TEMA: Privilegiaţi şi marginali
Școala s-a dus de rîpă, elevii sînt tot mai proști, profesorii pică la concursul de titularizare, BAC-ul e o testare polițienească intimidantă, mașinile de fițe și tocurile de 20 de cm sînt de vină pentru tot, Dumnezeul cel bun și Iadul cel rău bîntuie clasa pregătitoare, nu mai avem valori, nu mai este ce era, timpul educației din România e apocaliptic. DEZASTRU! Cam acestea sînt constatările frecvente pe care le auzim, rostite în valuri, la toate posturile TV, cînd vine vorba despre calitatea subnutrită a învățămîntului din România. Asistăm la o reformă de fațadă, la o discuție nesfîrșită despre starea efectelor jalnice în învățămîntul românesc. O dezbatere pertinentă despre cauze determinante pentru condiția submediocră cu care se confruntă învățămîntul devine, se pare, din ce in ce mai inutilă. E mult mai facil să producem un discurs de lamentare continuă, de supralicitare a tîmpeniei – elevii sînt din ce în ce mai tîmpiți – și de instabilitate a valorilor decît să analizăm contextele care au generat precarizarea tot mai accentuată a sistemului de educație.
Școala a devenit un lux pentru copiii din categoriile multiplu defavorizate, care nu-și mai permit privilegiul de a merge la o instituție de învățămînt. Asta în cazul fericit în care ar mai avea unde să meargă. Măsurile de austeritate în educație – închiderea școlilor – reprezintă o decizie criminală de suprimare abuzivă a dreptului și accesului la educație. În timp ce discursul despre școala dotată la standarde europene curge pe toate canalele de știri – fiecare copil cu un calculator și, în viitor, cu o tabletă –, școlile din mediul rural sînt în paragină – excepțiile sînt prea puține -, fără dotări minimale și fără profesori. Despre proiectul cu e-book-urile în care ministerul ar trebui să investească aproape 960 milioane de lei, Ecaterina Andronescu declară: „Ar fi o modalitate excepţional de eficientă în ceea ce priveşte folosirea fondurilor europene pentru educaţia copiilor şi creşterea calităţii procesului de învăţământ şi a progresului scolar”. Progresul școlar poate fi atins, în viziunea ministrului educației, dacă fiecare copil va avea e-book. Ce ne facem însă cu acei copii care nu ar avea unde să folosească e-book-urile pentru că s-au închis școlile în care învățau? Despre ce progres școlar se poate vorbi în cazul lor? Potrivit Raportului asupra stării sistemului național de învățămînt 2009-2010, în mediul rural, 45% dintre elevi termină şcoala primară şi merg mai departe la gimnaziu, 45% dintre elevii de gimnaziu, îl absolvă și continuă studiile liceale, în timp ce 27% dintre tinerii care termină liceul ajung la facultate. Dacă ne gîndim că, în 1898, in mediu rural, rata netă de școlarizare a copiilor cu vîrsta cuprinsă între 7 și 12 ani era de 33%[1], nu am ajuns prea departe cu mult invocatul progres școlar. Și atunci, ca și astăzi, cauzele erau sărăcia extremă, subfinanțarea școlilor rurale și lipsa de cadre didactice la sate. Gestionarea situațiilor în care se află școlile din mediul rural nu este, contrar discursului public, o prioritate a sistemului de învățămînt din România, deși 2000 de școli au fost închise în ultimii ani, majoritatea în comune și sate. Asta înseamnă – declară tot ministrul educației Ecaterina Andronescu că: “școala s-a îndepărtat de domiciliu, nu au fost puse la dispoziția elevilor microbuze și, ca urmare, unui elev care parcurge cinci-șase sau uneori opt kilometri pe jos, dimineața, după-amiaza, este greu să îi mai ceri performanţă şcolară. Aceşti copii nu au nicio vină că s-au născut în mediul rural.(…)Sunt 56.000 de absolvenţi ai clasei a VIII-a care nu au reuşit să ia măcar nota 5 la examenul de evaluare. Dintre aceștia, 37.000 sînt în mediul rural, ceea ce arată cît se poate de limpede că avem o problemă cu învăţamîntul din mediul rural, asupra căruia trebuie să ne orientăm atenţia, preocupările şi mai ales măsurile de remediere a acestor deficienţe”. Marea problemă este că, deși se constată condițiile dezastruoase în care învață copiii din mediul rural și blocarea accesului lor la educație, o strategie consistentă de remediere întîrzie să apară. Închiderea şcolilor nefuncţionale sau cu un număr extrem de redus de copii nu a avut în spate un plan coerent de construcţie a altor şcoli şi nici soluţii alternative care să stopeze masacrul din educaţie. A închide şcoli într-o ţară în care oricum învăţămîntul este compromis înseamnă, pe de o parte, a încălca flagrant dreptul la educaţie şi, pe de altă parte, a devaloriza rolul educaţiei în construcţia unei societăţi deschise.
Deficitul de personal didactic calificat continuă să persiste în mediul rural, în urma cîtorva decizii care au afectat substanțial acordarea unor beneficii profesorilor și învățătorilor care predau în sate și comune. Potrivit art.49 alin.2 din Legea 128/97, indemnizația pentru mediu rural sau localități izolate, adică sporul de rural, se acorda personalului didactic calificat care își desfășura activitatea în mediul rural sau în localități izolate, și reprezenta 5-80% din salariul de încadrare. Acest spor era acordat în funcție de zona geografică în care lucra cadrul didactic. Diferențierea pe zone și localități a fost aprobaăa prin HG 167/2002. Conform art.48 din Legea salarizării unitare, sporul de rural a fost diminuat de la 5-80% la 5-20% din salariu, anulînd astfel orice iniţiativă de atragere a profesorilor în mediul rural.
Potrivit unor anchete realizate de Econtext, în 2001, erau 128.834 de săli de clasă şi cabinete şcolare în şcolile din România. Este vorba de toate sălile de curs, de la clasele I – XII şi pînă la învăţămîntul universitar. În 2010, numărul sălilor de clasă scăzuse pînă la 119.570, cea mai drastică scădere fiind vizibilă în mediul rural. Închiderea școlilor în sate și comune a accentuat disproporția majoră dintre investițiile în mediul urban și cele în mediul rural. Faptul că, înainte să fie pusă la punct o infrastructură regională prin care să se asigure transportul copiilor la școală în mediile defavorizate, s-a recurs la închiderea unor școli a constituit o încălcare flagrantă a șanselor egale la educație.
Proiectul pentru învățămînt rural, desfășurat în perioada 2003-2009, a avut ca obiectiv principal îmbunătăţirea accesului la o educaţie de calitate pentru elevii din mediul rural. După ce PIR a beneficiat de o finanţare totală de 90 milioane de dolari, din care 60 de milioane contribuţia Băncii Mondiale şi 30 de milioane din partea Guvernului României, în 2011 a început procesul masiv de închidere a unor școli în mediul rural și de defavorizare progresivă a copiilor din sate și comune. Sloganul proiectul – Toţi copiii din mediul rural trebuie să meargă mai departe! Tu îi poţi ajuta! – pare, în acest moment, o glumă cinică dacă ne gîndim la numărul de școli închise și, automat, la numărul de copii care ajung cu greu la o școală. O declarație din august 2011 a ministrului Funeriu este concludentă pentru necesitatea distrugerii totale a școlilor, preferată unei reconstrucții sau construcții de la zero: „Aproximativ 1.500 de şcoli au fost închise în ultimul an, acestea neputînd fi numite unităţi de învăţământ, ci ghetouri educaţionale’’. Prin închiderea școlilor nu s-a produs o ieșire din ghetoizarea educațională, ci, dimpotrivă, o accentuare a ghetoizării, prin care copiii din mediul rural sînt transformați în excluși pe perioadă nedeterminată de la rețeaua accesului la educație. Să trezești un copil la 5 dimineața, iarna, și să-l trimiți la școală într-un autobuz neîncălzit – în cazul fericit în care autobuzul pornește – nu este oare un act de segregare violentă și defavorizare legitimată instituțional de ministere care produc aberații în lanț, drapate în măsuri sociale eficiente? Ce s-a făcut, în ultimii ani, pentru ca școlile închise să nu mai fie ghetouri? Ce strategii au fost propuse pentru ca elevii din mediul rural să beneficieze de personal didactic calificat? Care egalitate de șanse? Despre ce tip de acces liber la educaţie e vorba? Sărăcia cu care se confruntă mediul rural în prezent reprezintă unul dintre factorii majori care contribuie la neșcolarizare, abandon școlar și mobilitate socială redusă. Copiii din mediul rural reprezintă o categorie socială cu risc maxim de sărăcie[2], condiţiile defavorabile cu care se confruntă accentuînd absenteismul şcolar. Este vorba, după cum se precizează în studiul Învăţămîntul rural din România: condiţii, probleme şi strategii de dezvoltare, de “ponderea mare a unităţilor de învăţămînt cu clasele I-VIII, frecventate de elevi care au de parcurs pînă la şcoală peste 2 km (uneori depăşind 5-6 km).
Măsurile care au potenţat complexul de defavorizare socială și depreciere identitară în mediul rural au efecte dezastruoase atît la nivelul comunităţilor private de educaţie, cît şi la nivelul întregului sistem de învăţămînt. Închiderea şcolilor a produs:
– Degradarea țesutului social comunitar prin pierderea încrederii în autoritatea școlii ca mediu de coeziune și evoluție.
– Accentuarea precarității sistemului școlar, care e considerat din ce în ce mai ineficient. Școala nu mai este percepută ca o instituție necesară, capabilă să producă o conștiință a apartenenței la comunitate și un posibil model de schimbare socială. Școala devine o locație în proces de disoluție progresivă pe harta comunității, un spațiu provizoriu și vulnerabil.
– Distrugerea sistematică a rolului școlii în accesul la mijloace și resurse care pot produce modificări substanțiale în viața individuală şi colectivă.
– Tratarea școlii ca o instituție profitabilă, care trebuie să-și justifice existența prin ceea ce produce. Dacă produce puțini copii trebuie închisă pentru că menținerea ei este nerentabilă din perspectiva unei gîndiri economice, potrivit căreia orice investiție, ca să se justifice, e necesar să dea naștere unui profit consistent.
Mobilitatea socială ascendentă devine imposibilă în contextul în care asistăm la o distribuție disproporționată a resurselor. Oricît de ambițios ar fi un elev și oricît de mult și-ar dori să continue să învețe, contextul în care trăiește îl defavorizează flagrant. Putem vorbi, astfel, de un acces discriminatoriu la educație, de un acces privilegiant al deja privilegiaților. Cu alte cuvinte, ierarhia sistemului educațional reproduce mecanismul favorizărilor sociale ale clasei dominante, acutizînd inegalitatea de șanse și falia dintre cei care beneficiază de școală și cei care sunt, economic și cultural, exclușii învățămîntului românesc. Exclușii de la resursele educaționale internalizează progresiv opinia generală potrivit căreia sunt incompetenți și incapabili să-și asume rolul de a construi societatea de mîine. Asităm, de fapt, la un multiplu proces de marginalizare, care confirmă inegalitatea de oportunități. Orizontul de speranță și orientarea către schimbarea statutului social ating un grad maxim de precaritate, cauzat de morfologia contextului de viață cu care elevii din mediul rural se confruntă. Speranța de școlarizare scade considerabil, în contextul în care participarea școlară este grav afectată de distribuția inechitabilă a fondurilor în mediul rural: “Accesul diferențiat la treptele de învățămînt, măsură a inegalităților de șanse școlare, se exprimă la nivel statistic în rate de participare diferențiate ale copiilor din diferite categorii sociodemografice la treptele de învățămînt corespunzătoare unei vîrste specifice[3].
Mediul rural a devenit centrul educației precare, o educație de compromis major cu norme decente de supraviețuire și formule consistente de predare-învățare. În România, la școala exclușilor, rata de participare devine din ce în ce mai mare.