S-a tot vorbit de partide de stînga. Pentru că, ne spun studiile sau o plimbare cu microbuzul în provincie, sînt mari inegalităţile în ţară. Bonus, mai e şi corupţia care sărăceşte. Stînga e cel mult un soi de caritate în capul unora dintre specialişti, oengişti, economişti. Nu are revendicări. Nu are „politici”.
Toată preocuparea pentru stînga se surpă cînd atacul e frontal şi fără ambiguităţi. 30 de specialişti, analişti, economişti, profi şi la ASE, şi thinktankişti, şi membri prin chestii patronale ne avertizează că salariul minim surpă economia. Sufocaţi de grija pentru tinerii care n-au job, specialiştii s-au gîndit să lupte pentru dreptul tinerilor de a munci pentru mai puţin de 9 milioane pe lună. De ce nu or fi propus direct să transforme alocaţiile în salarii după împlinirea vîrstei de 18 ani?
Dar o reacţie am avut deja aici despre această scrisoare care e practic un manifest fără ruşine al unei hegemonii în expresia publică economică, jurnalistică, intelectuală. E şi un bun punct de pornire pentru o evaluare în tot acest freamăt de stînga. M-am întîlnit cu oameni dintre cei mai diverşi în ultima vreme care au întrebat de partide, mişcări de stînga, cînd apar etc. Ştiţi cu toţii, sigur aţi nimerit măcar pe facebook peste o astfel de apăsare.
O scrisoare precum a celor 30 nu a generat nici un răspuns de grup pe măsură. Sînt acolo nu doar tot soiul de neaveniţi, ci profi la ASE, analişti influenţi. Ei modelează de ani de zile intoleranţa zero faţă de angajat ca formă de propulsare a investiţiilor. Nu mai sînt nişte exotici libertarieni sau doar nişte proprietari de firme de curierat care au nevoie să pună tinerii pe scuter la lucru pe şi mai puţini bani.
Aşa că zic să avem ambiţii mai modeste: aş vrea să văd că în şcolile noastre nu se citeşe degeaba fie şi o minimală bibliografie de stînga. Aş vrea să văd oengişti, participanţi pe la proiecte europene şi tot felul de oameni deschişi la minte că au măcar minima reacţie împotriva unui atac fără menajamente. Dar ceaiurile, dineurile şi deconturile de hotel pe cauze sociale continuă neabătut, în paralel cu pumni fără mănuşi daţi în faţă. Dubla măsură de acest tip e cea care face imposibil un front public de apărare a angajaţilor şi de critică reală anticapitalistă în acest colţ de lume. Europa de periferie estică are voie să fie doar mai conservatoare decît cel mai conservator creştin democrat din UE centrală şi de vest. Atît. Cine are critici să facă un proiect european în colaborare cu ONG-uri care deja au ajuns un soi de capsule partinice de dreapta care se activează doar atunci cînd un PDL de exemplu ajunge la procente de popularitate formate dintr-o singură cifră.
Atacul economiştilor şi antreprenorilor e violent prin argumente. Singura formă de scoatere la alb a economiei ar fi pentru ei micşorarea salariului. În general, europenizare pentru aceşti oameni înseamnă dezeruopenizare în tot ce înseamnă drepturile angajaţilor. Sînt susţinuţi de hotnews şi alte siteuri de dreapta şi „de bine”. Televiziunile pline de lucrători precari şi batjocoriţi de patroni se regăsesc şi ele instant în aceste reverii economice de înalt nivel. La pachet se mai dau şi ştiri despre ţărani care nu vor, nesimţiţii, să muncească din greu în vreo făbricuţă unde li se dă fabulosul salariu de 1000 de lei.
În fine, ce vroiam să le zic acelora care stau la stînga şi contemplă surparea acestui front, că reveriile la partide şi la alte forme complicate de organizare sînt deja dizgraţioase. Cu atîtea forme de comunicare – doar sîntem facebookişti, vorba aia – stînga nu a reuşit pînă în anul 2014 să trimită măcar o scrisoare semnată de mai mult de 2-3 organizaţii care să combată nici cele mai agresive atacuri publice. Dreapta conservatoare zburdă fără probleme.
Se pare ca singura sanasa a stingii acum e fie sa faca un tirg de produse traditionale de stinga, fie sa dea puncte ISI pentru manifeste si proteste.
Unul dintre sfaturile frecvente pentru „stînga” e s-o lase cu formele invechite de revendicari. Pai nu formele de protest sint invechite. Formele de abuz sînt foarte vechi. Daca-i spuneai unui vestic acum 50 de ani ca ziua de lucru are mai mult de 8 ore si ca concediul e un moft, te scuipau in ochi. Sigur, au dispărut uzinele mari, se poartă programul flexibil, dar asta nu înseamnă că nu trebuie găsite noi soluţii anti-exploatare.
Vrem partid de stinga dar nu vedem ca lupta pentru spatiu public, pentru platforme de dezbateri, pentru diverse cauze ecologiste inseamna confruntari reale cu capitalul. Nu putem la nesfirsit sa cosmetizam problemele in mode si fantezii 2.0. e frumos sa faci grupuri de susţinere, sa le raspindesti, dar pina la urma, daca chiar ne intereseaza cum se produce pauperizare, cum ni se fura viaţa publică, nu avem cum sa evităm afaceri imobiliare, afaceri cu utilitati publice. Sigur, replica obişnuită, spusă cu emfaza noutăţii de ultimul răcnet, e că nu mai exista dreapta stinga, ca sîntem in postpostistorie.
Dar dacă s-a terminat cu opoziţia ideologică in sensul in care prezenta Victor Ponta reducerea CAS zilele trecute, atunci imi pare rau, Ponta e mult mai generaţia facebook decât mine. Eu pur si simplu nu am auzit de investitori care să cedeze vreun centimetru din privilegii şi din profit, se vede asta în datele economice şi sociale. Dar Ponta a auzit de angajatori care, miloşi din fire, au mărit salariile pentru că li s-a scăzut CAS-ul.
Filozofia „orice preţ pentru un job” e de la sine înţeleasă şi de „progresişti” diverşi care vor livra instant etici anticonsumeriste. Cu cît tinerii nu au locuri de muncă, cu atît repetăm cuvîntul „tineri” cu epitete simpatice precum „facebook”. Şi facebookul se plăteşte cu ceva. Avem oricum un procent însemnat de oameni care lucrează şi sînt în pragul sărăciei.
Pentru reacţii şi discuţii de acest tip ar fi bună o stîngă ceva mai unită, cu ceva sprijin instituţional, public. Or, nici măcar asta nu ne-a ieşit în ultimii ani. Visul la partid în condiţiile astea e deja aiuritor. Un partid făcut pe baze atît de fragile va putea fi cumpărat a doua zi de primul businessman mai aventurier. Cînd voi vedea mai mulţi oameni cu posturi căldicele şi cu discursuri căldicel progresiste că-şi vor risca postul cu o semnătură într-o minimă luare de poziţie în faţa atacurilor dreptei, atunci vom mai vorbi şi de partid.
Stînga românească pare să fie cel mult un sentiment nobil de dreapta în vremuri de alegeri sau un soi de vis de caritate în restul timpului. Blocajele sînt nenumărate, scuzele de asemenea, dineurile despre săraci şi meditaţiile POSDRU fără număr.