Capitalism fără democraţie: ultimul răcnet al neoconservatorimii

 

O perspectivă civilizaţională

Odată cu atacul din Norvegia, presa de pretutindeni[1] a reuşit din nou să aducă în prim-plan latura iresponsabilă a simţului comun: fără ezitare, mass-media din toată lumea şi-a transmis în cor şi în direct obsesiile, fricile şi limitările de tot felul. Însă dacă din partea ziariştilor, obligaţi să inventeze “informaţie” în timp record, poţi avea doar pretenţia unei minime deontologii profesionale (pe care, în acest caz, nu au arătat-o), de la comentatorii şi analiştii invitaţi să interpreteze mersul şi sensul lumii în virtutea ştiinţei şi capacităţii lor superioare mediei, te aştepţi, totuşi, să se ridice deasupra învălmăşelii de evenimente, drame şi fapte diverse, şi să ofere o naraţiune care să sfideze puţin locurile comune. Pînă acum, doar cîţiva dintre comentatorii români cu o oarecare vizibilitate s-au exprimat public despre acest subiect. Nu putea lipsi dl. Mircea Mihăieş[2], cu un text care desfăşoară, în linie dreaptă, toate competenţele hermeneutice ale unui filolog profesionist. Începînd prin a ne atrage atenţia că evenimentul din nordul Europei a scos la iveală o “inovaţie terminologică remarcabilă” – ideea de “fundamentalism creştin” –, publicistul ne avertizează apoi scurt că vorbeşte, nepărtinitor: nu “dintr-o perspectivă religioasă”, cum am putea fi tentaţi să ne închipuim, “ci dintr-una civilizaţională”. Perspectiva civilizaţională de la care priveşte profesorul timişorean comportă un versant exoteric (accesibil oricui are ochi să vadă o Europă “în curs de autodistrugere”, întrucît, evident, “derivă din ura de sine care a cuprins de mai multă vreme Occidentul” şi din “mentalitatea defetistă care a fragilizat civilizaţia cîndva înfloritoare a Europei”) şi unul ezoteric (rezervat iniţiaţilor în arcanele politicii mondiale şi a unei cărţi “care stă să apară”, din care dl. Mihăieş a “citit în avanpremieră cîteva fragmente”). Inaccesibil “prostimii”, acest adevăr mai adînc “nu are de-a face nici cu islamismul, nici cu creştinismul”, ci se referă atît la “cuvinte mult mai puţin frumoase – petrol şi ţiţei –, în faţa cărora se închină mai-marii lumii”, cît şi la un “presupus pact între americani şi pakistanezi în chestiunea liderului Al Qaida”. Ce să înţelegem din toate aceste direcţii de cercetare? Care-i legătura între ura occidentală de sine, resursele de petrol şi asasinarea lui Bin Laden? Mai bine să-l lăsăm pe autor să identifice ce anume le uneşte: “Analizaţi felul în care sînt batjocorite valorile tradiţiei europene, luaţi aminte la «înnoirile» catastrofale din domeniul culturii şi educaţiei şi trageţi singuri concluziile.” După o analiză temeinică, am tras concluzia că dl. Mihăieş ar face un mare serviciu “civilizaţiei cîndva înfloritoare a Europei” dacă s-ar ocupa numai de critică literară.

Idei standard

Deşi ideile inovatoare nu lipsesc, textul dl. Mihăieş nu poate concura cu altă interpretare[3], ceva mai analitică. Locul în care a fost tipărită analiza la care mă refer este Revista 22, o publicaţie a cărei traiectorie ilustrează perfect deruta ideologică a intelectualităţii din clasa de mijloc autohtonă: de la un anticomunist justificat prin revendicarea drepturilor liberale, la un liberalism economic care găseşte firesc să vadă o ameninţare în orice revendicări a unor drepturi democratice. Autorul acestui articol – antologic, întrucît cuprinde, abreviat, întreaga imagine despre lume a intelectualului român şi a publicului său de dreapta – este dl. Dragoş Paul Aligică, cunoscut atît pentru contribuţiile sale la exegeza marxismului[4], cît şi pentru opera publicată în colaborare cu un fost politician resemnat în poziţia de ideolog al dreptei PDL-iste[5]. Dacă Mircea Mihăieş vorbea cu o zi înainte de perspectiva civilizaţională la care are acces, dl. Aligică deschide şi el o “perspectivă mai amplă”, de unde putem “să privim lucrurile cu luciditate”, bărbăteşte, “dincolo de turbulenţa şi emoţia contextului”, asumîndu-şi cu demnitate şocul pe care l-ar putea resimţi citindu-l cei slabi de înger.

Aşadar, care să fie “semnificaţia mai profundă a tragediei”? Ce poate îngrijora “un adept al liberalismului, toleranţei şi diversităţii”, cum se prezintă, modest, dl. Aligică? Recrudescenţa dreptei radicale, ajunsă chiar la putere în Ungaria vecină? Banalizarea discursurilor de extremă dreaptă, îndreptate nu doar împotriva minorităţilor de tot felul, ci şi a pensionarilor, emigranţilor, angajaţilor la stat, ori pur şi simplu săracilor? Nici pomeneală; în opinia dl. Aligică, “vedem cum criza cultural-identitară stă gata să erupă”, atacul de la Oslo fiind “un nou simptom al profundei crize în care se afundă sistemul de guvernare occidental şi civilizaţia occidentală”. În această sinteză huntingtoniană, primul dintre cei doi termeni, sistemul de guvernare occidental, funcţionează “după o logică proprie, străină interesului public”, astfel că, sîntem avertizaţi, “deficitul democratic, deficitul de legitimitate devin tot mai mult nu accidente, ci trăsături ale sistemului”. Sigur, aşa-i, dar, ne-am putea întreba, unde erau aceste observaţii înaintea izbucnirii crizei economice? Să fi scăpat oare de sub control atât de mult, în numai trei ani, deficitul democratic şi deficitul de legitimitate? Unde a dispărut cea mai bună lume posibilă a capitalului, condusă până mai ieri, infailibil, de mîna invizibilă? A fost înecată de consumul excesiv şi de distribuţie, ne serveşte dl. Aligică o explicaţie demnă de intervenţia Traian Băsescu la LSE[6]. Economic, ieri totul era în regulă cu sistemul capitalist în care trăim; astăzi, aflăm că “economia vestică – fie ea în varianta europeană, fie americană – este în criză”. Comedie pură. “Setată să consume mai mult decât produce, să redistribuie avuţia şi riscul pe criterii de expedienţă politic-ideologică, ea colapsează sub ochii noştri.”[7] Numai că dl. Aligică pierde din vedere că, în termeni economici strict liberali, sistemul nu are cum colapsa, căci nu doar profitul, ci şi falimentul face parte din logica jocului. Cînd cineva pierde, altcineva cîştigă, piaţa face şi desface  totul, deasupra indivizilor, spre bunăstarea tuturor; iar piaţa-i liberă: nimeni şi nimic nu a incomodat-o. Înainte de 2008, nimănui nu-i trecea prin cap să iasă la un tea party: banca, bursa şi biserica lucrau pentru noi. Prin urmare, nu prea înţeleg frămîntările d-lui Aligică. Să fie vorba atunci de intervenţiile statelor care au tulburat mecanismul pieţei?[8] Într-un fel, da, căci în faţa “crizei structurale a economiilor vestice” (s-au prins şi neoliberalii de poantă), “schimbăm în punctele esenţiale, dar să nu se schimbe nimic”. Mai pe scurt, Occidentul face “orice, dar numai tratarea problemei prin cauza ei structurală, nu”. Însă care să fie această misterioasă cauză structurală? Tocmai guvernarea “împotriva naturii umane, a instinctelor elementare ale organizării politice, a ordinii fireşti a costurilor şi beneficiilor sistemului economic, împotriva identităţii şi a celor mai profunde credinţe ale oamenilor pe care vrei să-i guvernezi”. La fel ca în cazul admiratorilor lui Glenn Beck, Sarah Palin sau Michele Bachmann, ori (pentru a ne mîndri puţin şi cu premianţii noştri) Teodor Baconschi, Mihai Giurgea sau Dinu Patriciu, eroarea dl. Aligică ţine de identificarea greşită atît a problemelor, cît şi a soluţiilor. Cînd sistemul economic capitalist dă semne că se prăbuşeşte, cetăţeanul de dreapta ţipă că statul este de vină, de parcă am trăi într-o economie etatistă, împovărată de reglementări şi impozite pe profit; apoi, caută o “semnificaţie mai profundă” şi o găseşte imediat: marxismul şi lenea, socialismul şi ateismul, islamismul şi sindicatele, corectitudinea politică şi imigraţia, ţigănia şi imoralitatea – toate sînt de vină. Pentru absolut tot. Dacă la prima vedere nu pare foarte clar, este nevoie de o “perspectivă mai amplă”: cea privitoare la “civilizaţia occidentală”, al doilea termen aflat în criză.

Faţă-n faţă cu criza sistemică a capitalismului, dl. Aligică redescoperă cultura. De la o marfă ca oricare alta pe o piaţă funcţionînd liber şi autoreglîndu-se în funcţie de cerere şi ofertă, “identitatea şi cultura” occidentală, adică tradiţia “religioasă a locului, iudeo-creştină” devin dintr-odată valori pe cît de înnăscute, pe atît de asediate. Neavînd de apărat ceva concret, o tradiţie familială (aristocratică sau burgheză), o mare avere (moştenită sau făcută), un interes determinat (de breaslă sau de clasă), ori măcar o cauză precisă (soarta pinguinilor imperiali sau a partiturilor enesciene), conservatorul de stil nou se repliază pe un topos îndrăgit dintotdeauna de extrema dreaptă: “criza cultural-identitară” de care se fac vinovaţi, nu încape nici o îndoială, cei al căror chip îl cunoaştem foarte bine din propaganda fascistă: trădătorul (cosmopolit, ateu şi marxist) şi străinul (nerecunoscător, profitor şi neasimilabil). Adică, pe de o parte, “elitele occidentale”, al căror “obiectiv”, la firul ierbii, “pare să fie crearea omului nou”, înţeles drept o “fiinţă de la care se aşteaptă să ia pietre în bot”, iar văzut din cosmos, “pare să fie crearea unei noi civilizaţii”, numită de autor multiculturală, “în care «noul om occidental» să producă mijloacele materiale şi organizaţionale menite să întreţină diversitatea culturală şi a stilurilor de viaţă ale celorlalţi”. Şi, pe de altă parte, “emigranţii din Londra, Oslo sau Paris”, care “propovăduiesc şi practică Jihadul, antisemitismul şi antioccidentalismul”, atacînd “identitatea naţională a unor popoare”. Înainte de a comenta puţin aceste idei fumate de către cunoscutul filosof al istoriei Traian Ungureanu[9] încă din timpul primului mandat al preşedintelui, voi face un scurt excurs despre multiculturalism.

Imigranţii în Europa

În octombrie 2010, cancelarul german Angela Merkel declara că multiculturalismul a eşuat complet. La scurt timp după aceea, premierul britanic David Cameron îi confirma spusele. Reuşita multiculturalismului era, aşadar, infirmată de la cel mai înalt nivel. Acum, în funcţie de ce înţelegem prin multiculturalism, putem considera propoziţia ca exprimînd un adevăr sau o falsitate. Însă dacă echivalăm multiculturalismul doar cu adaptarea[10] imigranţilor la societăţile occidentale, atunci aş afirma că în Europa multiculturalismul a fost o mare reuşită. Cum spuneam, trebuie doar să privim dintr-o “perspectivă mai amplă”.

Începînd cu anii 1950, în plin avînt economic, statele occidentale şi-au deschis graniţele imigranţilor (proveniţi în mare parte din fostele colonii ori zone de influenţă), una din părţi fiind în căutare de mînă de lucru ieftină, cealaltă în căutarea unui loc de muncă. În termeni liberali, nimic problematic, ambele părţi încheind un contract reciproc avantajos: societăţile occidentale au devenit şi mai productive şi mai prospere inclusiv prin intermediul muncii prestate de aceşti oameni, imigranţii au cîştigat mai mult, ceea ce le-a permis un standard de viaţă mai ridicat. Trăind în Occident (pentru că muncind acolo), de voie sau de nevoie imigranţii au trebuit să se adapteze condiţiilor locului, iar această adaptare a fost cu totul uimitoare: au învăţat limba şi au preluat obiceiurile vestice, au mers la şcoală şi au deprins meserii, au adoptat stiluri de consum şi de viaţă specifice societăţii gazdă (evident, corelate cu veniturile de care dispuneau) etc. Într-un cuvînt, s-au aclimatizat extraordinar, ţinînd cont de timpul foarte scurt care s-a scurs şi de mediul de provenienţă total diferit. Oricît ne-ar uimi asta, imigranţii muncesc. Muncesc (făcînd de obicei cele mai prost plătite munci) şi încearcă din toate puterile să se integreze, deşi e aproape imposibil, în societăţile vestice. Oricît de contraintuitiv ar fi, chiar problemele din cartierele sărace de imigranţi sînt o dovadă în acest sens. Ce vor tinerii din acele periferii – descendenţi ai primelor generaţii de imigranţi[11], născuţi în ţările occidentale, deci cetăţeni ai respectivelor ţări[12]? Un loc de muncă (unii) şi consum (toţi); exact ca europenii. Exact ce le-a promis, tuturor, societatea occidentală: muncind, vă veţi emancipa; adică: veţi cîştiga mai mult, veţi consuma mai mult, veţi avea acces la servicii publice (medicale, educaţionale, sociale) mai bune şi mai ieftine, copiii voştri vor avea mai multe şanse; altfel spus, prin muncă vă veţi îmbunătăţi traiul şi veţi fi ca noi. Între timp, deşi societăţile occidentale au devenit socialmente mult mai bogate decît în urmă cu douăzeci sau cincizeci de ani, bogăţia socială a început să se distribuie tot mai inegal decît în urmă cu douăzeci sau cincizeci de ani, astfel încît, astăzi, chiar şi copiii clasei de mijloc sînt destinaţi să trăiască mult mai precar şi mai lipsiţi de orizont decît părinţii lor. Ca să nu mai vorbim de săraci, ori de cei foarte săraci (de obicei imigranţi sau urmaşi lor), cărora visul capitalist de emancipare le-a jucat o festă. După toate indiciile (poate mai puţin pentru specialiştii de la CADI), sărăcia duce la marginalizare, marginalizarea la o şi mai mare sărăcie, sărăcia şi mai mare, la dificultăţi sporite de a-ţi depăşi condiţia; şi aşa mai departe, într-o spirală a degradării accelerate. Iar în momentul în care educaţia nu mai e astăzi un mijloc de ascensiune socială nici măcar pentru clasa de mijloc, este cu totul ipocrit să deplîngem faptul că tinerii imigranţi şi săraci nu merg la şcoală. După ce a militat ani de zile pentru “flexibilizare” şi diminuarea rolului statului, pentru desfiinţarea şi privatizarea tuturor instituţiilor publice “neprofitabile” (spitale şi dispensare, şcoli şi căi ferate etc.), dreapta se miră, dintr-odată, că, puse în aplicare, aceste idei au produs nu doar îmbogăţirea cîtorva “antreprenori”, ci şi victime pe cît de colaterale, pe atît de vizibile: clasa mijlocie şi cea de jos; şi, în primul rînd, cele mai vulnerabile categorii sociale (iar de aici infracţionalitatea şi toate celelalte probleme): şomeri, persoane cu handicap, pensionari, imigranţi etc. Dar, probabil, aceasta e o interpretare marxistă. Adevărul se află, probabil, altundeva. În sfera culturii.

Ultima instanţă

Recentele publicaţii ale noilor conservatori îţi pot lăsa impresia că departamentele de studii culturale din universităţile americane şi-au deschis puncte de lucru la ISP, IICCMER, Fundaţia Creştin-Democrată şi alte lăcaşuri de cult şi cultură. Şi nu mă refer deloc la faptul că aceste grupuscule de elită s-ar fi reprofilat pe ocrotirea specificului minorităţilor. Ceea ce împărtăşesc cu “relativiştii” pe care îi detestă e abandonarea ideii de universalitate şi reinterpretarea lumii în termeni religioşi-culturali-identitari. Preluînd o sintagmă din literatura academică, am putea numi acest sport extrem “sociologie eternă”[13]. Conform unei descrieri de ultimă oră, aflată “încă sub şocul incidentelor de la Oslo”, “vedem cum criza cultural-identitară stă gata să erupă sângeros, pe fundalul problemelor de emigraţie şi al escaladării presiunii islamiste”. Deci: cînd forţa de muncă este mai lipsită de drepturi şi cu toate acestea dispusă să muncească mai mult ca oricînd, cînd locurile de muncă sînt tot mai puţine şi mai prost plătite, cînd guvernele ţărilor occidentale devin tot mai protecţioniste în legătură cu circulaţia forţei de muncă (nu a capitalului) şi expulzează în mod ilegal oameni cu un ten mai închis şi, simplă coincidenţă, cu un portofel mai gol, dl. Aligică, într-o dispoziţie malthusiană de zile mari, vede în primul rînd “politicile demografice, de emigraţie şi culturale occidentale”, care “generează tensiuni şi probleme” (în traducere: “atacă identitatea naţională a unor popoare”). Astfel, pentru dumnealui, imigranţii nu muncesc, nu plătesc impozite, nu consumă în Occident, ci doar “subminează profund ţesătura socială a ţării gazdă”. Dincolo de folosirea metaforologiei extremei drepte interbelice – subminarea ţesăturii sociale (de ce nu ţesutului social?) –, dl. Aligică nu se oboseşte să ne livreze şi nişte informaţii empirice. Să-l credem pe cuvînt, ori să intrăm în “jocul acuzelor şi stigmatizărilor corect-politic, cu beneficii corect-politic, pentru agende corect-politic”? Mai bine să nu uităm de cea de-a doua problemă, “presiunea islamistă”. Dar care presiune? Ar fi fost aşteptat ca toate campaniile militare ale Statelor Unite, controalele din aeroporturi şi măsurile securitare demarate de ţările occidentale după 2001 să fi liniştit puţin spiritele; a suna din nou alarma în legătură cu “presiunea islamistă” la care este supus Occidentul devine pe zi ce trece un hobby tot mai absurd – iar faptul că un grup islamist a revendicat atentatul din Norvegia arată, de fapt, cît de lipsit de forţă este terorismul islamic. Ceea ce nu a scăzut, în schimb, după cum se observă, este presiunea stigmatizatoare asupra musulmanilor. Dacă nu am trăi în plină criza economică, ne-ar fi greu să înţelegem de ce discursurile colorate etnic şi religios au luat un avînt atît de puternic. “Criza profundă a lumii vestice” nu este deloc atît de “complexă” pe cît afirmă dl. Aligică; este “doar” o criză economică a capitalismului. Aşadar, să ne păstrăm cumpătul în faţa acceselor de pesimism antropologic. Căci, “în ultimă instanţă”, pentru conservatorul de stil nou, odată invocată “natura umană”, totul poate fi demonstrat: şi libertatea, şi supunerea; şi egalitatea, şi inegalitatea; şi legea, şi forţa. Contează doar cum travesteşte o situaţie de “fapt” într-una de “drept”. Un truc la fel de vechi ca teama de intervenţiile menite, chipurile, să ne atingă “esenţa”, altminteri imuabilă, refractară la devenirea istorică (citeşte: la intervenţiile suspectate că ar dori să schimbe ceva din raporturile de opresiune ale prezentului). Poate nu e întîmplător că frica de transformările politice voluntare izvorăşte dintr-o fascinaţie faţă de imaginea egoistă, interesată, agresivă pe care au plăsmuit-o reacţionarii din totdeauna despre această “natură umană” din care nu se poate scoate nimic bun – exceptînd, bineînţeles, sistemul capitalist (pe cît de natural, pe atît de păzit de poliţie). Aşadar, nu este nevoie ca dl. Aligică să justifice “violenţa şi agresivitatea”. Este suficient să înţeleagă “simpla idee că natura umană ar putea reacţiona violent la politici (…) percepute ca agresive şi maligne de subiecţii lor”.

Despre retorica şi implicaţiile ideilor dl. Aligică şi ale celorlaţi enoriaşi liberali de extremă dreaptă a scris excelent Costi Rogozanu[14]. Aş adăuga doar o observaţie: deşi intelectuali precum domnii Mihăieş, Aligică şi prea mulţi alţii repetă mereu că sfînta luptă la care s-au angajat este o denunţare a diverselor idei “nesănătoase”, pe care marxismul le-a infiltrat insidios în “ţesătura” imaculată a societăţilor noastre capitaliste, nu marxismul e, de fapt, cel pe care îl iau cu asalt dumnealor, cu o tenacitate demnă de o cauză mai înaltă. Cel de care se debarasează acum discursul versatil şi fără memorie al neoconservatorimii e o doctrină ceva mai veche şi mai respectabilă cîndva, pînă nu demult, chiar şi în rândurile anticomuniştilor români. Căci liberalismul democratic burghez şi iluminist e cel care se ascunde sub denumirile de “multiculturalism”, “corectitudine politică”, “marxism”, “stîngism”, pe care le folosesc, interşanjabil, cu atîta aplomb. Liberalismul burghez, cu universalismul său, îmbrăţişat cîndva cu entuziasm şi găsit chiar util de civilizaţia europeană. Liberalismul care a însufleţit convingerea că oamenii sînt egali în libertatea lor politică şi a debarasat, deci, baza drepturilor social-politice de toate determinaţiile particulare (biologice, etnice, religioase şi – teoretic – economice), tot aşa cum i-a obligat pe toţi oamenii să fie liberi economic (adică liberi pentru economie) şi să facă parte, vrând-nevrînd, din una şi aceeaşi mare şi universală piaţă. Însă alianţa aparent tautologică a capitalismului cu democraţia burgheză începe să se destrame. Pentru conservatorii recenţi, drepturile civile încep să depindă, din nou, de aceste determinaţii: biologice, etnice, religioase şi economice. Mai ales economice. Nu ei au inventat sintagme ca “egalitate exagerată şi utopică” – acestea sînt la fel de vechi cum e contrarevoluţia. Totuşi, nu cred că asistăm la o întoarcere contrarevoluţionară la o epocă similară Vechiului Regim, ci este un pas înainte. Aflat în plină criză a vechilor forme de acumulare, capitalismul se debarasează de sistemul libertăţilor formale, devenite împovărătoare şi incompatibile cu creşterea profiturilor şi cu urgenţa de-a găsi noi forme de acumulare. Capitalismul nu mai poate şi nici nu mai vrea să producă emancipare. Şi pentru ca totul să aibă şi o justificare, încep să apară “nuanţările”.

Neoliberalismul de stat

În încheiere, poate merită amintit, în treacăt, şi de o altă contradicţie de care suferă poziţia dl. Aligică. Margaret Thatcher, o doamnă caracterizată, balzacian, de un istoric social-democrat, drept “a lower-middle class upstart with a soft spot for nouveau riche businessmen”[15] (pe româneşte: “o parvenită mic-burgheză cu o slăbiciune pentru afaceriştii nouveau riche”), a sintetizat cel mai bine crezul neoliberal, trîmbiţat pînă de curînd de ideologii clasei de mijloc[16]: “There is not such thing as Society. There are only individual men and women, and there are families.” Nu există societate, ci doar indivizi (angrenaţi în activităţi economice); nu există naţiune, ci doar familii (pentru transmite mai departe agoniseala). În Occident, timp de treizeci de ani, iar în România vreo douăzeci, conservatorii de stil nou (adică exact acei conservatori care nu au nimic de conservat) au fost seduşi de o imagine “naturală” despre lume, una extrem de ispititoare, în care orice băiat “deştept” şi “întreprinzător” (provenit dintr-o familie modestă, deci beneficiar al tuturor serviciilor sociale postbelice: învăţămînt gratuit, asistenţă medicală, transport public etc.), cu apucături de manager şi cu ambiţie pe măsură, ajunge, prin forţe proprii, pe nesimţite, milionar. Această frescă trandafirie a început să se demodeze în ultima vreme, întîmplător după recenta criză economică. Atenţi la spiritul vremii şi la momentul oportun de a-l urma în orice direcţie ar lua-o, peste tot, inclusiv în costisitoarele şi ineficientele instituţii ale statului (ministere şi ambasade, institute culturale şi de investigaţie, universităţi şi centre de cercetare), intelectualii neoliberali descoperă “ţesătura socială” şi “identitatea naţională”. Unde a dispărut mediul privat, cel care abia aşteaptă să ne realizeze potenţialului uman? Dar piaţa liberă, cea care, imparţial, măsoară, obiectiv, cîte parale face fiecare dintre noi? În loc să susţină prin propriul exemplu ideile pe care le vîntură, neoconservatorimea teoretizează pe bani publici; avangarda intelectuală românească nu vede nici o contradicţie în faptul că lucrează la stat, face cercetare prin contracte publice şi se lasă milostivită de la buget. Doar n-o să iasă pe piaţa liberă, deschizîndu-şi o afacere în plină criză economică. Cît despre alte slujbe, am auzit că în mediul privat nu se mai fac angajări.

Note:

____________________

[1] De exemplu, instituţii media cu impact, precum The Sun (în Marea Britanie), Le Monde (în Franţa) sau Fox News (în Statele Unite ale Amercii), au anunţat imediat, deşi nu exista nici un indiciu în acest sens, că atentatul ar fi fost înfăptuit de o grupare teroristă musulmană.

[2] Vezi Mircea Mihăieş, “Conspiraţie în pădurea norvegiană”: http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-conspiratie-in-padurea-norvegiana-939261.html

[3] Vezi Dragoş Paul Aligică, “Despre Oslo, incorect politic”: http://www.revista22.ro/despre-oslo-incorect-politic-10993.html

[4] Vezi, de exemplu, Dragoş Paul Aligică, “Relevanţa marxismului şi degringolada intelectuală a stîngii”: http://www.revista22.ro/articol-5889.html; Dragoş Paul Aligică, “Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!”: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7630542-exact-lipsea-recuperarea-marxismului.htm

[5] Înainte ca dl. Vladimir Tismăneanu să se întreţină cordial cu un politician despre care, acum, vorbeşte cu prea puţină eleganţă – vezi Marele şoc din finalul unui secol scurt (Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004 –, dl. Dragoş Paul Aligică a publicat şi el o serie de convorbiri cu fost ministru liberal, la vremea respectivă în “criză de imagine” – vezi Provocări liberale (Valeriu Stoica în dialog cu Dragoş Paul Aligică), Bucureşti, Humanitas, 2003. De atunci, cei doi autori au recidivat cu un nou volum – vezi Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, Reconstrucţia dreptei, Bucureşti, Humanitas, 2009 –, considerat de prefaţator (dl. Vladimir Tismăneanu) o lucrare epocală, iar de posfaţator (dl. Adrian Miroiu) o realizare îndoielnică. Dacă trei sferturi din carte conţine doar nişte platitudini generale despre liberalism (cu care nu ai cum să nu fii de acord, chiar dacă nu le poţi identifica, în realitate, nici în trecut, nici în prezent), ultimul sfert al cărţii, partea “originală”, este pur şi simplu o reverie.

[6] Pentru o interpretare exactă, vezi Alex Cistelecan, “Bunavestire. Ediţia 2011 (Despre discursul preşedintelui Băsescu ţinut la London School of Economics)”: http://www.criticatac.ro/8054/bunavestire-editia-2011/

[7] Aşadar, nimic despre dereglementările masive (chiar în logica statului naţional burghez), nimic despre sărăcirea tuturor claselor socialmente productive (muncitori în toate ramurile, întreprinzători mici şi mijocii, ingineri şi tehnicieni, medici şi asistenţi medicali, profesori şi funcţionari etc.), nimic despre regresul clasei de mijloc (aflată, pretutindeni, într-o declasare dramatică), nimic despre profiturile uriaşe (inclusiv prin scăderea impozitelor) realizate doar de cei deja foarte bogaţi.

[8] State care au salvat din visteria publică numai una din părţile contractante: băncilor li s-a administrat rapid o injecţie de capital, iar cetăţenilor cu credit la bancă li s-a mulţumit pentru înţelegere (şi, bineînţeles, au fost lăsaţi să se descurce singuri, pierzîndu-şi în cele din urmă proprietăţile); state care, salvînd băncile, nu doar că nu au devenit proprietare sau co-proprietare (conform legilor pieţei), dar nici măcar nu au intervenit (prin reglementarea activităţilor, ori prin impozitarea profiturilor băncilor), încercînd măcar să limiteze un comportament economic ce s-a dovedit socialmente falimentar.

[9] Vezi, de exemplu, Traian Ungureanu, Războiul timpurilor. Declin occidental şi asediu islamic, Bucureşti, Humanitas, 2006.

[10] Nu folosesc termenul “adaptare” ca pe un sinonim al intergrării; problema integrării ar necesita o discuţie aparte, pe care însă nu o pot deschide aici. Oricum, în termenii formali ai societăţii burgheze, imigrantului nu i s-a cerut niciodată să se integreze, ci doar să se adapteze: adică să respecte legile, normele şi reglementările locului, şi să plătească taxele. Faptul că cetăţeanul negru şi creştin ar putea să nu fie încîntat de vecinătatea imigranţilor albi şi atei nu intră în discuţie, atîta timp cît aceştia nu încalcă legea; dacă o încalcă, atunci este treaba instituţiilor statului. În aceeaşi termeni, nimeni nu se preocupă de întrebarea dacă imigrantul s-a adaptat mai mult decît formal (i.e., respectă legile, normele şi reglementările, şi plăteşte taxele).

[11] În treacăt fie spus, oare de la a cîta generaţie se poate scăpa de acest calificativ?

[12] Oricît l-ar traumatiza pe românul neliniştit de soarta “civilizaţiei occidentale” să afle că o persoană de culoare ai cărei părinţi sau bunici s-au născut în vreun sat african este, ca cetăţean, egal în drepturi şi obligaţii cu albii “din Londra, Oslo sau Paris”.

[13] Vezi Traian Ungureau, “Huntington”: http://tru.blog.cotidianul.ro/2008/12/28/huntington/; pentru o sursă de inspiraţie, vezi, de exemplu, Paul Berman, Teroare şi liberalism, traducere de Veronica Tomescu, Bucureşti, Curtea Veche, 2005.

[14] Vezi Costi Rogozanu, “Partidul lui Breivik în România. Şi adevărata problemă a lui Traian Băsescu”: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/partidul-breivik-in-romania-si-adevarata-problema-a-lui-traian-basescu-66040.html

[15] Vezi Tony Judt, Postwar. A History of Europe Since 1945, New York, The Penguin Press, 2005, p. 541.

[16] Pentru o decriptare perfectă a ideologiei neoliberale, vezi Gabriel Chindea, “Echivocul neoliberalismului: ideologia puterii sau opiul clasei de mijloc?”: http://www.criticatac.ro/2390/echivocul-neoliberalismului-ideologia-puterii-sau-opiul-clasei-de-mijloc/

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.