale de glorie! Şi atunci? După 20 de ani de la căderea comunismului, noi am rămas captivi ai unor tipare antice, profund anacronice, la fel  de utile în înţelegerea realităţilor momentului pe cât este anti-comunismul în interpretarea bolilor prezentului. Obsesia mineriadelor, ca şi anti-comunismul, sunt sindromul  aceleiaşi orbecăieli istorice care ar fi doar contra-productivă, dacă nu ar fi şi ameninţătoare prin dezinformarea pe care o propagă.


 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.