Transparency Internaţional (TI) a dat publicităţii recent rezultatele studiului său anual prin care măsoară percepţia asupra corupţiei în sectorul public. Combinând sondaje în rândul populaţiei cu expertize ale unor instituţii specializate în măsurarea nivelului de corupţie, TI atribuie fiecărei ţări un scor. În 2014, România ocupă locul 69, opt locuri mai sus (deci mai puţin coruptă) comparat cu anul trecut, însă la acelaşi nivel ca în 2007.
În primul rând, metodologia TI a fost pusă la îndoială de multe ori, căci percepţia asupra corupţiei nu reflectă întotdeauna adevăratul nivel al corupţiei. Mai mult, în contextul numeroaselor campanii anti-corupţie şi a transformării luptei împotriva corupţiei într-un show televizat, e posibil ca impresia publicului să rămână constantă în evaluarea nivelului corupţiei. Pe de o parte românii au fost întrebaţi de câte ori au trebuit să dea mită la şcoală, în spitale sau în alte instituţii publice, iar pe de altă parte s-au pus întrebări privind percepţia instituţiilor de forţă (legislativ, Preşedinţie, Guvern) în relaţia lor cu elementul corupţie. Cert este că există riscul ca românii să declare un nivel mai ridicat al corupţiei în rândul instituţiilor care se bucură de puţină încredere.
În al doilea rând ar trebui să insistăm asupra experţilor care sunt consultaţi în materie de corupţie în România. De ceva ani buni întâlnim o hegemonie a unor nume auto-declarate ca luptând împotriva corupţiei. Monica Macovei, Alina Mungiu Pippidi, Sorin Ioniţă, Laura Ştefan şi restul grupului din jurul Societăţii Academice Române deţin monopolul asupra evaluării nivelului de corupţie din România. Aceştia îşi câştigă existenţa din anti-corupţie, au numeroase legături politice cu dreapta românească (pentru care discursul anti-corupţie este fundamental), aşa că putem să punem la îndoială obiectivitatea surselor folosite de TI.
Un alt aspect are a face cu legătura dintre corupţie, buna guvernanţă şi creşterea economică. Cazurile Indoneziei în perioada Suharto, a Braziliei şi a Chinei contemporane sunt elocvente. Aceste ţări au avut creştere economică în ciuda (sau poate datorită?) nivelului ridicat al corupţiei. Teoretic, mita favorizează intrarea pe piaţă a unor mari companii, permite anumite facilităţi pentru IMM-uri şi pe alocuri acţionează ca un lubrifiant social pentru anumite categorii sociale altfel excluse din sistemele de educaţie şi de sănătate, excludere rezultată din proastă funcţionare a anumitor instituţii.
În materie de legislaţie anti-corupţie şi acţiuni de pedepsire a actului corupţiei, observăm în România un trend interesant: pedepsirea doar a celor care primesc mită, nu şi a celor care o oferă. În dosarul Microsoft numeroşi miniştri par a fi inculpaţi, însă nimeni din partea sectorului privat nu a fost acuzat că a recurs la metode ilegale pentru a câștiga anumite contracte. A aresta directori Microsoft nu dă bine la televizor şi nu ajută din punct de vedere politic, pe când a aresta politicieni poate da mai multe roade în jocul politic.
Când vine vorba de trecut, se pare că anti-corupţia nu are (sau poate preferă să le ignore) instrumentele necesare pentru a-i pedepsi pe acei oameni care au facilitat marile privatizări de după 90. Decebal Traian Remeş şi Avram Mureşan sunt cam singurii care au făcut închisoare, deşi în guvernarea CDR mii de companii cu capital majoritar de stat au fost vândute pe sub mână, fără obligaţii specifice privind viitoare investiţii sau privind comportamentul faţă de angajaţi. Ce s-a întâmplat cu majoritatea industriei româneşti este deja istorie, iar DNA-ul nu pare interesat să sape prea mult în trecut.
Anti-corupţia este folosită, de asemenea, ca o armă de control asupra politicului de la Bucureşti din partea instituţiilor europene. România e sora vitregă a Europei, care trebuie constant pedepsită, căreia i se impun liste cu puncte de îndeplinit, căreia i se încalcă suveranitatea şi care trebuie domesticită. Acest lucru se petrece prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare, prin refuzul acceptării în zona Schenghen şi prin canale mai mult sau mai puţin informale. Acest lucru se petrece în ciuda faptului că la nivel european nu există aproape niciun mecanism de control al instituţiilor europene, corupţia este în floare, iar preşedintele Comisiei Europene însuşi, Jean Claude Junker a fost implicat timp de decenii în acte de corupţie în paradisul fiscal numit Luxemburg (vezi recentele LuxLeaks). Pe scurt, corupţii noştri sunt mai răi decât corupţii lor.
Ce alte implicaţii mai are anti-corupţia? În ultimii ani România nu are nicio creştere economică, în mare măsură din cauza măsurilor de austeritate continuate şi de guvernul Ponta, însă şi din cauza intensificării campaniei anti-corupţie televizate. Fondurile pentru investiţii nu sunt cheltuite căci atât miniştrilor cât şi administratorilor locali (primari, preşedinţi de consilii judeţene) le este frică să îşi pună vreo semnătură pe vreun contract. DNA-ul blochează, efectiv, funcţionarea administrativă a României. Mai mult, în ciuda aparenţei intensificării activităţii procurorilor, TI ne spune că România nu a evoluat prea mult din 2007 până astăzi.
Corupţia este, fără îndoială, un element nociv, însă a cădea într-o extremă anti-corupţie poate avea efecte atât asupra dezvoltării economice a României, cât şi asupra spaţiului de manevră al unei populaţii sărace, care se confruntă zilnic cu lipsa de coerentă şi disfuncţionalitatea diverselor instituţii. Anti-corupţia a generat, pe alocuri, şi mai multă excludere socială pentru grupurile defavorizate, a blocat funcţionarea unor instituţii şi a produs un discurs ideologic centrat exact pe generarea de conflicte între diverse clase sociale.