Corina Tulbure, interviu cu Rafael Poch, Barcelona/Berlin, ianuarie 2012.
(foto: Rafael Poch, Corina Tulbure, Vasile Ernu, Roger Mateos. Dezbatere: Despre comunism înainte şi după „moartea” sa. Decembrie 2011, Barcelona)
Realitatea de culise e Europei e mai puțin cunoscută în România. Dat fiind că în România încă mai există o idealizare a Occidentului, am propus acest interviu din care să rezulte dimensiunea globală a crizei, drept o criză a sistemului capitalist, nu doar a zonei euro. De asemenea, problemele stângii sunt identice în multe țări din Europa, dovada fiind îndepărtarea noilor partide de stânga de social-democrații tradiționali (partidul Die Linke în Germania, Front de Gauche cu Jean Luc Mélenchon în Franța sau Izquierda Unida în Spania) datorită implicării acestora în promovarea măsurilor neoliberale, iar funcționarea capitalismului periferic românesc se înscrie în aceeași dinamică de distrugerea a zonei sociale, ca pretutindeni.
Vorbind despre economie sau dinamică social, cum vezi Europa în comparație cu America de Sud sau China?
Când m-am întors în Europa, după mai bine de douăzeci de ani petrecuți în Rusia și China, m-am întâlnit cu o Europă în stare de somnolență. Anii nouăzeci și prima decadă a secolului au fost, din punct de vedere social, ani de apatie socială. În anii optzeci, continentul era împărțit în două amalgame bizare: capitalism și democrație în Vest, socialism și dictatură în Est. Tensiunea dintre cele două zone modera capitalismul din Vest. În ziua de azi, Europa s-a unificat, rezultatul fiind o Europă a inegalităților sociale și a exploatării crescute, atât în Est, cât și în Vest. Această schimbare socială, care nu a fost similară în toate țările, nu a fost contestată nici în ziua de azi. În Est, supraviețuirea s-a redus la filosofia lui “se salvează cine poate”, datorită disprețului pe care dictaturile l-au insuflat ideii de mediu social. În Vest, situația e diferită de la o țară la alta. De exemplu, în Spania, s-a produs ceea ce eu numesc “asfaltarea intelectuală” a societății: o tendință spre americanizare, un spirit murdar al noului îmbogățit pe credit… În orice caz, rezultatul final a fost asemănător peste tot: un regres în ceea ce privește mișcările sociale și conștiința critică. Între timp, în China avea loc un extraordinar progres economic și o creștere spectaculară a poluării, alimentate de cel mai mare proces de urbanizare din istorie. Un dinamism extraordinar. Un schimb social vertiginos care este greu de caracterizat prin câteva cuvinte. În ceea ce privește America de Sud evident că a avut loc o trezire socială care a avut consecințe politice în numeroase țări. Rezultatul este o nouă capacitate de autonomie în relația cu vecinul din Nord, Statele Unite, și o întreagă serie de inițiative economice coordonate între țările din Sud, un proces nou și care dă speranțe. Întorcându-mă la Europa, se pare că acum ne aflăm într-un moment de schimbare a direcției, pentru că se văd indicii ale unui schimbări, într-un sens invers celui descris anterior. Ceva se va schimba.
Într-un articol citezi o frază pronunțată de Angela Merkel “Nu există nimic care să ne facă să presupunem altă jumătate de secol de pace și prosperitate în Europa”. Poți să o comentezi?
Conține un mare adevăr, deși cu siguranță această frază a fost introdusă în discurs de un consilier al cancelarului Merkel ca o simplă figură retorică. Stabilitatea în care au trăit europenii în ultimele două sau trei generații se susține pe niște baze foarte fragile, pe care criza actuală le pune sub semnul întrebării. Însă în Occident, nu există conștiința unei posibile prăbușiri sistemice, așa cum s-a întâmplat în URSS în anii nouăzeci sau în Argentina cu falimentul bancar din 2001 (corralito). Occidentalii și guvernanții lor nu au această experiență. Prin urmare, occidentalii continuă dansul pe puntea de pe „Titanic” și cred că dacă au cabine la clasa întâi, sunt salvați de la un posibil naufragiu. În Germania de exemplu, este semnificativ faptul că generația care a cunoscut dezastrul din 1945, adică cei bătrâni, sunt singurii care spun ceva relevant și cumpătat despre Europa și criza euro. Când vorbesc însă de criză mă refer la un fenomen care include trei dimensiuni. Un nivel este cel al crizei financiare, dărâmarea piramidei de nisip a speculanților și hoților. Al doilea este criza derivată din consecințele prăbușirii castelului financiar asupra “economiei reale”: companii care se închid, sectoare amplifícate artificial care se contractează, persoane care își pierd locul de muncă și o generație de tineri fără niciun viitor. Al treilea nivel al crizei este nivelul principal: este vorba de criza asociată unei crize/modificări globale antropogenice din care încălzirea globală e scenariul cel mai cunoscut și popular. Acest al treilea nivel este cel superior, dat fiind că în el sunt incluse toate celelalte probleme. Pe lângă aceasta, criza neoliberalismului este o anecdotă, am putea numi-o notă la subsolul paginii…
În anul 2008, când a apărut “criza neoliberalismului”, s-a dorit semnalarea conceptului de criză în totalitatea sa, ceea ce ar fi implicat o tranziție energetică, un schimb al modelului de dezvoltare, de contabilitate, de raționalitate economică, de relații cu mediul înconjurător, și, binențeles, un schimb de valori. În acel moment era vorba de un “New Green Deal”. În prezent, nici măcar nu s-a recunoscut oficial criza modelului neoliberal și deja se pretinde soluționarea crizei financiare cu rețete neoliberale și legende naționale care ne duc la un regres în plin secol XIX. Întâlnirea ONU din Durban, cu dezbateri referitoare la schimbul climatic, a pus în evidență decalajul dintre nevoia urgentă a unei schimbării și răspunsul inexistent la această problemă esențială. Dacă tragem linie, cu greu ne putem imagina o situație mai stupidă și mai mizerabilă.
Când instituțiile internaționale se ocupă deja de ani de zile cu organizarea eforturilor și acordurilor referitoare la încălzirea globală, politicile economice naționale ar trebui să pună ideea schimbării modelului economic în centrul strategiei lor pe termen mediu și larg. Nici măcar în Germania, una dintre țările avansate în mișcarea “verde”, nu se vorbește despre această temă la nivel instituțional așa cum ar trebui. Pe de altă parte, instituțiile noastre democratice nu sunt concepute pentru proiecte pe termen lung, ci pentru proiecte “de unică folosință”, care durează patru sau cinci ani, cât durează un mandat. O tranziție energetică necesită strategii pe termen de cincisprezece, douăzeci, treizeci de ani, dar privirea guvernanților noștri nu vede mai departe de următoarele alegeri. În același timp, structura economică și a companiilor organizate în funcție de propriul beneficiu influențează foarte mult orice proiect de schimbare a surselor de energie: aceleași companii și interese care alimentează încălzirea globală sunt noii lideri ai energiilor eoliene sau solare. Faptul că vechile structuri ar gestiona energii renovabile e un pas înainte, dar nu reprezintă soluția. Nu se va ieși din această criză fără profunde modificări structurale și instituționale. Pentru realizarea acestor reforme e nevoie însă de o mișcare social internațională puternică.
Germaniei i-a convenit, economic vorbind, crearea bulei imobiliare spaniole. Ce este în spatele propagandei neoliberale împotriva “țărilor leneșe” din sud?
În primul rând, e speranța Germaniei că poate ieși neafectată din criză. Germania a fost o țară cu o relativă echitate socială, ca și Japonia, cu un stat social generos și relații de muncă mult mai decente decât media europeană. În 1990, anexarea RDG, care a costat un miliard de euro, a încheiat amenințarea comunistă, care funcţiona ca principal stimulent pentru crearea “modelului social german”. Creșterea competitivității produselor Germaniei în Europa și în restul lumii s-a obținut în mare parte prin îngheţarea salariilor, generalizându-se precarietatea condițiilor de muncă în Germania. Acest regres în privința condițiilor sociale și de muncă a contribuit la afirmarea Germaniei ca o putere exportatoare, într-un moment în care apăreau noi provocări competitive din partea Asiei. Însă acest regres a dezechilibrat și mai mult, din punct de vedere intern, zona euro.
De la introducerea monedei euro, Germania a generat un excedent de 800.000 de milioane de euro în cadrul zonei euro, ceea ce a creat o gaură cu aceeași valoare în țările mai puțin competitive din grupul euro. Aceasta este “uniunea de transferuri” despre care nu se vorbește în Germania, unde se lasă să se înțeleagă prin acest concept doar subsidiile și fondurile de compensație alocate sudului Europei de către Germania sau alte țări bogate. În orice caz, companiile germane au câștigat mulți bani și au investit o mare parte din beneficiile lor în exterior, în escrocheria imobiliară din Statele Unite, în distrugerea litoralului spaniol, și într-o mare parte din fanteziile irlandeze sau grecești, etc. Discursul oficial care se face că nu știe nimic de această situație și dă de înțeles că rezultatul actual este imaginea maniheismului între țările cinstite și cele cheltuitoare, este dovada unei adevărate insolențe, dat fiind că nu este vorba de o problemă de dimensiuni naționale. Criza a fost produsă de sectorul privat, mai ales de băncile care au finanțat piramida imobiliară care s-a prăbușit. Începând cu anul 2008, pentru a soluționa criza, țările europene au dat băncilor 4,6 miliarde de euro, sumă facilitată de președintele Comisiei Europene, José Manuel Durao Barroso. Pe lângă aceasta, s-au avansat și fonduri publice în programele de stimulare keynesiană din anul 2008. Toate acestea au dus evident la creșterea datoriei publice, cum ar fi cazul actual al Spaniei.
Faptul că în prezent dezbaterea se focalizează pe criza datoriei publice, și nu asupra cazinoului care a produs-o, se datorează mai ales faptului că puterea financiară controlează guvernele și mass-media și impun legenda care le convine cel mai mult. Guvernul german a fost foarte activ în acest sens. Național-populismul conform căruia problema o reprezintă țările din sud, cheltuitoare, care ”nu și-au făcut temele”, le permite canalizarea nemulțumirii contribuabililor germani. S-au transferat sute de milione de euro băncilor, drept consecință a iresponsabilității acestora în investițiile făcute în cazinoul global. Dacă s-ar recunoaște realitatea, acest fapt ar însemna revizuirea ultimilor douăzeci de ani de politică economică și social germană, care s-au vândut ca un model de succes pentru restul Europei.
Și nu a fost un model?
Au fost ani de succes doar pentru antreprenori și cei bogați. De la anexarea RDG, economía Germaniei a crescut în jur de 30%, dar rezultatul nu a fost o prosperitate generală, ci o creștere enormă a lipsei de echitate socială. Din anii 90 impozitele pentru persoanele cele mai bogate au coborât cu un procentaj de 10%, iar obligațiile fiscale ale clasei de mijloc au crescut cu 13%, în timp ce salariile s-au redus cu 0,9%, iar încăsările rezultate din beneficii și bunuri imobiliare au urcat cu 36%. Din punctul de vedere al inegalității sociale, Germania de azi este o țară cu un nivel normal dacă ne gândim la Europa: 1% din populația cea mai bogată concentrează 23% din bogăție (o relație similară cu cea existentă în Statele Unite în 2007), iar 10% din populație, cea favorizată, deține 60% din bogăție, în timp ce restul populației dispune doar de 2%.
De ce Germania respinge în continuare emiterea de eurobonduri?
În parte pentru că guvernul german este captivul propriei legende populiste. Legenda spune că Germania este cea care a plătit cel mai mult în Europa, ea este victima. Și este adevărat că Germania a contribuit cel mai mult, în termeni absoluți, dar acest lucru se datorează faptului că reprezintă țara cu cea mai mare populație și economie. Contribuția pe cap de locuitor a Germaniei este a şaptea între cele 17 țări, și conform părții dedicate din PNB este a zecea. Acest adevăr nu se menționează, așa cum nu se menționează nici faptul că germanii au fost cei care au beneficiat cel mai mult de introducerea monedei unice, euro. Atunci, dacă melodia pe care își ia micul dejun în fiecare zi populația Germaniei spune că ei sunt cei care plătesc cel mai mult și că ei au procedat corect din punct de vedere economic, accesul la eurobonduri ar însemna socializarea problemelor economice ale țărilor care nu au avut o politică economică corectă. Ieșirea din această dilemă, ar însemna recunoașterea legăturilor interne care există la nivel european între economii, faptul că euro este în criză și corectarea legendei. Acest ultim detaliu este un subiect foarte delicat pentru întregul establishment german deoarece ar ridica un semn de întrebare asupra politicii din ultimii douăzeci de ani. Nu este vorba de o problemă doar a guvernului actual, ci și a actualei opoziții: să nu uităm că guvernul social-democrat și al verzilor a fost cel care a realizat ultima mare ofensivă neoliberală în țară, care s-a numit “Agenda2010” a lui Schröder, și tot el a deschis poarta spre “hedge funds”… Pe lângă această realitate, există și un element de dogmatism ideologic neoliberal.
Nu ar fi însă corect să omit o altă observație: dacă atitudinea Germaniei este obtuză, cum putem califica disciplinata și masochista aplicare a acestor măsuri de către guvernele Franței, Spaniei și celorlalte țări, care nici măcar nu apără un iluzoriu interes național al unei strategii de export și aplică o politică care duce la creșterea crizei în respectivele țări? În Spania nici măcar nu a existat un “mea culpa” pentru dezastrul imobiliar. Ninciun aeroport construit inutil și niciun litoral distrus nu a dus pe nimeni la închisoare. Dimpotrivă, discursul politic al Partidului Popular revendică acea “etapă de creștere economică”. E o casă de nebuni…
Trebuie să fim de acord asupra unui punct: în Europa de azi, stupiditatea are o dimensiune internațională. În fața împărțirii Europei între țări cinstite și țări cheltuitoare, împărțire care pretinde rezolvarea problemelor sociale prin complicații naționaliste, internaționalismul cetățenilor trebuie să constate, ca un prim pas, absoluta similitudine a stupidității guvernelor europene.
Ce mai rămîne din proiectul european, când vorbim deja de două zone euro, mai ales când ideologia neoliberală a operat împărțirea între europenii buni și cei răi?
Acest discurs introduce o tendință de dezintegrare și dizolvare a Unității Europene. Prin acesta, Germania a deschis o cutie a Pandorei. Este un discurs care separă Europa și aduce ofense națiunilor sale. Am văzut această situație în Grecia unde este demonizată Germania, și începe să existe în Spania. Când am ajuns la Berlin în anul 2008, Merkel era considerată în Spania drept paradigma unui bun guvernant. Începând cu anul trecut, în Spania, prestigiul Germaniei a căzut la pământ. Toate aceste detalii sunt elemente care dizolvă coeziunea europeană, dat fiind că deschid o spirală a dezintegrării. Populația Germaniei, căreia mereu i-a fost greu să se pună în locul celorlalți, nu este conștientă de efectele acestei propagande. Anul trecut, când l-am întrebat pe ministrul de externe al Germaniei, Guido Westerwelle, cum vede resentimentul pe care îl produce în Europa discursul plin de învățăminte referitor la o Germanie cinstită, m-a privit ca și cum aș fi vorbit în chineză… Această situație este foarte negativă, dat fiind că Uniunea Europeană, dacă ne gândim din perspectivă istorică, a reprezentat o soluție optimă la situația care a existat înaintea ei: națiuni care se luptau permanent între ele. De aceea Uniunea Europeană trebuie conservată, reformând-o. Pentru aceasta, interesele generale ale cetățenilor trebuie să aibă prioritate înaintea afacerilor, politica trebuie să existe înaintea economiei. Pe de altă parte, nu ar trebui să cerem luna de pe cer, pretinzând crearea unui stat european. În ceea ce privește proiectarea internațională a Uniunii Europene, trebuie să ne conformăm cu o structură comună, ambiguă și pachidermică care să nu complice viața restului lumii. Dacă am reuși să facem ca această structură să nu fie imperialistă, deja ar însemna un progres istoric enorm.
Referitor la pericolele populismului, care în zona economicului venea cu unele propuneri care ar fi trebuit să vină din partea stângii, ma refer la cazul M. Le Pen sau Orban, crezi că ne aflăm în fața unui discurs similar cu cel al Europei din anii 1930?
Mai înainte am menționat că Europa se află într-un moment de cumpănă, că ceva se va mișca, dat fiind că s-a creat un gol politic și că este nevoie de un răspuns la această situație. În ceea ce privește direcția pe care o vor lua evenimentele, rămâne să discutăm. Detectăm atât indicii care ne duc în 1930, cum ar fi creșterea disprețului față de cei săraci, darwinismul social, rasismul și creșterea discursului și practicilor de extremă dreapta, care în unele cazuri par să imite harta Europei din anii 1930-1940, cât și semne ale unui nou 1848, o “primăvară a națiunilor” internațională, socială, a cetățenilor. Dar să nu ne înșelăm, pentru acest al doilea scenariu pozitiv este nevoie de muncă, asumarea obligațiilor și organizare. Spontaneitatea festivă și narcisistă și un happening “on line” nu sunt suficiente. Exemplele pe care le menționezi ne avertizează că populismul de extremă dreapta poate umple golul politic și poate câștiga voturile cetățenilor.
Dacă ne gândim la modul în care se decid măsurile de austeritate în Spania sau Italia, crezi că mergem spre un totalitarism impus de piețele economice? În Spania s-a modificat Constituția fără niciun referendum, noile măsuri se decid fără ca cetățenii să poată opina etc. Am impresia că ne aflăm într-o realitate dominată doar de capitalul privat, iar pentru protejarea acestui capital se folosește Statul transformat în aparat opresor. Reducem bugetul pentru domeniul social, dar nu pentru justiție, poliție, armată etc.
O anumită austeritate populară în schimbul demontării cazinoului ar fi putut fi acceptabilă, cel puțin în țările cele mai bogate ale Europei. Însă încercarea prin decret de a trimite Europa în secolul XIX, dacă ne gândim la domeniul social și cel al relațiilor de muncă, fără să fie atins cazinoul financiar, evident că nu reprezintă o procedură democratică. Se distruge contractul social european stabilit după al Doilea Război Mondial, acolo unde a existat. Deși nu toate democrațiile sunt egale (în Norvegia există mai multă democrație decât în Spania, în Spania mai multă decât în Rusia, iar Rusia e mai democratică decât Haiti), democrația reală, care există acum, are foarte puține legături cu sensul său inițial de “putere populară”. Tendința care guvernează azi în Europa dizolvă inclusiv această democrație caricaturală. Cum elementele sociale și politice sunt unite, prin degradarea zonei sociale, se degradează și dimensiunea politicului. Ce vrea să însemne de exemplu, “reformarea dreptului la grevă” care se impune în contextul actual în Spania? În mod evident este vorba de restrângerea acestui drept. Cum să înțelegem faptul că oamenii lui Goldman Sachs sunt în fruntea guvernului grec, în Italia, în Banca Centrală Europeană? Toate aceste detalii lansează o provocare directă popoarelor din Europa, care, să sperăm, va duce la o primăvară rebelă ca în 1848 și nu la avântul extremei drepte, a militarismului și iraționalității. În Spania, întoarcerea postfranchiștilor la guvernare este un stimulent pentru mișcările sociale, pentru că se creează condiții mai confortabile pentru protestul cetățenilor, fără complexul de a “face jocul dreptei”, de a o favoriza.
Alegerile din 2013 pot schimba situația din Germania?
În Germania există o majoritate clară care să ducă la eliminarea conservatorilor de la guvernare în 2013. Această majoritate rezultă din suma social-democraților (SPD), a Verzilor și a social-democraților de stânga din partidul Die Linke. Problema este că succesul acestui tripartit este un tabu în Germania. Die Linke este unicul partid opus dogmei neoliberale și care nu are responsabilități legate de măsurile de austeritate din ultimii zece ani. Pe lângă aceasta, Die Linke se opune participării țării în războaie imperiale. Aceste două elemente pozitive, cu care, din punct de vedere sociologic, sunt de acord un procentaj de 60% sau de 70% din populație, sunt separate din cauza relației lor cu zona instituțională: aparțin sau nu establishment-ului. Social-democrații (SPD) și Verzii preferă să piardă alegerile și să guverneze conservatorii decât să se alieze cu Die Linke, din cauza faptului că o astfel de alianță ar însemna o autocritică a anilor de guvernare în care au inițiat programul de austeritate socială și au acceptat participarea Germaniei, pentru prima dată după Hitler, la războaie. O asemenea autocritică ar implica nu doar o schimbare de program, ci și de reprezentanți, dat fiind că liderii ambelor partide au fost cei care se aflau în guvern în acel moment și au adoptat măsurile menționate. Dacă nu se realizează acest pact tripartit, doar social-democrații (SPD) și Verzii nu ar avea suficiente voturi pentru a guverna. Această situație ne indică că Merkel poate câștiga din nou (exceptând cazul în care se scufundă stabilitatea rezultată din politica de export, ceea ce este foarte probabil) sau poate guverna în alianță cu social-democrații SPD. În ambele cazuri, o schimbare de guvern nu ar modifica nimic esențial. Pentru a ne convinge de acest detaliu e suficient să ne uităm înapoi: nu doar în Germania, dar și în Spania, Franța și Marea Britanie, neoliberalismul a fost introdus sau a fost potențat cu ajutorul social-democraților. Și în nici una dintre aceste țări nu există indicii de reformare a acestor partide. În lipsa unei asemenea rectificări din partea acestor partide, cei care doresc o schimbare rațională se mai pot baza pe social-democrați?
Nu, cel puțin în cazul Spaniei, Partidul Socialist a fost primul partid care a aplicat măsurile neoliberale, uitând că era un partid de stânga. Schimbând optica, ai scris un lung reportaj analitic despre situația Chinei în anii 2008. Cum a gestionat China criza?
China a fost unica țară conștientă de poziția sa critică în contextul globalizării înainte de apariția crizei. În 2002, când am ajuns în Pekin, guvernanții deja se gândeau la schimbarea modelului economic: să treacă de la un model bazat pe export, în strictă dependență de piața globală și expus intemperiilor acesteia, la un tip de dezvoltare endogenă, bazată pe consumul intern. Pentru acesta era necesar să se investească mai mult în populația săracă, pentru ca aceasta să aibă acces la consum și să alimenteze acest nou model economic. De aici s-a născut recuperarea conceptului confucian de “mica bunăstare” (Xiakoang) și retorica “societății armonioase”. China își propune la ora actuală crearea unui sistem de asigurări sociale pentru populația sa enormă. Dacă în anii nouăzeci realiza experimente capitaliste în anumite regiuni, acum există experimente “sociale” cum este cel din Chongqing, care recuperează un anumit discurs maoist, referitor la egalitatea socială. Cele enumerate, împreună cu supremația politicului, a controlului pe care partidul îl are asupra finanțelor (șeful Băncii centrale este numit de partid și directorii principalelor bănci sunt membri ai Comitetului Central), le permite un control al situației financiare și o capacitate de manevrare mai mare decât cea care există în Occident. China este o țară care a realizat recent enorme schimbări istorice. Dacă ar fi necesar, China cred că și-ar pune uniforma maoistă, nu pentru a face política din anii șaizeci, ci pentru a schimba în mod radical cursul istoriei ei… De asemenea, trebuie amintit cel mai important aspect: China prezintă toate contradicțiile globale într-o concentrare maximă. Asta înseamnă că dacă se oprește creșterea economică, în China se poate produce o nouă dezordine (da luan), un concept chinez asemănător celui rusesc “smuta” care descrie etapele de haos care jalonează istoria țării. Faptul că actualii guvernanți sunt conștienți de situația delicată a țării pe care o guvernează, nu înseamnă neapărat că vor avea succes.
În cartea ta despre China spui că “Viitorul nostru depinde de China și toate problemele crizei le regăsim în ea”.
Cartea mea încearcă să prezinte o țară care ilustrează paradigma crizei mondiale, ceea ce mi se pare mai realist și mai adecvat decât recrearea legendelor “noii amenințări pe care o reprezintă China” și a “următoarei potențe hegemonice”, pe care ni le vinde presa mainstream. Dezvoltarea expansivă a Chinei evidențiază în cele din urmă caracterul neviabil al economiei mondiale inventate de Occident. Succesele Chinei din ultimii treizeci de ani s-au realizat pe baza unui model în criză, care conține în el multe catastrofe. Însă, dacă China reușește să iasă din criza antropogenică, care e criza civilizației mondiale, în ciuda dezavantajului legat de populație, resurse etc. al acestei țări, atunci toți putem depăși această criză antropogenică. Aceasta este semnificativa “actualitate a Chinei”, care inspiră titlul cărții mele.