Când etica pro-viaţă se ciocneşte cu realitatea traiului de subzistenţă

În mass media se titrează de câţiva ani -adesea când se rămâne fără subiecte mai picante- faptul că natalitatea scăzută a României este o bombă cu ceas, că populaţia României se va împuţina. Pragmatic vorbind, că nu va avea cine să (ne) plătească pensiile. Îngrijorarea este cât se poate de reală dar politicile coerente care să susţină evitarea acestui pericol sunt invizibile, nepercepute de populaţie, astfel încât din ’90 până astăzi rata de fertilitate a rămas înţepenită la 1,3 naşteri de femeie, mult sub media unei Europe oricum îmbătrânite.

O altă temă ce răsare constant prin presă e problematica ratei mari a avorturilor. România este cap de afiş –locul trei în Europa- în ceea ce priveşte această practică. Aici dezbaterile asupra libertăţii avortului vin în ultima perioadă pe diverse filiere din realitatea internă şi externă. Ungaria tocmai a adoptat, în urmă cu câteva zile, o constituţie care face paşi mari în direcţia interzicerii avortului. Motivaţia este justificată ideologic de o guvernare de centru-dreapta în care creştin democraţii se află în coaliţia de la putere, dar raţiunea are mai degrabă motivaţii pragmatice reale: populaţia Ungariei a scăzut sub 10 milioane de locuitori. În România, drama unui trecut comunist, în care zeci de mii de femei au murit în încercarea de a face un avort, a împiedicat conservatorii să fie excesiv de vocali. Propunerile de inginerii demografice forţate, care să ridice rata natalităţii prin limitarea dreptului alegerii unei întreruperi de sarcină, au fost mai temperate. Însă apar deja intervenţii publice care nu se sfiiesc să sugereze că fenomenul de îmbătrânire a populaţiei şi toate problemele economice implicate pot fi combătute prin restricţionarea avorturilor. Mai mult, la un alt nivel, instituţiile Statului Român, a acelui stat declarat ca fiind separat de Biserică, tolerează ca medicii plătiţi din bani publici să îşi manifeste opţiunile religioase refuzând să facă avorturi la cerere pe motivul că se află în Postul Paştelui. Indiferenţa este şi ea o politică publică şi relevă o opţiune ideologică.

Nu vreau să dezbat în acest articol libertatea avortului din perspectivă morală, etică, medicală sau religioasă. Nu aş vreau să intru nici în dezbaterile asupra avortului din perspectiva drepturilor individuale ale femeilor sau a dreptului fătului. Nu mă interesează, aici, nici dezbaterea asupra momentului în care începe viaţa sau dacă fătul e persoană sau nu. Vreau în schimb să pun în discuţie instrumentalizarea legalităţii avortului în discuţiile asupra politicilor demografice.

Rata scăzută a naşterilor şi rata ridicată a avorturilor sunt două probleme cu care România se confruntă printre multe alte dificultăţi. Lipsit de logică, dar deopotrivă deosebit de periculos consider că este atunci când aceste două problematici –cât se poate de reale şi acute- sunt dezbătute la aceeaşi masă, soluţionarea uneia fiind văzută prin trecerea în ilegalitate ale celeilalte. Mă refer la acele intervenţii publice care susţin că scoaterea din legalitate a avortului ar rezolva una din derivele mari ale României, aceea a unei natalităţi reduse. Aberante mi se par şi relatările pseudo-statistice care arată doct că numărul întreruperilor de sarcină care au avut loc din 1958 până în prezent este mai mare decât populaţia actuală a României, ca şi cum pentru a avea un număr mare de cetăţeni e nevoie doar de un număr mare de fecundări.

Matematica unora, care spune că trecerea în ilegalitate a avorturilor ar produce creştere a natalităţii, nu este o matematică a realităţii. În toată această matematică se uită un singur detaliu: copii nu cresc „de la sine”. În anii ’80, atunci când avortul se afla în ilegalitate, rata natalităţii era scăzută, ceea ce arată că numărul naşterilor va creşte doar când se creează politici de încurajare a natalităţii şi nu atunci când vor exista doar măsuri de împiedicare a întreruperilor de sarcină

Politicile demografice coerente nu se fac prin interzicerea avorturilor ci prin încurajarea naşterilor. Aştept cu interes o cercetare statistică onestă care să întrebe cuplurile dacă şi-ar dori (încă) un copil în condiţiile în care şi-ar permite financiar şi profesional. Invit pe cei care spun că natalitatea scăzută e cauzată de „libertinajul avorturilor” să intre pe forumurile on-line „de mămici” şi să afle care sunt motivele pentru care femeile nu vor să aibă încă un copil. Vor afla de la cele ce ştiu deja care sunt costurile reale ce urmează naşterii unui copil că nu prea multa libertate –aceea de a alege o întrerupere de sarcină – le împiedică pe femei să nu aibă încă un copil. Ci tocmai acele detalii ale vieţii cotidiene ce ţin de lipsa unei locuinţe, frica de a nu-şi pierde locul de muncă, indeminzaţia care nu acoperă costurile reale creşterii unui copil, alocaţia insuficientă, serviciile medicale ineficiente, lipsa de locuri în grădiniţe, sistemul educaţional şubred. Lista continuă, căci cei cel puţin 18-19 ani de grijă faţă de un copil implică multe costuri materiale şi  imense investiţii de energie în activitatea de creştere.

Femeile adesea amână momentul în care să devină mame tocmai pentru că îngrijirea unui copil nu este compatibilă cu viaţa profesională. Nu puţine sunt cazurile când cele de gen feminin îşi pierd locul de muncă după un concediu de maternitate iar acest aspect este descurajant pentru femei. Angajatorii nu sunt entuziaşti să înfiinţeze creşe interne care să permită mamelor să se întoarcă la locul de muncă. Statul e şi mai puţin dornic să mobilizeze şi să motiveze angajatorii – prin scutire de taxe şi impozite spre exemplu – pentru a oferi astfel de facilităţi mamelor. E o realitate tristă în care femeile sunt dezavantajate dacă hotărăsc să fie nu doar angajate ci şi mame, motiv pentru care şi pentru a-şi asigura existenta şi a supravieţui în câmpul muncii aleg să facă mai puţini copii.

Un alt detaliu ce nu ar trebui omis atunci când se fac politici de restricţionare a avorturilor este acela că datele statistice arată că femeile care au o rată a avorturilor mult peste medie sunt aceleaşi femei care sunt deja mamele mai multor copii. E vorba în special de femei cu un nivel scăzut al educaţiei, cu o condiţie economică şi socială modestă. Dacă ideologia creştin democrată ce se opune avorturilor inteţionează să vină în sprijinul familiilor atunci ar trebui să nu omită că multe familii nu îşi mai permit economic încă un membru. Etica pro-vieţii intră în contradicţie cu realitatea traiului de subzistenţă.

În zilele noastre problema demografică a României nu poate fi soluţionată simplist prin naşterea mai multor copii. România nu va avea peste 30 ani braţe de muncă capabile să rezolve problema pensiilor dacă nu se va investi în educaţie sau sănătate. Chiar presupunând că se vor naşte mai mulţi copii dacă avortul va fi scos din legalitate -ceea ce experienţa  începuturilor anilor ’80 ar contrazice căci atunci în ciuda politicilor pro- nataliste forţate au avut loc mai multe avorturi decât naşteri- există riscul ca aceşti copiii să rămână needucaţi, fără acces la servicii medicale decente, abandonaţi în instituţiile statului.

Copiii au nevoie de familii şi instituţii care să îi crească, să îi îngrijească şi să îi educe. Copiii au nevoie de un cămin încăpător, de hrană suficientă, îmbrăcăminte corespunzătoare, rechizite, de prezenţa părinţilor în viaţa lor. Copiii au nevoie de resurse, resurse pe care o populaţie sărăcită nu şi le poate permite dacă statul se debarasează de această responsabilitate. Copiii nu se pot creşte într-un stat în care femeile îşi pierd locul de muncă dacă rămân însărcinate. Nu se pot creşte copii în creşe inexistente, grădiniţe puţine şi şcoli cu condiţii insalubre.

O altă aşteptare pe care o am de la cei care sugerează -„în linie dreaptă” sau nu- o restricţionare a avorturilor este aceea de a găsi soluţii pentru reconcilierea dintre viaţa privată şi cea profesională a mamelor. Într-o ţară în care doar 3% dintre bărbaţi au grijă de copii fără un ajutor feminin, după cum arată Barometrul de Gen din 2000, nu am asistat la propuneri de politici publice care să recompenseze financiar munca de îngrijire şi creştere a copiilor, politici prin care mamele să poată să îşi asigure un venit lor şi familiilor lor în acea perioadă în care nu pot activa în câmpul muncii. Problematica familiilor monoparentale, reprezentate în 98% din cazuri de femei singure cu copii, rămâne încă una ardentă, căci responsabilitatea financiară cât şi cea de îngrijire cade pe umerii aceleiaşi persoane singure care are dificultăţi ca în acelaşi timp să-şi asigure traiul prin profesie dar şi să-şi crească copii. Dacă ne interesează situaţia demografică a ţării ar trebui să ne intereseze şi ce se întâmplă cu acei copii care deja există.

Mi s-ar putea răspunde că nu e nevoie de un „stat asistenţial”, în care statul să îşi asume responsabilitatea socială şi economică a creşterii copiilor. Dar la fel putem spune că dacă statul nu îşi asumă această responsabilitatea atunci nu poate să lase în grija cetăţenilor urmările unor politici demografice forţate care nu oferă posibilitatea de a alege. Acestea sunt şi motivele pentru care cei din fruntea instituţiilor publice ar trebui să fie preocupaţi de crearea de politici care să sprijine natalitatea, nu să propună scoaterea din legalitate a avortului.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.