Cine apără azi România de ruşi? Cine ameninţă sfera publică cu spectrul războiului? Pe cine se bazează speranţele noului patriotism românesc, antirus şi pro-NATO?
Pe ongiştii, jurnaliştii şi politicienii obedienţi sau oportunişti, cu ochii pe centru, care nu au avut niciodată o viziune informată despre tendinţele istorice specifice periferiilor, dar au fost buni la împrumutat aroganţa, argumentele şi/sau banii marilor puteri?
Pe funcţionarii de stat şi experţii “societăţii civile” care au împins statul spre periferie, spre dependenţa de FMI-UE-BM, bazîndu-se pe propria ascensiune socială, tipică unei colonii, în rîndurile clasei profesionale care gestionează şi întreţine dependenţa?
Pe societatea civilă, intelectualii şi politicienii care, în entuziasmul lor pro-occidental, au susţinut războaie de invazie şi crime împotriva umanităţii şi au devenit apărătorii torturii?
Pe foştii miniştri de justiţie care au apărat megacorporaţii a căror statură globală se datorează contractelor cîştigate politic, în urma devastărilor produse de războaie de invazie? Pe demnitarii care fie s-au făcut că nu văd fenomenul imigraţiei în masă, fie au încercat să profite, dar continuă oricum să ignore faptul că remitenţele depăşesc sistematic investiţiile străine directe? Pe judecătorii, funcţionarii şi politicienii care, în numele sanctificării proprietăţii private, au creat atîtea tragedii şi distrugerea de vieţi ca urmare a evacuărilor forţate? Pe actualii funcţionari ai statului care folosesc jandarmeria pentru instalarea steagului Chevron la Pungeşti, în timp ce preşedintele însuşi apără suveranitatea statului urcînd la bordul unei nave militare cu steag străin, unde nu-l aştepta alt politician, ci un comandant militar? Pe unicul preşedinte respins de popor după 1989 în timpul mandatului, rămas în funcţie mulţumită unei tehnicalităţi ridicole, cel care a dat faţă contemporană figurii de vechil – obedient faţă de cei puternici, agresiv faţă de subiecţii săi? Pe social-democraţii care nu au făcut nimic pentru a lărgi cultura unică a politicilor de stat? Pe liberalii centrişti care au fost cei dintîi dependenţi ai statului şi instituţiilor donatoare?
Pe noua generaţie de jurnalişti servili faţă de patron, maniacal-agresivi cu ţinta momentului? Pe “elitele” admiratoare ale marilor boieri şi proprietarilor de sclavi, care au asigurat actuala bază solidă a rasismului şi homofobiei din sfera publică postcomunistă? Pe intelectualii aculturaţi, cu competenţă de salon, a căror specializare miscroscopică e dublată de ignoranţa enciclopedică în cultură contemporană, şi a căror practică în spaţiul public, în afara umbrelei instituţionale, justifică şi întreţine aculturarea şi îngustimea politicienilor şi jurnaliştilor? Pe anticomuniştii instituţionalizaţi al căror eşec academic răsunător a fost compensat de succesul ideologic deplin în legitimarea unei noi generaţii de pro-fascişti? Pe noii ortodoxişti, care răspund umilinţelor actualei perioade istorice cu o o întărire a autorităţii Bisericii? Pe noua dreaptă, care a recreat mitul unui trecut de aur şi încearcă să răspundă evidentei violenţe neocoloniale prin împrumuturi retorice din contextul de stînga al luptelor decolonizării, transmutate în tabloul mitic al unui capitalism de viitor, mai patriotic şi mai pur?
Scopul acestei liste incomplete – care nu are pretenţia de a satura tabloul sferei publice locale – nu e pornirea unui nou joc de-a datul vinei. Să spunem că majoritatea figurilor dominante ale tranziţiei au făcut ce au făcut cu bune intenţii sau din raţiuni de supravieţuire. Aceasta nu are nimic de-a face cu responsabilitatea socială a generaţiei postcomuniste. Ceea ce ne permit aceste întrebări să observăm e cît de răspîndită e gîndirea unică şi lipsa de viziune. Sfera publică ar avea mult mai multe de cîştigat de pe urma unor discursuri pronunţate de pe poziţii recunoscute de ignoranţă, sau mai precis, ignoranţă informată, decît din fluxul debitat de multitudinea de experţi şi capete vorbitoare pe douăzeci de secunde de problemă. Mai important, această serie de întrebări, pe care fiecare şi-o poate formula diferit, conform propriei viziuni critice asupra tranziţiei, ne oferă cîteva repere ale unei etici a liberării de tranziţie.
Mulţi din cei care apără azi România de ruşi în sfera publică sînt, în general, cei care pînă mai ieri nu ştiau nimic despre Moldova, Ucraina şi Rusia, ba chiar se lăudau cu acest lucru. “Nebuloasa estului”, “lucrurile sînt complicate acolo”, “ce mai e acolo”. Sînt fanii mediatici şi colonizatorii instituţionali ai ideologiilor dominante ale tranziţiei, cei care au susţinut că unica alternativă e capitalismul occidental, cei care au strigat tare că occidentul şi capitalismul se bazează pe democraţie, nu pe violenţă şi corupţie. Aceştia sînt cei care au introdus în ultimele săptămîni în sfera publică locală cuvîntul încărcat “război” şi continuă să îl folosească cu seninătate, între două prelegeri despre “democraţie” şi analize “experte” despre Ucraina, din perspectivă geopolitică. Sînt cei care, în tot valul de expertiză şi preţiozităţi despre “raţiuni strategice”, nu se referă, în mod riguros, absolut deloc la marile revolte sociale din ultimii patru ani din toată Europa de Est, din Ungaria, Bulgaria şi România în Croaţia, Bosnia şi Slovenia, şi în cele din urmă Ucraina. Sînt cei care, pe măsură ce folosesc cuvîntul “democraţie” tot mai des, se referă la lucruri tot mai îndepărtate şi diferite de interesele societăţii largi. “Democracy” şi “freedom”, mai degrabă decît democraţie şi libertate. Sînt cei care s-au ocupat de-a lungul tranziţiei cu alinierea la politicile marilor puteri şi a marilor instituţii transnaţionale, cu alinierea la canoanele culturale şi la liniile directoare ale marilor instituţii donatoare existente.
În sfera publică, colonizatorii ideologiilor dominante sînt cei care au dat naştere în ultimul timp unei noi interpelări: ori eşti pro-NATO, ori eşti “filorus”. Această interpelare nu e nimic altceva decît o încercare de reducere la tăcere a opţiunilor care refuză calea unică a diferenţelor imperiale dintre vestul occidental şi estul Rusiei. Ea urmează mai vechii serii de interpelări metonimice ale tranziţiei: “dacă nu eşti de dreapta, eşti comunist”, “dacă eşti de stînga, eşti de partea Gulagului”, “dacă citezi Marx, eşti cu Iliescu.” Interpelarea anticomunismului instituţionalizat a avut un rol opus sensibilizării pentru cauzele justiţiei sociale, ameninţînd cu “întoarcerea la comunism” orice idei sau proiecte bazate pe interese sociale şi nu pe dictatul actual al pieţei. Se poate observa cu uşurinţă arbitrarietatea acestei ideologii: ura împotriva “comunismului” e pur şi simplu transferată metonimic asupra “ruşilor”, întărind astfel “europenismul” autocolonizat. Printre altele, această raţiune metonimică a tranziţiei s-a transferat şi asupra stîngii independente, care în continuare distinge cu dificultate diferenţele de partea “cealaltă” a eurocentrismului.
Prin această ultimă interpelare a patriotismului antirus, obedienţii eurocentrişti şi oportuniştii traseişti care au făcut carieră din ignorarea şi cenzurarea gîndirii critice şi a opţiunilor istorice alternative, încearcă să îşi legitimeze propria opţiune istorică antidemocratică. În al doilea rînd, antirusismul recent e o încercare de acoperire sau chiar justificare a rasismului eurocentric de cele mai diferite facturi, un rasism care luase de la bun început forma resentimentului de clasă împotriva “proştilor”, a omului comun din propria localitate, dublînd dispreţul şi mîndria necunoaşterii a tot ce intra în “Est” cu admiraţia şi mimarea în deplină cunoştinţă a omului alb occidental. În al treilea rînd, noua interpelare occidentalistă-antirusistă are rolul de recentralizare a sferei politice pe calapodul unei agende de dreapta. Dacă după 2008, dreapta a fost nevoită nu doar să recunoască existenţa stîngii din afara clienţilor săi electorali, ci să împrumute mereu teme, termeni şi regiuni de vizibilitate ale stîngii (ceea ce a contribuit la schimbarea sentimentelor politice a unui număr semnificativ de foşti “centrişti”), noul antirusism tinde să realinieze sfera politică pe o temă tradiţională a dreptei occidentale.
Complexul actualei sfere publice, compus din sfera politică formală, industria culturală, societatea civilă tehnocrată, deţine un maxim de vizibilitate, o putere relativă, dar nu constituie şi nu reprezintă decît o zecime din populaţie. E o minoritate care zeciuieşte restul populaţiei. Aici se joacă de fapt zi de zi miza “consensului naţional”, nu în jocul electoral. Această sferă publică a fost cu totul străină de revoltele sociale recente şi nu a oferit decît răspunsuri antagoniste. În mod analog, actualului conflict din Ucraina i se răspunde cu o falsă interpelare. Or, caracterul antisistemic şi transnaţional al revoltelor sociale din ultimii ani nu s-a îndreptat doar împotriva “clasei politice”, ci a întregii îngrădiri a sferei publice, împotriva îngustimii drumului istoric unic luat de tranziţia postsocialistă. Conflictul din Ucraina reprezintă sfîrşitul acestei tranziţii, care e o tranziţie regională, nu naţională, în context global: integrarea cu succes a Europei de Est în periferia sau semi-periferia capitalismului global, cu tot ce înseamnă aceasta: cursa inter-regională în jos, crearea unor cvasi-monopoluri şi oligarhii capitaliste locale, constituirea unei clase profesionale care se ocupă cu administrarea dependenţei, mărirea inegalităţilor sociale, permanentizarea violenţei în regiune, transformarea resurselor naturale într-o raţiune a violenţei şi corupţiei, convertirea politicilor de dezvoltare într-un sistem închis, autoreferenţial, şi, nu în ultimul rînd, îndepărtarea accelerată a statului şi a aparatelor de stat de dialogul şi relaţia cu cetăţenii săi.
În Ucraina, oligarhii lui Ianukovici, susţinuţi de o elită a funcţionarilor de stat, au fost înlocuiţi de alţi oligarhi capitalişti, puşi direct în poziţii politice. O elită a fost înlocuită cu altă elită. Tituşki lui Ianukovici au fost înlocuiţi de miliţiile extremei drepte, parte din coaliţia guvernamentală de la Kiev, sprijinită de facţiuni occidentale diferite. Astfel de grupări au cauzat masacrul de la Odesa din 2 Mai, căruia nu i-au căzut victime doar “pro-ruşii”, ci militanţi anti-fascişti şi simpli cetăţeni care încercau să continue procesul revoltelor populare din Ucraina, respingînd noile oligarhii venite la putere. Deocamdată, în întreaga regiune, răspunsul statului la revoltele sociale se articulează doar prin violenţă. Avem de a face cu o reconstituire a puterii în sensul de dominaţie, în locul puterii în sensul de consens comunitar.
Rusia a tulburat sistemul interstatal prin anexarea unui teritoriu al altui stat. Aceasta deschide posibilitatea unui proces fără sfîrşit clar, care mobilizează forţele militare ale statelor şi instituţiilor transnaţionale. Puterile occidentale s-au coalizat din nou în Europa de Est, conform unei tradiţii istorice de rău augur, cu “fasciştii”. Cu toată retorica lor patriotică, anticorporatistă şi anti-colonială, noile forţe est-europene de dreapta şi extremă dreaptă se inspiră şi se reîntîlnesc cu rasismul forţelor de dreapta occidentale. Ele au împrumutat datorită conjuncturii teme ale stîngii antiglobaliste, însă reproduc aceeaşi monocultură a retragerii în fortăreţe şi a idealului unui circuit închis.
Iar acum, ca simplu cetăţean – care consideră că a învăţat ceva din zilele Revoluţiei televizate din 1989, se presupune că ar trebui să mă simt mai în siguranţă cînd văd jurnalişti locali din România, Polonia şi Moldova chemînd oamenii la arme? Cînd manevrele sub acoperire ale ambelor părţi geopolitice domină spaţiul ştirilor, cînd
oficiali germani şi suedezi sînt arestaţi în Doneţk, trupe nord-americane apar şi fac exerciţii în Letonia şi Polonia, iar două crucişătoare de război întră în Constanţa? Ca intelectual dator să opun perspectiva mea publică oricărei “raţiuni de stat” secrete, tot ce pot să observ e că propria mea regiune e pe cale să devină, din zonă de frontieră a Occidentului, front de război. Iar din istoria sa, ştim foarte bine că Occidentul nu ştie să se oprească, avansînd în iarnă cu obstinaţia unui violator. Reîntoarcerea retoricii, ba chiar şi a unor figuri ale Războiului Rece, e de rău-augur: acel război a fost “rece” doar pentru gurile din Washington şi Moscova, însă a fost cît se poate de fierbinte pentru toate popoarele periferice care au suferit de pe urma napalmului şi a rachetelor.
Ceea ce are loc azi nu e un război rece: criza globală a capitalismului a trecut de la faza economică, declanşată în 2007-2008 în centrii Occidentului, şi care a rămas nerezolvată, fără ieşire, blocată în paradigma austerităţii, la o fază geopolitică, în care forţele globale şi cele regionale îşi dispută controlul asupra periferiilor şi semi-periferiilor, declanşînd o nouă cursă, cu potenţial catastrofic, pentru acapararea pămînturilor agrare şi a resurselor naturale. Consensul mainstream din ultima vreme, de la Stiglitz la FMI, referitor la absurditatea şi violenţa politicilor neoliberale nu va fi aplicat decît în ultimă instanţă periferiilor. Liniile de fractură ale sistemului-lume global, a spaţiului interstatal, trec astăzi şi prin Estul Europei. Ca urmare, adevărata prioritate nu e “apărarea de ruşi”, ci articularea explicită a unor politici pentru desprinderea de dependenţe la nivel regional şi care nu au nevoie de apelul retoric la naţionalisme sau ortodoxisme. Deocamdată nu există niciun politician local care să se mişte în această direcţie iar asta arată cam care sînt posibilităţile reale pe termen mediu.
Dacă există motive de optimism, ele nu vin de sus şi nu vin din sfera politicii formale. Cu toate îngrădirile sale, sfera publică locală s-a schimbat mult în ultimii ani. În ultimii trei ani s-au multiplicat grupurile culturale independente. Editura TACT s-a alăturat grupului IDEA cu o serie fantastică de produse editoriale din repertoriul extins al teoriei critice, şi munca abia e la început. CriticAtac a reuşit într-un răstimp foarte scurt să atragă mai mult de o sută de colaboratori şi un public consistent, de nivelul unui cotidian făcut pe bani. Seria interviurilor cu angajaţi creată de Vladimir Borţun a devenit un gen aparte, care a depăşit aşteptările editoriale. Cartea despre Roşia Montană a lui Mihai Goţiu, rezultat al urmăririi asidue a unei cauze timp de un deceniu, în care perspectiva politică a autorului însuşi s-a schimbat considerabil, nu ar fi putut apărea în 2004-2008. Cenzura postcomunistă a temelor şi numelor nu mai e la fel de puternică. Tot mai mulţi jurnalişti şi intelectuali au început să ajungă să se familiarizeze cu poziţii ale “stîngii”. Societatea civilă, pe care o cunosc mai puţin, pare a parcuge momentul unei schimbări structurale: din domeniul ecologic, al activismului urban, al luptei antirasiste şi feministe au apărut grupări şi proiecte care împing agenda socială a “societăţii civile” dincolo de agenda neocolonială a misiunii civilizatoare, înspre alternative sociale de sine-stătătoare. Capacitatea de mobilizare şi longevitatea campaniei Roşia Montana rămîne referinţa centrală, cu toate criticile ce i se pot aduce. Munca asociaţiei VIRA, în contextul rezistenţei rurale de la Pungeşti, e un exemplu de care rămîn încă de tras învăţături. Forumul Justiţiei Locative din martie 2014 reprezintă poate cea mai importantă convergenţă a reflecţiei intelectuale şi nemulţumirii sociale în jurul unei politici pe cît de sistematice, pe atît de tragice a tranziţiei: retrocedarea proprietăţii şi evacuarea forţată a chiriaşilor. Cultivarea alternativelor şi a justiţiei sociale prin tactici autonomiste a început să debuşeze în convergenţele unor platforme unite.
Cu alte cuvinte, în toiul unei crize sistemice normalizate, bîntuită de spectrele războiului şi a distrugerii speranţelor de viitor, sînt prezente condiţiile pentru revendicarea unei noi etici civice, intelectuale şi politice, dacă nu şi pentru o transformare instituţională. Atît avem. Dar fără o asemenea etică a eliberării nu e posibilă transformarea sistemică de care avem nevoie. Revoltele populare din ultimii ani şi seria de fundături în care s-au aruncat puterile instituţionale arată că generaţia postcomunistă şi-a trădat irevocabil misiunea de generalizare a libertăţii după căderea dictaturii. Tranziţia s-a dovedit o falsă promisiune a cărei unică menire e parcurgerea unui proces. În felul în care a fost articulată pînă în prezent, apărarea de ruşi nu e decît o fugă de propria responsabilitate: un apel dintr-o nouă alee lăturalnică. Noii patrioţi, de la social-democraţi la conservatori, trecînd prin traseiştii, continuă să traducă patriotismul în termenii unei monoculturi şi nu oferă pe viitorul apropriat decît posibilitatea “alegerii” între capitalul local şi capitalul transnaţional.