Bolșevici, jidani, țigani și alții

„Mă scuzați, dar infractorii aparțineau cumva unei anume categorii de populație?“ Iată o întrebare, pusă de o persoană publică într-o emisiune de televiziune cu mare audiență, care, văduvită de intonație (accentul delicat pus pe adjectivul „anume“) și scoasă din contextul social care a generat-o, nu va atrage niciodată asupra autoarei ei vreo cît de mică acuză de discriminare etnică.

Întîmplător sau mai degrabă nu, două dintre bătăliile recente împotriva discriminării s-au purtat, în paralel, dar alimentîndu-se reciproc, pe terenul lingvisticii și al Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX). Organizațiile antidiscriminare cerut marcarea explicită în DEX a caracterului peiorativ al cuvintelor „țigan“ și „jidan“, la nici un an după ce opinia publică a dezbătut propunerea legislativă a deputatului Silviu Prigoană ca denumirea oficială a etnicilor romi să fie cea de țigani.

Subiectul, în ambele cazuri lingvistice, e legat de rolul simbolic al autodefinirii identitare mai mult decît de eficiența combaterii discriminării prin criminalizarea cuvintelor – lucru de care toată lumea pare a fi conștientă. Doar că, dacă e adevărat că vorbele ucid mai eficient decît armele, atunci inițiativa în cauză n-a făcut decît să le ofere muniție suplimentară.

Cine normează tipul de abordare lingvistică acceptată și acceptabilă în spațiul public? În nici un caz DEX-ul.

„Language can act in ways that parallel the infliction of physical pain and injury“ („Limbajul poate acționa în moduri care echivalează cu rănirea și inducerea de durere fizică“), scrie Judith Butler într-o lucrare dedicată așa-numitului hate speech/ discurs al urii, Excitable Speech (Routledge, 1997). Butler dezvoltă multiple argumente demonstrînd limitele din eforturile de legiferare a discursului urii (România nu are o astfel de legislație specifică), care încearcă să definească subtila linie dintre vorbe și fapte, dintre speech și conduct. Indicația de dicționar despre uzul peiorativ al unor cuvinte e un punct foarte primar de plecare în stabilirea contextelor în care forța ilocutorie a limbajului îl transformă în mijloc de acțiune nocivă reală. Fiindcă realitatea e că nici legea, nici dicționarele nu pot ține pasul cu disponibilitățile de utilizare a limbii în cazul societăților unde oamenii sînt socializați în deturnarea emoțională a discursului.

Ce șanse ar avea o propunere a „unei părți a societății civile“ ca următoarea ediție a DEX-ului să noteze explicit sensul peiorativ de utilizare contemporană a cuvîntului „bolșevic“? Exemple ilustrative s-ar găsi destule: „Năstase: «Bolşevicul» Băsescu, un contrabandist, un mincinos, obişnuit să înşele“ (titlu în România Liberă, 10 mai 2011); „Iliescu, mai bolșevic decît Ceaușescu“ („…cînd se înfurie, gestica sa trădează  o muncitoresc-revoluţionară stilistică interioară, care stîrneşte celor mai în vîrstă spaima, iar celor mai tineri, veselia. (…) Astăzi, poligonul de încercare al bătrînului bolşevic a rămas PSD. Acolo încă mai înnoadă şi deznoadă iţele unei politici revolute.“ – Rodica Palade, 22, 16 februarie 2010); „nerușinatul agent bolșevic Savatie Baștovoi“ (scrie pe blogul său, ortodoxist și naționalist, fostul șef al Departamentului Externe al ziarului Ziua, Victor Roncea); „Steaua București, buboiul bolșevic de pe obrazul fotbalului românesc“ (Adrian Niculae, pe blogul lui jurnalistic); „Bolșevic pînă în măduva oaselor, Gheorghe Gheorghiu-Dej (noiembrie 1901-martie 1965) a fost principalul artizan al sistemului stalinist din România. Lipsit de cultură marxistă, un autodidact inteligent, dar un leninist desăvîrșit prin instinct, Gheorghiu-Dej a lăsat în urmă o moștenire însîngerată, plină de intrigi, vendete, persecuții și crime în masă“ (Vladimir Tismăneanu, pe Contributiors.ro, 22 septembrie 2011).

Cititorul ar avea, totuși, cel puțin două obiecții față de situația dată: prima ar fi că, în exemplele date, se amestecă referințele la comportamente și situații definibile/ interpretabile în context istoric (cele legate de Iliescu, clubul Steaua și Gheorghiu-Dej sînt referințe istorice conotate etic-ideologic) și transferul simbolic asupra unor persoane contemporane autorului, a doua – că, la fel ca bolșevismul, un tip similar de încărcătură semantică poartă o serie întreagă de termeni legați de ideologii politice, în primul rînd fascismul. De la coadă începînd, o diferență ar fi că fascismul (la care fac trimitere și intrările de dicționar „nazism“ și „național-socialism“) e definit negativ, ca fiind ideologia unor partide „de extremă dreaptă, caracterizîndu-se prin naționalism extremist, misticism, violență, demagogie socială etc.“ Iar pe de altă parte, referința la bolșevism ca ideologie politică istorică nu împiedică întru nimic utilizarea termenului în sens negativ (de unde și preferința față de „comunist/ comunism“, în exemplele date fiind, istoricește, echivalente). O investigare a cadrului în care apare familia cuvîntului „bolșevism“ ar scoate destul de repede la iveală paradoxul absenței unei utilizări neutre, științifice, cu referire exclusivă la „curentul politic revoluționar din Rusia începutului de secol XX“ sau la Partidul Comunist din URSS, înainte de 1952.

Cuvintele nu înseamnă și nu semnifică nimic în absența contextului lor de performare, oricare dintre ele, chiar și banalul „anume“, poate deveni o scînteie care alimentează pîrjolirea de pămînturi. (De studiat cu atenție ar fi și ocurențele lui „anticomunist“ și „anti-anticomunist“ în texte apărute după publicare Raportului Tismăneanu, dar asta e deja o discuție mult spre detaliată.)

*

Teoretic (adică etimologic), ediția din 2009 a DEX-ului, care considera „jidan“ un termen de uz familiar pentru termenul literar/ neutru „evreu“, avea oarece dreptate. Limba română e plină de dublete, cuvinte cu același sens primar, dar origine diferită, circulînd în paralel, cu sau fără încărcătură stilistică diferită, și mulți termeni ce definesc etnii cu care comunitatea de limbă română are o istorie de contact apropiat sînt în respectiva situație: polonez (din franceză) și leah/ leș (din ucraineană) (al doilea e învechit), maghiar (din maghiară) și ungur (din slavă), german (din latină, prin franceză) și neamț (din slavă, familiar). Și… evreu – jidan – jidov (toate prin slavă, din latinescul „iudaeus“, de unde și maghiarul „zsidó“ și germanul „Jude“). „Jidov“ apare, cu același sens ca „evreu“, în primul dicționar al limbii române, Lexiconul de la Buda (1825), care, ce-i drept, nu era deloc unul explicativ. Dintre exemplele de mai sus, doar „jidan“-„jidov“ s-a specializat pentru uzul denigrator (deși există situații în care etnicii germani receptează ca derogatoare denumirea de „neamț“) – iar paradoxul face ca rectificarea, în sensul marcării ca pur peiorativ a lui „jidan“, promisă de către editorul DEX-ului (Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rossetti“), să fie o nimica toată științifică pe lîngă explicația de dicționar furnizată de August Scriban în 1939: „Jidan și Jidov îs epitete pline de dispreț“.

„Jidan“ nu concurează, însă, în discursul public contemporan, cu mult mai activul „țigan“, evident, din cauza politizării extreme a oricărui aspect legat de comunitatea pe care o definește (dar nu doar atît: spre deosebire de cel dintîi, există în uz o gamă variată de expresii și locuțiuni ce includ familia lui „țigan“, ale căror forță expresivă și largă frecventare le fac greu de eliminat din exprimarea colocvială curentă). În plus, pentru „țigan“ pînă aproape de jumătatea secolului XX, nu exista în română o alternativă de vocabular, motiv pentru care orice referință bibliografică cuprinde exclusiv termenul considerat acum peiorativ, începînd cu Țiganiada ardeleanului Ion Budai-Deleanu, epopee inclusă în manualele școlare, putînd fi în orice moment acuzată de incitare la discriminare etnică, deși textul e o alegorie străbătută de nobile idei iluministe.

*

Normele scrise nu au nici o șansă în fața ambiguității funciare a limbajului. Nimic – și cu atît mai puțin apropierea de „român“ – nu împiedică noul denominator neutru, „rom“, să capete largi utilizări peiorative chiar din dorința disocierii de el a mult prea asemănătorului termen desemnînd etnic majoritatea locală. Nimic, atîta vreme cît autoreprezentarea în spațiul public a comunității rome se limitează la alegerea denumirii etnice. Și atîta timp cît spațiul public face obiectul colonizării discursului – colonizarea albă, masculină, anticomunistă.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.