Dacă n-ar fi banii cine s-ar mai gândi la noi?

Oana Pughineanu
Oana Pughineanu s-a născut în 1977. A absolvit Facultatea de Filosofie la Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca. În prezent doctorandă la secția Literatură Comparată a aceleiași Univeristăți. Din 2003 este redactor la revista culturală Tribuna din Cluj. Colaborator al revistei Cultura & multe altele. Fost busier “Vasile Pârvan” la Accademia di Romania in Roma. Autoare a cărții “Plictiseală. Ratare. Prostie. Biobibliografie selectivă” (Editura Casa Cărții de Știință, 2006). Apariții în volumele colective: Cărțile supraviețuitoare (coord. Virgil Podoabă, Editura Aula, 2008) și Scriitorul și trupul său (coord. Marta Petreu, Editura Biblioteca Apostrof, 2007).

Una dintre formulele care întotdeauna mi-a răsunat obscur, asemeni cuvintelor oracolului, în minte este “time is money”. În mod ciudat dificultatea de a înțelege formula nu survine din incapacitatea de a surprinde identificarea. Între timp și bani există îndeajuns de multe relații (economice, juridice sau politice) care pot funcționa pe mici parcele într-un mod cât de cât logic chiar și pentru un necunoscător ca mine. Problema survine în momentul în care încerc să identific – permiteți-mi exprimarea circulară –  termenii care se identifică.

Cu banii mă aflu brusc pusă într-o imposibilitate augustiniană de definire: dacă nu mă întreabă nimeni ce sunt banii, o știu, dar dacă m-ar întreba cineva ce sunt ei n-aș mai ști. De fapt, nici dacă cea care întreabă aș fi eu însămi n-aș ști să răspund. (“De-aia nici nu o să-i ai vreodată”!).  Pun între paranteze eul meu zeflemitor-obștesc (vocea pragmatică a r(n)ațiunii) și mărturisesc că primul lucru care îmi trece prin minte când aud de bani nu sunt facturile (“Ar trebui! Cam cât mai crezi că o să ți le plătească tiacă-tu? Când dracu o să-ți găsești și tu un job plătit?”) și nici deja anacronic-romanticele retrageri flaubertiene din lumea atroce a facturilor în lumea atroce a creației („Har domnului! Numai asta mai lipsea! Să te crezi artistă!”), ci în mod hipnotizant îmi trece prin fața ochilor imaginea Lisei Minelli din Cabaret.

Mai precis, momentul celebru în care își aruncă  monede în decolteu, timp în care câtă Money makes the world go round rotindu-și concomitent posteriorul. Chipul artistei se luminează pe măsură ce moneda coboară atingând climaxul când bucata de metal a ajuns… se știe unde. Nu e vorba numai de aluziile la promiscuitatea sexuală a Berlinului de dinainte de război. Mie cel puțin imaginea îmi sugerează mai mult decâ atât: o schimbare de paradigmă în ceea ce privește însăși percepția corpului. Nu mai există zone superioare și inferioare (în sensul în care o morală cu încredere puternică în ierarhii le înțelege). Banul care alunecă peste corp provoacă o „decongestionare” instantanee… Toate chakrele pe care occidentalul nu are cum să le acceseze oricâte ore de yoga ar plăti par să se deschidă și să ilumineze într-o beatitudine totală. Cabaret a rămas un film cu un puternic mesaj moral (fără a fi moralist) în măsura în care vorbește nu numai de ”haosul” care a precedat ”punerea la punct” fascistă, nu numai de mizeria financiară în care trăiau unii și huzurul altora, ci de apariția încrederii generalizate (și a celor care n-au și a celor ce au) că banii dețin o proprietate curativă absolută și instantanee! (”Ți-am zis sau nu ți-am zis? Tu nu și nu! Tot o dai cu Bitterul suedez!”).

Practic, după cum susține Nigel Dodd în Sociologia banilor, devine imposibilă nu atât definirea banilor, ci stabilirea diferenței dintre bani și non-bani! Mi-ar fi imposibil să mă lansez în comentariul părții de ”definire” a banilor. Numai când aud de ”lichidități”, „piața monetară internațională”… sau ”derivativi” mă ia cu amețeală. (”Păi da! Doamne ferește să reții ceva folositor!”). Totuși, am înțeles că procesul de definire a banilor nu e nici pe departe atât de inocent pe cum ne lasă să înțelegem ideologia care ne servește conceptul de piață asociindu-l cu un mecanism pur.

De definirea banilor atârnă multe interese, iar statul (mai ales în condițiile globalizării) intră în joc nu numai ca și garant legal al banilor, ci și ca firmă, ca investitor pe piață. Statele puternice au ca și concuenți alte state puternice (momentan situația ar arăta cam așa: China și restul lumii), în timp ce state precum al nostru își iau drept ”concurent” însăși elementul ce îl susține (poporul). Taxele ascunse, impozitele nejustificate, dobânzile, TVA-ul exorbitant și, în general, politicile bancare incorecte de pe la noi par să fie o copie extrem de neîndemânatică a „finanțismului” (o formă de a obține profit fără a produce) american ce domină piețele de prin anii ‘80. Numai că în timp ce finanțismul american a fost precedat de o productivitate masivă, la noi „finanțismul” e un mod de a masca lipsa de productivitate.

Revenind însă la rudele noastre mai mari și mai abile,  capcana consumistă în care a intrat Occidentul – dacă e să-l credem pe același Dodd – a fost și continuă să fie elaborată în moduri care depășesc cu mult “mecanismul pieței” sau ceea ce economiștii clasici înțelegeau prin asta. Da fapt, Dodd susține că ceea ce deosebește economia postmodernă de cea clasică (productivă) nu este „consumerismul” (care a fost mereu o constantă, ce momentan și-a schimbat doar „pălăria” trecând de la avariție la extravaganță), ci apariția a doi factori modelatori în ceea ce privește percepția oamenilor asupra a ceea ce ar însemna banii: „preeminența piețelor monetare și financiare” și „industria mass media”. După părerea sociologului englez nu e vorba numai de faptul că, după cum observă Baudrillard, Eco și atâția alții, „valorile-reper mai degrabă decât cele de utilizare au devenit obiect de consum” (”Nici nu ști ce bine ți-ar sta cu un Volvo!”), ci de faptul că, fără precedent în istorie, există o industrie a producerii de consum extrem de invazivă: industria mass-media. Piața nu mei este un loc aparte destinat unui tip specific de schimb, ci „capătă o preeminență fără precedent”, piața însăși devenind „valoare-reper”. Ca să parafrazăm o formulă consacrată (nici că se poate imagina ceva mai eficient pentru a multiplica sistemul decât deconstrucția): „nu există un în afară al pieții”. Capul hidos de hydră al consumerismului se arată nu conform viziunilor clasice ale lui Simmel (banii pun oamenii în posesia unei libertăți cu care nu știu ce să facă) sau Marx (banii te pun doar în posesia unor medieri nesfârșite… poți cumpăra patul, dar nu somnul), ci consumerismul (în viziunea lui Dodd) se oferă ca „plin de semnificații, ca expresie a unei forme de viață devenită gargantuescă într-o lume îndopată de industria mass-media”.

Această industrie a „consumului de consum”, mai degrabă decât să te plaseze în vacuitatea unei lipse romantice de sens, te programează pavlovian în a extrage sensul doar în măsura în care poți să-l integrezi pe piață, doar în măsura în care sensul însuși poate deveni o piață. În mod paradoxal, această unică posibilitate de extragere a sensului se dovedește mai nihilistă și în același timp mai totală (chiar totalitaristă) decât orice colaps al valorilor. Îngrădirea libertății se realizează prin reducerea drastică a concepțiilor despre libertate. Nu e vorba doar de faptul că „totul e de vânzare”, ci, mai sumbru, că ceva capătă drept de existență în măsura în care devine de vânzare (priviți noile discursuri amoroase: „am investit într-o relație”). De unde și eșecul masiv în a gestiona sectoare precum cultura sau sănătatea. Un stat precum al nostru mai are încă dificultăți în a stabili „ce se vinde” cu exactitate în aceste cazuri. Pe deasupra, preocupat de mimarea asiduă a finanțismului american (profit fără producție) nici nu poate concepe că ar exista sectoare care „nu vând”, deși nu are mari probleme în a concepe sectoare care „nu produc”. Dar să ne întoarcem la maeștri americani și la una dintre cele mai profitabile găselnițe de făcut profit fără producere: asigurările. Ele sunt o plasă de siguranță macabră care îi interzic individului să iasă din piață chiar dacă acesta a ieșit din viață.

Fenomenul american al asigurării „țăranilor morți” (dead peasant) este un veritabil exemplu de „poezie” a banilor, de a fantaza (ceea ce e totuna cu a descoperi) mii de cărări necunocute ale rulării lor. Companiile realizază asigurări pentru angajați (fără știrea lor) pregătindu-se pentru momentul în care salariații cu pricina s-ar îmbolnăvi sau ar muri. Aceste asigurări care vizează strict angajatul, nu individul, sunt extrem de profitabile în caz de deces. De fapt, compania e avantajată în momentul în care angajatul nu primește tratament medical, o moarte a unui salariat tânăr aducând mult mai mulți bani firmei (nu familiei decedatului) decât cea a unui bătrân. Nici nu mai are rost să vorbim de o serie de sectoare macabre ale firmelor de asigurare de sănătate care se interpun între spital și pacient. Oricât de mare ar fi asigurarea de sănătate aceste sectoare fac o muncă de detectiv în antecedentele pacientului pentru a descoperi informații pe care acesta le-a ”tăinuit” – și care vezi doamne –  au contribuit la înrăutățirea stării de sănătate. Prin urmare, nedeclarând alte boli minore precedente, pacientul ar fi încercat să fure compania de asigurări, care refuză să plătească tratamentul de care acesta are nevoie în momentul de față. În mod pervers, chiar în momentul în care individul ar avea nevoie de creditare puterea banilor stocați își pierde din eficiență transferându-se de partea lichidității. Cine nu are acces rapid la bani (adică nu are îndeajuns de mulți încât să nu se complice cu credite) riscă să moară de cancer pentru că pe vremuri folosea picături de ochi. Marile îmbogățiri precum și marile crash-uri americane sunt produse de acest switch off-switch on în privința definirii banilor care devin credit în momentul necesității lichidității și invers. Cu alte cuvinte, vă fericim pe credit, dar vă omorâm pe bune.

Revenind însă la industria producerii de consum voi încheia prin a da două exemple care susțin teoria lui Dodd conform căreia actuala formă de economie postmodernă nu se poate explica prin simplul contrast „între raționalitatea calvinistă a ținerii evidenței contabile duble și extremele de tip Disney ale cumpărăturilor ca distracție sau lăcomie”. Pentru capacitatea mass-media de a modela lumea după chipul și asemănarea pieței făcând ca banului să nu-i rămână străin nimic din ceea ce este omenesc e exemplar noul trend al neuro-marketingului. Rezonanța magnetică nu se mai folosește doar la detectarea tumroilor, ci la a realiza o hartă a gusturilor consumatorilor în funcție de felul în care se supun stimulilor ce „trezesc” cele 5 simțuri. Neuro-marketingul nu adresează consumatorului întrebări care pot fi procesate de conștiință (în sens de proces de judecare), ci se adresează reacțiilor pe care creierul le are la vederea culorii unui ambalaj, la efectele produse de un miros sau sunet, pe scurt, la tot ceea ce crește sau descrește secreția de dopamină. Puteți uita de vechile metode de persuadare sau manipulare. Publicitatea nu mai e interesată în a vă înșela capacitățile intelective, ci are mai degrabă atributele unei manipulări genetice. Pe viitor șansa de a vă intoarce de la magazin întrebându-vă „oare pentru ce am cumpărat toate tâmpeniile astea inutile?” e minimă, la fel cum e minimă șansa ca laptopul pe care scrieți să se întrebe la ce vă mai trebuie BS player pe lângă Windows media player? Capacitatea creierului de a se autoironiza (cel puțin pe anumite parcele) va fi ștearsă din „default settings”, adică din start, dintr-un nivel preconștient (hormonal).

Al doilea exemplu îl privesc ca fiind chintesența a ceea ce Baudrillard numea „pauperizarea psihologică”. Nu e vorba numai de faptul că imaginile mass media fac o mulțime de oameni să se simtă și să se perceapă ca fiind „săraci” (ceea ce în mod evident nu e cazul), ci, mai nou, e vorba de a-i face să se simtă bolnavi în caz că nu s-ar percepe ca săraci. Tratamentul acesti noi boli îmbibă într-un mod periculos abordările soft de tipul psihanalizei („nu tu ești de vină”) și coerciția („numai tu ești de vină”). În 2 decembrie 2010 The Wall Street Journal a publicat un text pe care l-aș cataloga drept „istoric”. E vorba de „A program for poor-aholics” care descrie felul în care acești indivizi, dependenți de joburi prost plătite, pot fi recuperați printr-un program de 12 pași. Ședințele sunt copiate formal după cele ale Alcoolicilor Anonimi: „Bună! Mă cheamă Maria și sunt prost plătită”. Conținutul însă reia toate conceptele tari metafizico-religioase care se adresau „sufletului”: celor care au atins „sărăcia” aducând ca argument faptul că ”nu voiau să fie controlați” li se explică cum că nu pot trăi fără „o putere mai mare” care să îi conducă.

Dependentul de job-uri prost plătite e privit ca un îndărătnic care nu vrea să depună munca necesară pentru a-și face viața mai bună. Asociația Prost-plătiților Anonimi (Underearners Anonymous) se oferă să îi dea nenorocitului care suferă de acest comportament compulsiv „the willingness”, adică voința de a face asta, voința de a se privi moralmente inferior nu datorită actelor pe care le face, nici datorită unei educații lacunare care îl debilizează ca individ conștient, ci în funcție de suma pe care o câștigă. Puterea Mai Mare îi oferă Harul. Chakrele au fost deschise, purificate, aerisite. Datorită aplecării grijulii a sistemului monetar și al pieței asupra lui viața i- fost salvată. Viața părinților, a profesorilor, a medicilor și politicienilor care în economia clasică se ocupau de el a fost salvată în același fel. Dacă n-ar fi fost banii cine s-ar mai fi gândit la el, la ei? De fapt, cum s-ar mai fi putut gândi el însuși la el?

Apărut şi în Tribuna / 15 februarie 2011

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole