Capitalismul pentru toți

Interviu cu Gheorghii Derlughian

De data aceasta avem invitat special un om din Caucazul de Nord.

Gheorgii Derlughian s-a născut în 1961 la Krasnodar, în regiunea Caucazului de Nord. Între 1978-1985 a urmat cursurile Universităţii de Stat din Moscova, cu o diplomă (summa cum laude) în studii africane. În prima sa teză a analizat aspectele sociale şi de mediu ale războaielor de gherilă din Mozambic, ca rezultat al observaţiei directe în timpul celor doi ani petrecuţi în ţara respectivă. Ca o ironie, această lucrare s-a bucurat de o mai mare recunoaştere atunci când a fost cenzurată, în mai 1989, de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, pentru ceea ce a fost definit ca „cel puţin o exagerare brută, dacă nu rău intenţionată, a dificultăţilor de orientare socialistă ale situaţiei din Africa”. În 1990, Derlughian s-a înscris la Centrul Fernand Braudel pentru studiul Economiei, Sistemelor Istorice şi Civilizaţiei, unde şi-a susţinut, în anul 1995, a doua teză de doctorat (în sociologie de data aceasta). Ulterior, Gheorghii Derlughian a predat la Universităţile Michigan, Cornell, Universite de Bordeaux (Franţa) şi la Institutul pentru Pace al SUA. În 1997, s-a alăturat Programului de Studii Internaţionale şi Departamentului de Sociologie de la Universitatea de Nord-Vest, unde se află şi în prezent ca profesor asociat. Gheorghii Derlughian a semnat numeroase articole, studii şi eseuri, care au fost traduse în japoneză, poloneză, coreeană, chineză, italiană, spaniolă şi turcă. De asemenea, susţine conferinţe şi scrie pentru mari publicaţii din Statele Unite, Mexico şi Rusia. A fost invitat ca expert în problema conflictelor etnice şi a terorismului la CNN, Fox News, PBS, chiar şi la Oprah Winfrey Show. Studiile şi cursurile lui Derlughian au fost recunoscute şi prin acordarea mai multor premii, a titlului MacArthur Fellowship pentru Pace, sau a bursei de cercetare Carnegie Scholar of Vision. Cea mai recentă lucrare a sa, Bourdieu’s Secret Admirer in the Caucasus: A World-System Biography  (Admiratorul secret din Caucaz al lui Bourdieu: O biografie a sistemului mondial) – publicată la University of Chicago Press în 2005, a primit Menţiunea de Onoare a Secţiei de Sociologie Politică a Asociaţiei Americane de Sociologie şi a fost desemnată Cartea Anului de Suplimentul Literar al Times.

C r i z a   e c o l o g i c ă

S-a creat impresia că izbucnirea terorismului și destabilizarea socială din țările vestice sunt verigile aceluiași lanț. Oamenii din toată lumea sunt nemulțumiți de ceva, toți vor ceva, iar asta pe fondul unei tensiuni în creștere. Există astăzi anumite trenduri care, din punctul dumneavoastră de vedere, să descrie noile aspirații ale oamenilor, poate neconștientizate încă?

Da, discuția privind amenințările teroriste ține de retorica tipică a schimbării, când nu ai instrumentele de analiză a ceea ce se întâmplă de fapt. Problema constă în faptul că trendul care descrie aceste evenimente este atât de solid și de puternic, încât oamenilor le este greu să-l conștientizeze. În comparație cu el, suntem ca o furnică în vârful unui munte. Suntem martorii sfârșitului a ceea ce a început cu zece mii de ani în urmă. Atunci omenirea, care era microscopică, a început să locuiască în sate. Oamenii au început să-și construiască adăposturi așezate unul lângă altul pe un teritoriu dat, iar în interiorul acestei comunități s-a consolidat un mecanism social care funcționa prin autoreglare și în care omul se năștea, trăia și murea. Acest mediu unitar, căruia-i duc dorul foarte mulți în marile orașe de astăzi.

Dar de ce a apărut satul? Dintr-un anumit punct de vedere, el a apărut drept consecință a faptului că noi suntem o specie colectivă, care are nevoie de cooperare pentru a supraviețui. Dacă e să ne luăm după calculele antropologilor noștri (iar colegii mei studiază evoluția creierului din ultimele cinci-șase milioane de ani), noi am fost o specie predestinată selecției – însă fie din cauza influenței vreunei radiații, fie din cea a vreunui virus, homo sapiens a avut parte de o evoluție întârziată. Avem o masă musculară minoră, trebuie să ne protejăm tălpile ca să putem merge, nu putem alerga foarte repede. Și în aceste condiții, singura noastră aptitudine pe care o putem folosi nu este creierul pur și simplu, ci o perioadă foarte lungă de maturizare. Din necesitatea de a îngriji îndelung un copil, noi avem nevoie de cooperarea colectivă din interiorul unui grup. Așadar, satul e un mecanism de cooperare bine pus la punct. Din punct de vedere social, aceasta e o manieră extrem de confortabilă de conservare a tipului comunitar. Astăzi se știe că un vânător sau un culegător nu avea mai mult de un copil o dată la patru ani, pentru că n-ar fi putut să-i hrănească, pe când în sate puteau să-și permită câte un copil pe an.

Curios, întrucât creșterea rapidă a numărului populației a fost pusă întotdeauna pe seama perioadelor de răspândire a civilizației urbane, în corelație cu o medicină tot mai evoluată și așa mai departe.

Da de unde! Până nu demult orașul a fost ucigașul omului. Dar și sedentarismul era la început inferior calității vieții de vânător. În genere, cred că toate aceste tranziții, de la vânătoare la sat și de la sat la oraș, nu trebuie interpretate ca niște etape de progres. Ele sunt niște măsuri forțate, de urgență. Din câte se pare, odată ce omul a devenit un vânător tot mai eficient, numărul populației a crescut, încât hrana a fost pur și simplu insuficientă. Trecerea la agricultură a fost forțată și anevoioasă. Scheletele primilor agricultori sunt anemice pentru că oamenii trecuseră la o alimentație vegetală nefirească pentru ei, iar peste două mii de ani au inventat un substitut pentru carne – produsele din lapte și din lapte acru.

De fapt, întreaga evoluție a omenirii e formată din cicluri de trecere de la un dezastru ecologic la altul. Cum au loc toate acestea? Oamenii descoperă un teritoriu nou, încep să și-l însușească. La început, bineînțeles, ei pun mâna pe ce este mai bun. Țăranii fugari, care au desțelenit malurile din regiunea Volgăi, riscau foarte mult – ei puteau să cadă prizonieri la tătari, în timp ce recoltele erau de cinci ori mai bogate decât în gubernia Veatskaia. Ce de-a copii puteau să hrănească! Dar și copiii au nevoie de loturi de pământ, așa că vor trebui să desțelenească și solurile mai puțin roditoare. Și așa mai departe. Până când în final, totul ajunge să fie desțelenit.

Dar cum a apărut orașul? În urma unui dezastru demografic în mediul rural?

Da, astăzi se vede destul de limpede că orașele se dezvoltă tot mai rapid atunci când are loc un dezastru demografic în mediul rural. Nu de viață bună oamenii merg să câștige mai mulți bani. Orașul în sine apare ca o structură de putere. Adică înainte de orice dezastru, el apare ca o suprastructură care se hrănește exclusiv cu ceea ce produce satul. Satul plătește impozitele, hrănește orașul și furnizează forța de muncă.

C a p i t a l i s m u l   d e   m a s ă

Ați spus că ia sfârșit un trend care a durat zece mii de ani. Ce se întâmplă acum, dispare satul?

Satul nu dispare. Satul se transformă. Acest proces a început prin secolul al XIX-lea în Occident, iar acum a cuprins întreaga lume. De ce a devenit Karl Marx dintr-o dată atât de actual? Pentru că Marx și mulți alți critici sociali de la vremea aceea au descris acea disensiune socială colosală care a avut loc în Europa Occidentală în urma dezvoltării accelerate a civilizației industriale. Nu capitalismul, ci industrialismul. Capitalismul, în primii săi trei sute de ani de dezvoltare a existat în sânul mastodonților. Existau anumite imperii – Imperiul Otoman, Imperiul Spaniol, cărora le împrumutau bani capitaliștii. Și existau două tipuri de capitaliști. Finanțiștii, care jucau la bursa acelor vremuri, adică împrumutau bani regilor. Și comercianții bunurilor de lux. Și una și cealaltă erau niște activități destul de riscante, dar și profitabile în același timp. Însă capitalismul mastodonților a avut în decursul secolului al XVIII-lea aceeași soartă ca a țăranilor – a fost „secerat”. Atunci, așa cum vă amintiți, a început o serie de revoluții burgheze: franceză, prima revoluție americană.

 Adică și revoluțiile sunt, în felul lor, consecințe ale unor dezastre ecologice?

 Au fost ceva asemănător cu evenimentele care au avut loc recent în Ucraina, despre care un amic de-al meu spunea că revoluția portocalie a însemnat revolta milionarilor împotriva miliardarilor. În timpul revoluției franceze, aristocrația era deja burgheză, însă cu privilegii enorme. Mai general fie spus, puteai să câștigi un milion cu o fabrică de cărămidă. Dar ca să fii miliardar, trebuia să figurezi și în testamentul socrului.

 Altfel spus, milionarii aveau nevoie de stat și de putere pentru a putea cîștiga și mai mult, sau cum?

 Imaginați-vă că sunteți niște negustori de vinuri din Bordeaux. Voi faceți parte din pătura a treia, iar lângă voi se află un baron care face comerț cu vin de pe domeniile lui și care a înțeles demult că de la țărani nu poate percepe nici o dijmă, pentru că țăranii au incendiat deja o dată domeniile lui și de aceea a trecut la producerea vinului. El nu plătește impozite. El merge în instanță la curtea de judecată a nobililor. Și bineînțeles, din punctul de vedere al baronului, a renunța de bună voie la aceste avantaje concurențiale e nebunie curată. Așadar, e nevoie de o revoluție.

Pe când atunci când învinge capitalismul de masă, el începe să distrugă rapid toate structurile de susținere ale construcției. O dată cu răspândirea capitalismului de masă, crește rapid și necesitatea unor competențe mai largi ale statului. Se schimbă rapid componența guvernului. Guvernul tipic din veacul al XVIII-lea era alcătuit din două-trei ministere. Ministerul de război, ministerul pentru pregătirea de război (taxele) și ministerul de întreținere a curții regale. În plus, noi am supraestimat cheltuielile elitelor, pentru susținerea curții regale. Să zicem că Franța, în afară de toate zorzoanele à la Pompadour, cheltuia pentru întreținerea curții regale în jur de cincisprezece procente din buget. În jur de treizeci-treizeci și cinci de procente se duceau în armată, iar cinzeci de procente erau pentru datorii.

Pe când capitalismul de masă reclama un stat cu totul diferit. Guvernele din secolul al XIX-lea au cel puțin zece ministere. Apare ministerul transporturilor și comunicațiilor. Apare ministerul educației, pentru că școlile mănăstirești și parohiale nu mai fac față, iar populația care umple orașul până la refuz trebuie cumva educată. Educația înseamnă totodată și insuflarea spiritului patriotic. Tot atunci se inventează și literatura națională: nu mai învățăm după Homer, ci după Shakespeare al nostru – iubiți Anglia, slujiți în armata ei, plătiți-i taxele. Și uite-așa satul devine izvorul tuturor resurselor pentru noul capitalism de masă și pentru deservirea acestuia de către stat.

 Dar de ce ia naștere capitalismul cu de la sine putere?

 El nu poate fi oprit: e vorba de goana irațională după profit.

 Dar nu e puțin ciudat? Unui sat imens cu tradiții solide, i se opune o mână de târgoveți și tot ei câștigă?

 Nu-i nimic ciudat aici. Satul e destul de lipsit de apărare, de aceea nu l-a iubit nici Marx.

 Veți fi de acord, e vorba pur și simplu de biomase diferite, dacă e să vorbim pe limba ecologiei.

 Păi, în primul rând, asta s-a întâmplat în condițiile crizei ecologice a mediului rural. Iar în al doilea rând, în condițiile concurenței statului. Statele Europei au evoluat pe fundalul unor războaie permanente. Statele aveau nevoie disperată de taxe – de aceea au devenit extrem de interesate de monetizarea economiei, banii sunt mai ușor de păstrat și de transportat decât grâul. În plus, statele mai aveau nevoie și de soldați. Undeva prin secolul al XVIII-lea, cu toții au început să înțeleagă că e mai avantajos și mai rentabil să-ți înrolezi propriii cetățeni în armată, pentru că dacă le insufli niște spirit patriotic, ei luptă mai bine decât mercenarii. Primii care s-au gândit la asta au fost, bineînțeles, francezii. Când după revoluție francezii au pornit la luptă, ei nu mai strigau „Trăiască regele”, ci „Trăiască Franța, trăiască națiunea”. Ei aveau reprezentarea clară că Franța e republica lor. Dar ce înseamnă un astfel de război? Asta înseamnă strămutarea a milioane de bărbați de la sat. Iar dintr-un alt punct de vedere, o dezvoltare mult mai dinamică a capitalismului. Drept urmare, în secolul al XIX-lea s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat – catapultarea de la sat la oraș a unei mase demografice enorme, pe care marile industrii de atunci o puteau utiliza cu mai mult sau mai puțin succes.

R e v o l t a   p e r i f e r i i l o r   g l o b a l e

Haideți să ne întoarcem la evenimentele din Franța de astăzi. Ce se întâmplă acolo?

În anii ’50 ai secolului al XX-lea, Evul Mediu a luat sfârșit pentru optzeci la sută din populația globului. Dacă ați fi mers în Egipt prin anii ‘30-’40, v-ați fi convins: stilul de viață și tehnologia rurală se deosebeau foarte puțin de cele din Egiptul Antic. În China, la fel. Și, de fapt, nici măcar izba din satele rusești din anii ’30, poate doar cu excepția sticlei din ferestre, nu se deosebea prea mult de locuința Evului Mediu. Prin anii ’50, în aceste sate din Egipt, Irak sau China au ajuns telegraful, electricitatea, asfaltul. A apărut și o clinică sau chiar o policlinică. Oamenii au început să ducă un trai mai bun, să se hrănească mai bine. A avut loc o explozie demografică. Tot atunci a crescut cererea forței de muncă la orașe, așa că populația a plecat în masă la oraș.

Dar ce fel de populație era aceea? Să luăm drept exemplu industrializarea sovietică. Era nevoie de milioane de bărbați și femei pentru a construi un metrou sau mai știu eu ce „magnitkă”[1]. Ideal ar fi fost ca aceștia să vină la vârsta lor cea mai productivă, după care să se întoarcă înapoi în sat. Dar n-a fost să fie. Eu am consultat datele structurii sociale din anul 1905 ale cartierului Krasnaia Presnea (Moskova). Optzeci la sută din bărbații care locuiau acolo erau veniți de la sate, iar șaizeci la sută din ei erau necăsătoriți. Locuiau în condiții mizere, nimeni nu-și putea permite să aibă o familie și de aceea închiriau câte un colț de apartament, locuiau câte opt-zece oameni într-o cămăruță. O masă de oameni tineri, nemulțumiți, gata să explodeze – aceștia erau bărbații aceia, exonerați de orice responsabilitate familială. În urmă cu câteva decenii, această situație a început să se reproducă în întreaga lume.

Dar oare în Europa anilor ’50 mai era nevoie de un asemenea aflux de forță de muncă?

Păi, de ce credeți că s-au aprovizionat cu pakistanezi? Au avut nevoie de forță de muncă până prin anii ’70, multă și ieftină. De fapt, ceea ce vedem că se întâmplă acum în Franța e revolta periferiei, a marginilor populației. În plus, cu această margine nou venită nu s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu tineretul francez de acum două generații. Francezii de la sate nu erau mai presus decât arabii, dar fiind francezi, au obținut egalitatea socială și economică. Prin asta, ei le amintesc mereu celorlalți – sunteți copiii arabilor de la periferie. Pe lângă asta, într-adevăr, începând cu anii ’70, nevoia de forță de muncă ieftină a dispărut, întrucât găsiseră forță de muncă în China.

Nu vi se pare că astăzi se face simțită tot mai mult necesitatea „noului sat”? Orașul i-a obosit pe oameni, oamenii au obosit să muncească în companii-gigant, care nu le permit să-și manifeste personalitatea. Dorința de a poseda o afacere proprie s-a răspândit în masă. Iar toate acestea au nevoie de o economie și de o structură socială cât mai disperse. Altfel spus, satul ar putea renaște într-o altă formă.

De acord. Și eu cred că lucrurile merg într-acolo. Vreau doar să înțelegeți grandoarea lor. Londra aceea, pe care a descris-o Dickens, există astăzi la scară mondială.

Și cum am putea facem față la asta?

Răspunsul la această întrebare l-a dat Henry Ford. El nu a fost socialist, ci un fascist convins, însă el a fost cel care a impus în Statele Unite ziua de lucru de opt ore pentru cinci dolari. Să nu uităm că la aceeași dată vânzătorii din magazinele new-yorkeze munceau pentru un dolar pe săptămână. Astăzi capitalul mondial este la fel de interesat să dea tot mai mulți bani, dar nu știe cum să o facă.

P i e r d e r e a   d i r e c ț i e i

Dar de ce o asemenea creștere concomitentă a fundamentalismului din toată lumea?

Țăranul s-a raportat cu multă liniște și tihnă la epifaniile lui religioase – toate se petreceau după același ritual. Însuși ritmul vieții rurale era dictat de un ritual anual: Crăciunul, Paștele, Nowruz, Eid al-Adha – totul moare pentru a renaște. Exista o înțelepciune a veacurilor. Țăranul avea ce să le spună copiilor lui, avea ce să le lase din urmă, știa cum să vadă de soarta lor. Și dintr-odată nimerește-n oraș, fiică-sa i se-ntoarce acasă în fustă scurtă, iar el nu știe ce să-i spună: îi vine s-o pună să poarte hijab. Fundamentalismul este modul prin care oamenii își arată neîncrederea și nesiguranța, prin care arată că au început să-și piardă credința. Iar asta li se trage de la oraș.

Neîncrederea aceasta alimentează agresivitatea?

Tot așa cum le-aș explica eu pe degete studenților mei. Imaginați-vă că sunteți un amărât pe lumea asta, sunteți un nimic, n-ați fost invitat la marele festin al vieții. Ați venit acasă și v-ați bătut nevasta, chiar dacă, poate, o iubiți foarte mult, și ea vă iubește la rândul ei. Ați ajuns acasă, v-ați așezat pe un scăunel și, așa cum se întâmplă frecvent în Rusia de astăzi cu bărbații trecuți de patruzeci de ani, ați murit. Ați ajuns acasă – nu se mai poate trăi – și v-ați sinucis. Puteați să vă îmbătați cu votcă, bere, să vă înțepați ori să vă asfixiați cu ceva. Dar se poate întâmpla să ieșiți în stradă, iar acolo să dați peste o gloată de oameni alergând, iar cineva să vă strige din urmă: „Ascultă, acolo-i căsăpesc pe evrei, hai cu noi”. Sau v-ați dus la moschee, într-un business club, la școală sau v-ați adunat câțiva la un colț de stradă, iar acolo e un deștept care vă explică de ce viața e atât de nasoală.

Dacă vă vorbește despre capitaliști, înseamnă că e marxist. Dar noi nu mai avem nici un marxist, iar asta-i nasol, pentru că marxistul ne va spune: „De aceea trebuie să-nvățăm și să-nvățăm”. Marxiștii au fost oamenii secolului luminilor, ei au creat sindicatele și partidele, adică niște structuri organizate, gândite să funcționeze pe termen lung. Dar astăzi nu mai există marxiști. Wallerstein a descris cu cinsprezece de ani în urmă cum vor deplânge capitaliștii pierderea comuniștilor, ca pe ultimul lor scut de apărare. Și s-a dovedit a avea perfectă dreptate astăzi, când posedăm o masă gigantică de lumpeni și a cărei unică și simplistă ideologie, pe care să o poată adopta este fundamentalismul. Căci ideologia asta n-a fost gândită pe termen lung. Nici un comunist n-a spus că revoluția se va întâmpla mâine și că tot mâine va veni raiul pe pământ. Pe când fundamentalismul a fost gândit pentru acțiune imediată, urgentă – să detonăm acum.

De ce?

Fundamentaliștii sunt mult mai apropiați de anarhiști. Bin Laden nu are program. Despre ce vorbește el? Totul e pur și simplu literatură fantastică – el are mai degrabă un program eshatologic. Mai exact, el nu afirmă ca va veni sfârșitul lumii, el spune că trebuie să ne luptăm pentru a-i alunga pe americani de pe pământurile sfinte ale islamului, după care să conducem singuri – noi, cei buni și încrezători în fundamentele morale ale bărbaților. Iar femeile vor purta hijabul și vor naște copii. În plus, noi vom vinde petrolul la prețul corect de pe piață. Și atât. Altfel spus, aceasta e utopia bărbaților care se poate să fi însemnat ceva la sat, pe când la oraș ea a devenit marginală. Toate astea seamănă cu niște răscoale țărănești, numai că duse în altă parte.

Dar răscoalele țărănești au fost înăbușite întotdeauna. Și au apărut alte posibilități de a merge mai departe.

În realitate, ceea ce se întâmplă astăzi este mult mai rău decât o răscoală țărănească clasică, pentru că țăranii se puteau întoarce după aceea la ei în sat. Marginalul de la oraș nu are nici măcar posibilitatea aceasta.

U n   v a l   d e   o p t i m i s m

Ok, cu țăranii și cu lumpenii ne-am lămurit. Dar împotriva cui protestează oamenii educați, studenții?

A fost un moment când „fantoma comunismului” bântuia prin Europa. După aceea fantoma s-a materializat în câteva partide, care au realizat programe politice pentru a pune mâna pe putere. După care acele partide s-au fărâmițat, pentru că s-au discreditat total atâta timp cât au stat la putere. Și am ajuns din nou în momentul când „bântuie o fantomă”. Numai că acum nu mai bântuie prin Europa, ci în întreaga lume. Fantoma unei rebeliuni devastatoare. Aceasta a fost o problemă reală, extrem de mare: cum să integrezi masele revoltate. Și integrarea avu loc. În Occident și chiar în Rusia, ea a avut loc prin intermediul revoluțiilor, după aceea prin crearea producției de masă, prin orașele de masă cu o democrație de masă, cu un consum de masă.

Un moment extrem de important: după anul 1945, educația a devenit o formă de detensionare socială și de diminuare a presiunii de pe piața forței de muncă. Lucrul acesta se vede cel mai bine în cazul Statelor Unite, când marea parte a economiștilor de la 1945 era pur și simplu îngrozită de venirea de pe front a circa șase-șapte milioane de bărbați – pe ăștia unde-i ascunzi? În plus, statul se retrăsese din câmpul economic – războiul luase sfârșit. Economiștii prognozau deja întoarcerea țării la Marea depresiune, dacă nu chiar mai rău.

SUA au ieșit din această situație datorită unui program special, în cadrul căruia soldații întorși de pe front primeau credite pentru a intra fie în micul business, fie la colegiu. Majoritatea a intrat la colegiu. Dar colegiile nu dețineau un număr atât de mare de locuri, de aceea au început să se extindă rapid ori să creeze altele. Până la război, în Statele Unite existau treizeci și opt de universități, acum sunt peste șase sute. În Franța la fel: până la război beneficiau de studii superioare trei procente din populație, prin anii ’60 – cinzeci de procente.

Asta a dus la o democratizare rapidă a educației. Au fost adoptate examenele pe bază de concurs. Până la război, la Harward și Yale intrau numai copiii celor care au studiat înainte în aceste universități. Adesea le spun studenților mei, uitați-vă ce număr mare de evrei și catolici studiază astăzi la noi. Nici unul din voi n-ar fi fost admis în universitatea noastră până în anii ’50. În urma democratizării și extinderii sistemului educațional din anii ’60, s-a creat un val uriaș de optimism.

În cea de-a doua jumătate a veacului al XX-lea s-a produs o revoluție a noilor pături educate. Iar asta înseamnă enorm în comparație cu oricare altă revoltă de stânga. Să luăm PC-ul drept exemplu. Căci el n-a trecut prin capul celor de la IBM. Capul celor de la IBM era unul birocratic. IBM funcționa precum Gosplanul (Planul de Stat). IBM rula mainframe-uri. Când i-a fost propus superiorului meu din Mozambic să lucreze la un calculator, acesta s-a simțit insultat: „Nu-i de nasul meu. Pentru mine lucrau paisprezece programatori în cadrul Gosplanului!”. Iar acum să stea el însuși în fața unei tastaturi?! IBM facilita trecerea la tehnica de calcul: corporația are un mainframe, are specialiști îmbrăcați în halate. Pe când ideea unei mașinării care să stea pe biroul fiecăruia putea să treacă numai prin capetele hippie ale unor tineri dezinhibați. Iar aici suntem deja foarte aproape de Microsoft.

Poate să apară astăzi un nou val educațional?

Nu, momentan nu poate să apară. Dimpotrivă, asistăm la o descreștere la nivel global. Nu putem decât să visăm că anii ’60 vor veni din nou. Uitați-vă la ultimii douăzeci de ani, în pofida performanței tuturor industriilor care creează modele și imagini, una din cele mai populare personalități se dovedește a fi Che Guevara. Oamenii au nevoie să se mândrească cu cineva, dar cu cine? Iar în generația anilor ’60 sunt de găsit figuri cu adevărat atrăgătoare. Ce-au găsit ei atât de romantic în spatele orizontului – John Kennedy, Che Guevara, Iurii Gagarin, cu toții niște „Beatles” timpurii. Acestea sunt vremuri extrem de optimiste. Optimismul a dus și la revolta din 1968, întrucât apăruse întrebarea: noi de ce nu putem fi cineva?

A fost o revoltă extrem de interesantă. Nefiind îndreptată împotriva unui sistem politic concret, revolta șaizeciștilor a fost privită adesea ca fiind înspăimântător de naivă: „Copii, dacă sunteți împotriva capitalismului, înseamnă că sunteți pentru socialism”. Dar ei erau și împotriva socialismului. O revoltă extrem de enigmatică – a fost primul val cu adevărat global, când demonstrațiile studențești au avut loc în același timp în toate sistemele: și în Praga, și în Mexic, și în San Francisco, și chiar în Pekin.

Ținta principală a revoltei nu a fost vreo ideologie oarecare, principala țintă a fost „șeful” – superiorul birocratic încheiat la toți nasturii. Aceasta a fost o revoluție birocratică pentru autonomia oamenilor educați față de orice putere, pe care îi putem numi noul proletariat sau putem să-i numim noua clasă de mijloc. Acesta a fost cel mai solid protest împotriva structurilor birocratice, care reglementau toate sferele conducerii – de la cele de producție și până la cele mai intime. De aici și revoluția sexuală și creșterea numărului divorțurilor, pentru că acum apăruseră alte cerințe de la familie. Familia a încetat să mai fie unitatea economică indispensabilă. Femeia din vremurile victoriene pur și simplu nu putea supraviețui de una singură. Pe când în anii ’70 (iar în Uniunea Sovietică chiar mai devreme – din cauza dezastrului demografic cauzat de război), femeile au dobândit posibilitatea de a trăi înafara controlului taților, fraților sau soților lor. Iar aceasta e o eliberare, o emancipare, dacă vreți. Imediat a apărut și moda fetișcanelor: tot felul de fustițe, maiouașe – fetele au obținut posibilitatea de a cumpăra.

Eric Hobsbawm a descris foarte bine acest lucru în cartea lui, „Era extremelor”: „Brusc orice secretară din Londra, care a pus grămadă câțiva bănuți, putea să zboare până-n Tibet, iar acolo să se tăvălească pe Himalaia câteva luni, după care să se întoarcă liniștită acasă. Căci pentru asta nu trebuia să-și mai ceară voie de la tata.”. După care au apărut metodele contraceptive. Femeile ultimelor zece mii de ani au fost ținute sub control. Odată ce bărbații au devenit plugari, femeia s-a aflat sub controlul bărbatului, pentru că bărbatul administra activele economice de bază ale comunității. Femeia care rămâne femeie și în același timp administrează activele economice e o realizare a ultimilor douăzeci și cinci de ani, și asta doar într-o mică parte a lumii.

Din toate acestea a rezultat în anii ’60 un soi de nouă clasă utopică. Oamenii nu aveau încă un program foarte clar conturat, însă intuiau ceea ce vroiau.

R e v o l u ț i i l e   a u   p i e r d u t

Dar oare acum nu asistăm la aceleași evenimente, numai că la o scară mai mare? Protestul împotriva sistemului devine el însuși sistem. Altfel spus, ceea ce înainte, în anii ’60 era un element antisistem, astăzi devine trend de bază.

Nu e întru totul chiar așa. Pentru că, de fapt, atunci am obținut o himeră. În realitate, obiectivele declarate de la 1968 n-au fost atinse. Pentru că atunci a fost discreditat liberalismul de centru, căruia îi datorăm atât bunăstarea noastră, cât și democratizarea. A ieșit atunci la rampă nu doar stânga radicală, ci și dreapta – oameni de teapa lui Milton Friedman sau von Hayek, care părea că au dispărut cu totul și care au fost văzuți ca reminiscențe economiste din perioada de dinaintea Marii depresiuni. Nimeni nu mai credea în ideile lor. Până și Nixon, pe care n-ai cum să-l numești de stânga, spunea încă din 1974: „Doar suntem keynesieni”.

De ce nu putem vorbi despre o victorie a revoluției din 1968?

Principala nenorocire a fost lovitura puternică adusă sistemului educațional. Piața a demonetizat majoritatea tipurilor educaționale. În prezent, educația din universitatea mea costă patruzeci și două de mii de dolari pe an. O sumă ca aceasta e deja o investiție, o mare investiție pentru familie. Vin studenți adesea la mine și se plâng: „Ce să fac, eu îmi doresc foarte mult să mă specializez în antropologie, dar taică-meu îmi spune că nu-mi va plăti nimic dacă nu mă voi ocupa de contabilitatea financiară.”. S-a produs un decalaj colosal între perspectivele economice ale diferitor tipuri de educație. În anul 1968, toți credeau că psihologul sau geograful sunt niște specializări uimitoare, că vor fi necesare societății. Poate că un geolog nu primea prea mulți bani, dar era la un nivel cu celelalte specializări, iar aceasta era o activitate foarte interesantă. Să fii geolog era foarte romantic. Astăzi nu mai există specializări romantice.

De ce a eșuat revoluția conservatorilor, cu tot cu miza lor pe proprietate și pe inițiativa privată? Căci era, după toate aparențele, răspunsul adus dorinței oamenilor de a scăpa de paternalism.

Pentru că neoconservatorismul presupunea autoreglarea comunității în cascadă. El presupunea că oamenii vor vedea cum decizia lor poate schimba cursul vieții, iar acest model va începe să se răspândească pe scară tot mai largă. Dar asta e o ideologie foarte dură. Fiecare trebuie să poarte câte o răspundere. Asta cere disciplină. Cea mai semnificativă parte a retoricii revoluției neoconservatoare era una moral-medicală: ne-am îngrășat prea mult, trebuie să scăpăm de kilogramele în plus, trebuie să luăm un medicament tare. Și rezultatul? Producția industrială a intrat la reanimare și s-a revigorat, însă doar parţial, ceea ce a dus la dezindustrializarea Occidentului, înțeles la noi atât de naiv ca o comunitate post-industrială. Unii au reușit să se îmbogățească peste măsură, dar nu din crearea industriei, ci din distrugerea ei sau din transferul acesteia în Asia, în Europa de Est, în Mexic.

Au început studiile de piață, tipice pentru faza B a lui Kondratiev. Au început căutările disperate după noi nișe. Dar s-a dovedit că cele mai avantajoase deveniseră nu inovațiile industriale, ci speculațiile tradiționale de pe piața financiară. Cantitatea imensă de capital acumulat n-a putut nicidecum să capete credibilitatea că poate fi investită într-un mecanism real de producție, care să dea rădăcini și să-și asume o responsabilitate socială. Era mai avantajos să continue afacerea după formula „bani-bani”, fără faza intermediară a mărfii.

De aici au luat naștere câteva probleme sociale extrem de grave. Care nici măcar nu mai erau legate de lipsa de ocupaţie a populației, cât de lipsa de soluţii pentru cea mai mare parte a ei. Au reușit totuși să încropească vreo câteva locuri de muncă: în sfera prestărilor de servicii – McDonald’s, Wal-Mart, DHL și altele asemenea. Dar, așa cum s-a dovedit, aceste locuri de muncă nu oferă posibilitatea reproductibilității sociale nici măcar în cele mai bogate țări, cei care lucrează acolo sunt sortiți celui mai inferior nivel de trai.

Iar asta se vede și mai bine la nivelul intelectualității. Căci nu pot deveni toți funcționari la bancă, chiar dacă părinții sunt bine orientați în direcția asta: trebuie să ajungi dacă nu funcționar la bancă, atunci măcar avocat. Americanii nu-și mai trimit copiii nici măcar la medicină, pentru că medicina este extrem de costisitoare și au apărut probleme uriașe legate de asta. Cel mai interesant este să stai de vorbă cu copiii medicilor foarte bine plătiți din SUA: „Mie tata mi-a spus să nu dau la medicină, pentru că medicina e pe moarte. De aceea merg la școala de business.”. Iar cu asta n-ai ce face: la sfârșitul anilor ’90 s-au făcut averi uriașe pe seama pompării de la cei mai de jos și de mijloc, la cei mai de sus. Clasa de mijloc s-a dizolvat peste tot în Occident. Acum există acolo exclusiv numai oameni foarte bogați și un strat superior clasei de mijloc, care se află în slujba oamenilor foarte bogați.

Și atunci care mai e noul proletariat?

Oamenii care trăiesc din salariu. Spre exemplu, medicii contemporani se transformă tot mai mult și mai mult în proletariat. Până nu demult, medicul occidental era ceea ce numim un profesionist, adică un breslaș care poseda calificare superioară. Dar apariția marilor corporații medicale a dus la aceea că, spre exemplu, medicul american s-a transformat în angajat al companiei de asigurări medicale, care-i spune foarte clar: „Iată până unde poți vindeca un pacient – trebuie să-l menții într-o stare optimă: să nu-l lași să se îmbolnăvească prea tare, pentru că atunci va trebui să-i facem o operație complicată și scumpă, dar nici să-l vindeci până la capăt, pentru că și asta e destul de costisitor și nerentabil.”.

Să ne amintim dezideratele anului 1968. S-ar părea că astăzi totul e minunat: ai câștigat niște bani, iată și autonomia ta față de birocrație. Dar s-a dovedit că nimeni nu poate câștiga într-atâta. Societatea se divizează. Unul devine manager, altul se duce tot mai jos și mai jos. Acest lucru se vede mai bine în cercetările statistice la nivelul maselor. Au apărut orașele globale, care fac comerț între ele. Spre exemplu, există Londra, în care sunt concentrate toate operațiile financiare și infrastructura, care întrețin consumul cultural și social al oamenilor care se ocupă de comerțul global – restaurante la modă, buticuri, galerii și valori imobiliare extrem de scumpe. Londra s-a înfrumusețat foarte mult, la fel s-a întâmplat și cu New Yorkul. New Yorkul a supraviețuit unei crize teribile prin anii ’70, când se părea că nu mai e mult și vine Apocalipsa. Dar dacă astăzi mergeți la câteva sute de kilometri distanță de New York sau de Londra, în Manchester sau în Pennsylvania, veți vedea fabrici închise și populație săracă. Am locuit o vreme în statul New York, printre americani care trăiau din cei douăzeci de mii câștigați într-un an, o familie cu patru suflete – e un pic înfricoșător. Zici că-s alți oameni, morloci din „Mașina timpului” a lui Wells.

 Î n   i m p a s

Și dintr-o dată se ivesc imigranții musulmani.

Întotdeauna îi întreb pe studenții mei: „Ce a studiat bin Laden?”. Inginer drumuri și poduri. Tatăl lui a câștigat niște sume uriașe din construcția infrastructurii – el a fost unul din oligarhii de încredere din monarhia petrolieră arabă. Când după o săptămână de la atentat americanii au aflat cine i-a atacat, i-a lăsat mască nivelul de educație al teroriștilor: „Păi, cum așa?! Parcă ei beau berea din cutiile de conservă!”. Uneori îmi vine să spun: băieți, voi despre populiștii ruși, despre „Voința populară” nu ați auzit nimic? Că doar acesta e profilul clasic al teroristului. Pentru ce se luptă bin Laden? Pentru a-și apăra comunitatea, care ar fi – exact ca la populiști – pătrunsă de duhul natural al egalitarismului.

Teroriștii se află parțial în avangarda societății lor, confruntându-se cu un Occident care le-a întors spatele la poartă. Iar ei s-au simțit în plus la sărbătoarea asta. Așa cum au arătat cei mai străluciți cercetători ai islamului, una din cele mai uriașe erori este să se creadă că fundamentalismul se află în Orientul Mijlociu. Americanii care încearcă să înlăture fundamentalismul islamic din această regiune dau cu bâta-n baltă, întrucât nucleul de bază al fundamentalismului se află în Europa – acolo e zona lor de contact, în care oamenii din avangarda lumii musulmane trăiesc înjosirea mult mai acut.

Parcă ne-am lămurit cine sunt teroriștii musulmani. Ce se poate face cu ei? Poate fi musulmanul integrat cumva în Occident, să zicem, în contul reîntoarcerii la un proiect social masiv?

 E foarte dificil, pentru ca a avut loc un transfer uriaș de bani de jos în sus. Dacă în anii ’60 un manager primea de treizeci de ori mai mult decât un lucrător de rând, astăzi el primește de patru sute cinzeci de ori mai mult. Dar esențialul e în altă parte. Să ne întoarcem din nou la istorie. Cum de a fost posibil ca marele Imperiu spaniol, care poseda un număr uriaș de mine de argint peste ocean, să piardă la o Olandă oarecare? Foarte simplu. În realitate, coroana împărțise demult aceste venituri: ele fuseseră promise diverselor oligarhii provinciale. Ca să poată conduce, coroana trebuia să se împartă cu oligarhii. Drept rezultat, Madridul n-a putut aduna suficienți bani ca să-și poată plăti propria armată.

SUA se află astăzi aproximativ în aceeași situație, când posibilitățile de manevră ale conducerii politice sunt extrem de limitate, pentru că aceasta are datorii uriașe. Imediat ce administrația va face anumiți pași, nepopulari pentru anumite interese, aceștia vor ridica pur și simplu costul creditelor, iar conducerea federală nu-și va mai putea plăti propriile datorii. Washingtonul trebuie să urmeze acest curs, în timp ce administrația a scos la iveală aceleași mecanisme de regularizare, aceleași siguranțe și supape, care au fost construite în timpul Marii depresiuni.

S-a produs o acumulare colosală de bani și, drept urmare, de putere la vârf. Dar banii sunt și posibilitatea de a sponsoriza proiectele intelectuale, lucru pe care îl practică acum aripa dreaptă americană. Liberalii și-au pus întotdeauna bazele în universități, iar de pe la sfârșitul anilor ’70, intelighenția liberală a migrat spre dreapta. A apărut o nouă oligarhie, extrem de inertă. Un sistem pe care toți îl consideră de succes sau care măcar este considerat confortabil nu se schimbă. Schimbarea se produce din teama de eșec sau din conștientizarea eșecului. De aceea nu se va schimba nimic, până când nu se va avea loc un mare eşec.

P i a ț a   d e m o c r a t i c ă

Dar acesta e iarăși un model paternalist – cineva o să vadă că toate merg prost și va începe să pună el lucrurile la punct.

Paternalismul chiar este cuvântul cheie. Atunci când vorbim de revoluția din 1968, trebuie să spunem că aceasta a fost exact o revoltă împotriva paternalismului. Paternalismul e o strategie conservatoare tipică. Nu o ideologie, ci anume o strategie. Conservatorismul este un proiect de conducere a societății din perspectiva elitelor, care se află deja la putere. Elita are ce să piardă și dorește să-și păstreze poziția. Iar când se lovește de o amenințare sau de o posibilă amenințare – cuiva poate să nu-i placă mersul lucrurilor de la noi – atunci ea bagă la înaintare paternalismul. Elita le spune oamenilor: ne vom împărți cu voi – de parcă ar vorbi cu niște copii. Vă vom patrona, oricum noi știm mai bine cu merg lucrurile pentru că noi deținem informația. Credeți că există vreun tovarăș Șerbițkii la Politbirou care să se fi gândit vreodată la o revoluție mondială? În pofida retoricii comuniste, Uniunea Sovietică a fost un stat birocratico-paternalist tipic, care s-a ridicat pe seama economiilor militare.

Capitalismul este un sistem foarte tânăr. Dacă are trei sute de ani. Dacă e să-i punem și pe neguțătorii din Veneția, atunci se fac cinci sute. Capitalismul industrial contemporan are în total o sută cinzeci, o sută optzeci de ani. Pe când întreaga experiență a conducerii birocratice începe cu finele secolului al XIX-lea. Toate grozăviile conducerii birocratice au început să iasă la iveală în timpul războaielor coloniale. Lagărul de concentrare apare în timpul războiului anglo-bur. ȘI dominația birocratică se prelungește tot așa până în anul 1968. Uneori nu ne dăm seama cât de la începutul istoriei ne aflăm.

Și ce va fi mai departe?

Cel mai important moment – controlul societății asupra birocrației. Societatea contemporană e foarte complicată. Noi nu mai avem mecanismele de autoreglare care au fost construite în cadrul modului de viață rural. Ne place să spunem că internetul transformă lumea într-un sat global. Dar un sat global în care o parte consumă de o sută cinzeci de ori mai mult decât cealaltă nu poate fi un sat fericit și împăcat. De fapt, societatea contemporană e forțată să se autoregleze birocratic. Ce este birocrația? E o mașinărie. Birocrația nu este răul întrupat, dar nici grația celestă, e pur și simplu o mașinărie cu care se pot învârti foarte multe lucruri. Să zicem că apăsați pe un buton și o parte din populația societății voastre, una introdusă într-o categorie statistică, dispare în lagărele de concentrare. Apăsați pe un alt buton, și o altă parte a populației voastre capătă, să zicem, accesul la educație. Nu ne putem imagina un sistem contemporan de sănătate sau educație fără birocrație. El nu poate fi conceput altfel decât birocratic.

Chestiunea principală a secolului XXI este controlul asupra birocrației. Controlul asupra birocrației înseamnă democrație. Pe de altă parte, nu poate exista democrație fără birocrație. Da, e posibilă o democrație nebirocratică, însă la nivelul unui sat din Abhazia sau la nivelul polisului din Grecia Antică, când satul se poate aduna seara la un loc și decide asupra unor chestiuni pe căi ancestrale. Dar să aduni populația unei țări întregi, cu atât mai mult a întregii lumi, printr-o metodă ancestrală e de-a dreptul imposibil. Va trebui să luptăm foarte dur cu corupția. Ce este corupția? Corupția este capacitatea birocrației de a scăpa de sub control. E posibilitatea de a transforma în rentă propriul capital administrativ. A nu oferi funcționarilor posibilitatea acestor rente – iată o mare problemă.

Secolul XXI va fi estrem de pragmatic. Piața liberă este ultima mare utopie: să ne debarasăm de birocrație și piața le va așeza pe toate la locul lor. Piața ne va oferi autonomie și aparat de stat – iar asta e foarte în spiritul ideologiei de la 1968: piața ca autonomie față de birocrație, lăsați-ne pe noi să luăm deciziile. Dar s-a dovedit că asta funcționează numai într-un sector foarte îngust – nici măcar în cadrul activității economice, ci numai pe un segment mai profitabil al pieței. Dacă ajungeți pe acest segment mai profitabil – în industria petrolului sau la speculațiile de la bursă – puteți conta pe autonomie. Însă dacă sunteți un inovator și ați inventat un balon uimitor – n-o să-l cumpere nimeni, pentru că populația a sărăcit. Nu posedă suficientă solvență. De aceea cred că sloganul veacului XXI nu va fi piața sau democrația, ci piața democratică. Înainte, mecanismele democrației aveau nevoie de acces la redistribuirea puterii politice și din când în când la reîmpărțirea valorilor economice, dar nu și la oportunitățile economice. Acesta este sloganul: asigurarea accesului egal la oportunitățile economice pe care le oferă economia de piață.

Mulţumim colegilor care au făcut interviul şi traducătorului.

În dialog cu Pavel Bâkov și Tatiana Gurova/ Expert.com

Traducere de Igor Mocanu

Foto slide: Dan Perjovschi – Capitalism (mulţumim pentru acceptul de a folosi imagini din arhiva online Dan Perjovschi)


[1] Magnitka – numele neoficial al orașului industrial-metalurgic Magnitogorsk.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.