Când tocilarii fac politică

Cu mutrele lor de studenţi întârziaţi, nu ne-am fi așteptat să-i găsim aici: spre surpriza tuturor, cincisprezece membri ai partidului german al Piraţilor, o mișcare iniţiată pe internet, au fost aleși în parlamentul de la Berlin.

de Yves Eudes

Înalt de statură, cu o salopetă roșie ţipătoare și un fular înfășurat în jurul capului – Gerwald Claus-Brunner nu trece deloc neobservat, mai ales pe austerele coridoare ale palatului ce adăpostește Abgeordnetenhaus, Parlamentul regional al landului Berlin.  Pe data de 18 a lunii trecute, acest inginer electromecanic în vârstă de 39 de ani, angajat într-o fabrică de mașini-unelte, pasionat de internet și militant al Partidului german al Piraţilor, a fost ales deputat. Cu 8,9% din sufragii, piraţii berlinezi au câștigat 15 locuri din totalul de 152 – un scor ce a surprins pe toată lumea, cel mai mult, poate, chiar pe cei în cauză. La același scrutin au câștigat și șaizeci de locuri în consiliile locale ale celor douăsprezece sectoare ale marelui oraș. De la alegeri încoace, filiala berlineză a partidului, ce număra în jur de o mie de membri, e asaltată de cereri de înscriere.  Chiar dacă noua legislatură va începe de-abia pe 27 octombrie, încă de pe 28 septembrie, piraţii au ţinut să organizeze o ședinţă de lucru în sediul parlamentului.

N-au timp de pierdut, căci nu au decât o lună la dispoziţie pentru a se familiariza cu noua lor meserie și, la drept vorbind, dat fiind că un deputat berlinez câștigă 4200 de euro pe lună, nu se pune problema să nu și-o poată permite. Așteptând să își primească birourile, au ocupat o mică sală de ședinţe. Unii dintre ei au aer de artiști, de studenţi boemi, cu tricouri multicolore și părul prins în coadă. Alţii sunt îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare – uniforma tocilarului, în același timp programator și militant libertarian online. Pe mese nu tronează hârtii, ci calculatoare și cabluri. Născut pe internet, partidul pirat rămâne credincios originilor sale. A apărut în Suedia, în 2006, la iniţiativa unui grup de militanţi ce întreţineau legături strânse cu Pirate Bay, un site internaţional destinat descărcărilor ilegale de muzică și filme, cu sediul în Stockholm. Hărţuit de justiţia suedeză, Pirate Bay a ales calea politică pentru a demonstra publicului că se bucură de susţinerea tinerilor acelei ţări.

La alegerile europene din 2009, după o campanie axată pe libertatea de expresie online, abolirea drepturilor și brevetelor de autor, protejarea vieţii private, etc., partidul suedez câștigă 2 locuri în parlament. Un an mai târziu, destinul îi surâde. Piraţii suedezi ajung la modă. Graţie internetului, partide asemănătoare se formează în peste patruzeci de ţări. Mișcarea se afirmă, însă, dincolo de Rin, cu precădere la Berlin. Deschisă ideilor noi, capitala germană asistă la crearea de numeroase întreprinderi IT noi, de către tineri veniţi nu doar de pe tot cuprinsul Germaniei, ci și din ţările învecinate. Ea adăpostește, de asemenea, și o comunitate activă de hackeri libertarieni, reuniţi în asociaţia Chaos Computer Club (CCC). De treizeci de ani încoace, cei de la CCC utilizează toate mijloacele – licite și ilicite – pentru a scoate la lumină vulnerabilităţile reţelelor informatice publice și private. Ei luptă împotriva cenzurii online, împotriva legilor ce permit spionarea cetăţenilor pe net în numele siguranţei publice, sau al moralei, revendicând accesul liber la cunoaștere și transparenţa instituţiilor publice. Din punct de vedere oficial, CCC-ul nu are nicio legătură cu Partidul Piraţilor, nu prea se arată interesată de fenomenul electoral și ţine să-și păstreze independenţa faţă de orice organizaţie politică. În realitate, situaţia este un pic mai ambiguă: câteva zeci dintre cei mai imfluenţi membri ai CCC fac parte și din Partidul Piraţilor. Pavel Mayer, care, la cei 46 de ani ai săi, este cel mai vârstnic dintre deputaţii piraţilor, militează alături de CCC de peste douăzeci de ani. Această dublă apartenenţă i se pare firească, dat fiind că piraţii au reluat pe cont propriu câteva dintre marile misiuni ale CCC-ului. În opinia lui, principala temă ce trebuie adusă la cunoștinţa publicului este cea a transparenţei, o exigenţă democratică esenţială. „Opacitatea întreţinută de aparatul de stat este principala cauză a refuzului pe care populaţia germană îl arată faţă de lumea politică și a creșterii gradului de absenteism,” spune el. „La Berlin, spre exemplu, privatizarea companiei publice de apă s-a făcut în niște condiţii greu de înţeles pentru cetăţeanul obișnuit. Când vorbim de transparenţă, oamenii înţeleg imediat despre ce e vorba, căci vor să știe ce se întâmplă în interiorul mașinăriei politice. Când vor fi mai bine informaţi, își vor dori să și participe.” Unii vor să avanseze mai repede. Michael Ickes, pirat radical, ales în consiliul sectorului Tempelhof-Schöneberg, este pentru instalarea camerelor de filmat în sălile de ședinţă, în vederea transmiterii tuturor dezbaterilor în direct pe Internet. Lupta va fi grea, pentru că toate celelalte partide se opun acestei iniţiative. Michael Ickes nu pare să fie afectat de refuzul lor: „Vom face totul public prin alte mijloace, vom găsi noi o modalitate de a devoala informaţiile confidenţiale.” În ceea ce privește proprietatea intelectuală, opiniile celor din partid sunt împărţite. Intransigenţii, reprezentaţi în parlamentul landului de Gerwald Claus-Brunner, cer abolirea copyright-ului: „Statul conferă proprietarului de drepturi de autor niște drepturi, dar nu-i impune nicio datorie faţă de societate, e o mare nedreptate. Trebuie să eliminăm acest sistem vechi de trei secole și să inventăm un nou mod de remunerare a artiștilor, adaptat epocii și spiritului netului.”

Un sondaj intern arată că majoritatea militanţilor sunt mai moderaţi: nu vor decât să limiteze durata dreptului de proprietate intelectuală la zece ani și să scoată de sub incidenţa legilor penale descărcările în scopuri necomerciale. Piraţii au făcut o campanie intensă pe internet, care a suscitat adeziunea și interesul simpatizanţilor. Și-au creat chiar și o platformă online, botezată „Liquid Feedback”, pe care ţin dezbateri în timp real, triază propunerile și moţiunile, apoi votează pentru a le departaja, sau organizează sondaje la minut. Liquid Feedback e rezervată membrilor de partid, dar se discută despre deschiderea ei către publicul larg. În afara acesteia, însă, au susţinut și o campanie clasică, pe teren – afișe, broșuri, mers din ușă în ușă, întâlniri, concerte, serbări în stradă. „Când oamenii ne-au văzut în carne și oase, explică Pavel Mayer, au înţeles că nu eram niște extremiști, ci, pur și simplu, niște cetăţeni entuziaști, liberali și pragmatici.” În paralel, în urma dezbaterilor interne apărute, piraţii și-au lărgit platforma, pentru a se putea adresa unui electorat mai diversificat. Printre propunerile lor de bază se află legalizarea canabisului, gratuitatea conexiunii la internet, a contracepţiei și chiar a transportului public. Prin intermediul acestor măsuri vor să creeze bazele unui venit minim universal, distribuit celor mai săraci dintre berlinezi, indiferent de statutul lor juridic. De altfel, visează la „privatizarea religiei”, adică la instaurarea unei separaţii stricte între Stat și cultele creștine, pentru a ajunge, într-un final, la ceva asemănător modelului laic francez. În materie de mediu, piraţii au integrat în programul lor ideile Verzilor – cu-atât mai mult cu cât, în opinia lor, actualii lideri ai Partidului Verde sunt pe cale să-și trădeze cauza. Verdictul lor este unul fără drept de apel: verzii s-au înmuiat și s-au îmburghezit până într-acolo încât sunt gata să facă parte din establishmentul cu care s-au luptat atâta amar de vreme.

Carsten Foertsch, de 32 de ani, patron al unui start-up și membru cu drepturi depline al partidului verde și-a împărţit voturile între doi piraţi și un verde (trebuia să aleagă trei candidaţi la diverse niveluri electorale). Alegerea sa a fost determinată de profesie și de generaţia din care face parte: „Îmi doream ca în Parlament să existe și câţiva deputaţi care să cunoască viaţa precară și complicată a bărbaţilor de treizeci de ani, care se ocupă cu antreprenoriatul online, fac diverse joburi creative ca liber-profesioniști, sau lucrează pe proiect…Politicienii de la celelalte partide, inclusiv cei verzi, habar nu au de problemele noastre.” Recunoaște că a fost sedus și de conceptul de „democraţie fluidă” al piraţilor, intens promovat de aceștia în timpul campaniei: „Ne putem alătura lor pentru o acţiune specifică, fără să fim obligaţi să urmăm linia de partid și în alte domenii.” În rândurile verzilor, dezertările se înmulţesc. În 2009, Emanuel Kotzian, fostul reprezentant al verzilor din Bavaria a demisionat din partid cu surle și trâmbiţe. S-a alăturat partidului piraţilor din Berlin, care i-a încredinţat importante responsabilităţi, profitând astfel și de experienţa lui de militant. În viaţa obișnuită, Emanuel Kotzian editează reviste gratuite în șase limbi diferite, în care promovează legalizarea canabisului: „În mod oficial, verzii sunt partizani ai legalizării, însă, în ultimul timp, au început să dea înapoi.”

Printre liderii partidului sunt și câteva personalităţi atipice. Cum este Bernd Schlömer, vicepreședintele pe ţară, în vârstă de 40 de ani, care, în restul timpului, este contabil la ministerul apărării: „Colegii mi-au zis că trebuie să fiu nebun ca, în situaţia mea, să mă fi înscris în partidul piraţilor. Și au perfectă dreptate, exact așa trebuie să fim cu toţii.” Pe un ton mai serios, ne lămurește că, din postura lui, e mai în măsură decât alţii să sesizeze pericolul pe care noile sisteme poliţienești de supraveghere a comunicării private îl prezintă pentru democraţie. Singurul defect al acestei imagini: partidul rămâne un club masculin. Dintre cei cincisprezece aleși, Susanne Graf este singura femeie. Această liceană de 19 ani, fiică a unui informatician, încă nu și-a dat seama ce i se întâmplă: „Eram a șaptea pe listă, eram convinsă că n-aveam nicio șansă – de fapt, îmi ziceam că oricum n-o să obţinem niciun loc. În seara alegerilor, când am sosit la Parlament, personalul de serviciu m-a luat drept o stagiară.” Implicată în această aventură de fratele său, care a luat-o, într-o bună zi, la o petrecere oganizată de CCC, și-a făcut multe cunoștinţe printre ei și le-a adoptat repede ideile. A aderat la proaspăt creata organizaţie de tineret și s-a implicat imediat în diverse acţiuni militante. Pe internet, Susanne nu are decât un blog. Această mare utilizatoare de Twitter nu are cont de Facebook pentru că refuză să permită ca datele sale personale să fie exploatate în scopuri comerciale: „Poate că o să încerc noua reţea socială Google+. Dar, mai întâi, trebuie să văd ce garanţii oferă că-mi vor respecta viaţa privată.” Susanne este acum înscrisă în primul an la facultatea de matematică. Cu acordul profesorilor ei, își va stabili orarul în funcţie de calendarul parlamentar.

 Traducere de Alexandru Macovei

 Sursa

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.