Șase dioptrii ale spiritului cotidian

Un text din 2007 foarte util şi azi în plin nou episod de “luptă intelectuală”

Cel putin dintr-o perspectiva, expresia „conditie post-comunista“ pare a fi inadecvata descrierii situatiei actuale. Acea defrisare radicala a câmpului de actualizari si acea evacuare totala a continutului preexistent – specifice oricarei situatii post-(revolutionare, orgiastice, ideologice) – par a fi straine contextului românesc de azi.

De la comunismul nationalist la capitalismul cel mai salbatic, trecerea s-a facut spontan, fara medierea vreunei alternative. Posibilitatea unei „a treia cai“ a fost îndepartata cu aceeasi graba cu care gaura revolutionara din mijlocul steagului, simbol al deschiderii posibilului, a fost rapid saturata cu un nou continut. Dar ceea ce a fost atât de violent refulat nu înceteaza sa revina si sa bântuie spatiul proaspat igienizat si reconstruit. Asa se face ca, în ciuda asteptarilor, putem vorbi astazi despre o adevarata obsesie a ideologilor si a jurnalistilor pentru stânga. Însa, departe de a reprezenta o încercare de analiza a alternativelor pierdute sau a posibilitatilor care ne stau înca în fata, aceasta obsesie consta, practic, într-o conjurare infinita a spectrului stângii, într-o respingere obstinata în neant a posibilului care nu înceteaza sa se faca simtit în clivajele si contradictiile realului neoliberal. Exista, în discursul jurnalistic de fiecare zi, sase astfel de strategii de conjurare repetata a stângii în vederea purificarii complete a spectrului politic.

Cea mai simpla, mai brutala si mai populara metoda consta în a identifica fara rest stânga cu ideologia comunista si cu socialismele efectiv existente. Demascarea merge aici pe traseul batatorit de la aparenta la esenta: orice ar parea ca spune un simpatizant de stânga, noi stim foarte bine ca, în esenta, el viseaza la abolirea proprietatii private, la domnia partidului unic si la dictatura nemiloasa a proletariatului. La acest nivel, nu conteaza ce se spune, conteaza ce titlu i se da: atunci când o domnisoara de la „Cotidianul“ realiza, acum câteva luni, un material despre stânga în care diferiti simpatizanti erau invitati sa se delimiteze de comunism si sa traseze actualitatea stângii, afirmatiile lor au fost reduse la zero prin chiar titlul dat materialului: „Comunismul trendy“. Q.e.d. De la comunism la stânga neomarxista, spectrul n-a facut decât sa-si spele hainele si sa-si lustruiasca discursul.

A doua strategie consta în confundarea deliberata a circumstantelor cu cauzele. Din moment ce majoritatea intelectualilor de stânga de la noi sunt oameni tineri, înseamna ca explicatia simpatiilor lor politice sta în chiar imaturitatea si naivitatea inerente vârstei pe care o au. „Stângistii“ nu sunt aici decât victimele inocente ale propriului idealism, ale propriei tinereti. Usor manipulati de aceste medii ultramarxiste care sunt universitatile occidentale, tinerii de stânga nu pot înca sa înteleaga ca politica presupune compromisuri, calcule, murdarii. Prea copii pentru a fi luati în serios, ei nu trebuie criticati, combatuti sau pedepsiti, ci doar educati si urecheati parinteste. Sau, mai bine, tratati cu rabdare: în cele din urma, deceptiile vietii îi vor înzestra cu cinismul necesar caii celei drepte. A fi de dreapta înseamna aici a fi un stângist realist. Practic, ceea ce i se retrage stângii ca posibilitate i se acorda ca necesitate: în epoca de aur a ordinii mondiale neoliberale, stângismul pare a fi singura exceptie de la cinismul, deziluzia si tristetea (=fericirea) universale.

A treia strategie decurge firesc din primele doua: orbirea tinerilor de stânga se explica prin aceea ca ei n-au avut experienta directa a comunismului. Ei n-au fost acolo, deci habar n-au despre ce-i vorba. Trecutul devine aici o proprietate privata sustrasa schimbului si comunicarii. El scapa oricarei transpuneri în texte sau în imagini. Martorii comunismului sunt muti, dar tocmai mutenia e arma lor cea mai puternica: ei stiu întotdeauna ceva mai mult decât noi, chiar daca – sau tocmai pentru ca – nu ne pot spune exact ce anume. Surplusul de informatie pe care-l detin e unul tacit, si el e un surplus doar atâta vreme cât ramâne tacit. Ca oracolul de la Delphi sau ca inginerul cu privire vesnic inteligenta, martorii oculari ai comunismului nu arata, nu ascund, ci doar trag cu ochiul si ne dau de înteles – ca, evident, stiu ei destule.

A patra strategie consta în isterizarea amenintarii „stângiste“: daca e sa ascultam semnalele de alarma trase de intelectuali, jurnalisti sau politicieni, ai zice ca extrema stânga este pe punctul de a ocupa mai toate punctele cheie ale puterii. Cel mai important critic literar al momentului – daca e sa judecam dupa prezenta sa mediatica – sustinea recent, într-un acces de luciditate, ca ne confruntam cu pericolul stângist reprezentat de o conspiratie iudeo-masonica universala. În concentratii diferite de paranoia, regasim aceeasi obsesie în mai toate discursurile reprezentantilor si aliatilor puterii: retorica victimei si a starii de asediu a ajuns ultima legitimare prin care învingatorii îsi mai pot mentine tronul. Suntem la putere pentru ca suntem victime, suntem la putere, dar altii trag sforile. Cine? Cum cine? Conspiratia iudeo-masonica de stânga, fireste.

A cincea strategie, oarecum surprinzatoare, consta în a trasa departajarea stânga-dreapta dupa cum urmeaza: de o parte, teoria, rigoarea conceptuala si intransigenta ideologica; de cealalta parte, compasiunea imediata, empatia spontana si zbuciumul bunului simt. Despre relevanta intelectuala a acestei opozitii nu are vreun sens sa vorbim – e absolut nula. Însa graba cu care dreapta abandoneaza teoria merita salutata ca o prima retragere: ea nu e decât primul semn ca deficitul de legitimitate a ajuns nu doar la urechile, ci chiar si pe buzele sale.

În fine, a sasea strategie de conjurare e cât se poate de ingenioasa si de perversa: ea consta într-un schimb fraudulos al calitatilor. Stânga laica, moderna si democratica se vede investita cu trasaturile fanatismului religios, în vreme ce dreapta ortodoxista, antimoderna si fundamentalista îsi aroga, în schimb, toleranta, dialogul si deschiderea neconditionata. Si, în fond, oare nu chiar asa stau lucrurile? De o parte avem fanatismul stângii care cere secularizarea institutiilor publice, emanciparea minoritatilor, libertatea si justitia sociala; de cealalta parte avem ratiunea liberala care adaposteste centre secrete de tortura, expulzeaza fara proces cetateni straini suspectati de terorism si, culmea liberalismului, proiecteaza lagare de vacanta pentru minoritatile neintegrabile, pe plajele nesfârsite ale desertului egiptean. Asa stând lucrurile, prefixul „post“ din expresia „conditie post-comunista“ nu are absolut nici o acoperire: sub pavajul liberal, acelasi nisip al lagarelor comuniste; în spatele tolerantei liberale, aceleasi garduri ale gândirii unice.

P.S. Contextul si istoria acestui text ma obliga sa mai adaug o rubrica la aceasta lista de strategii de conjurare a gândirii alternative. Si cum era sa o uit, din moment ce presa si puterea româneasca s-au antrenat si perfectionat în acest sport decenii de-a rândul: ma refer, desigur, la cenzura. Initial, textul de fata trebuia sa faca parte dintr-un dosar pe tema conditiei post-comuniste gazduit de revista „Dilema veche“. Dosarul, alcatuit si conceput de revista „IDEA“, la propunerea doamnei Simona Sora, urma sa contina interventiile pe care redactorii revistei „IDEA“ si invitatii lor le-au sustinut la sediul ICR Paris, în luna octombrie, într-o dezbatere pe tema „Conditia post-comunista“. Cum propunerea lansata era cel putin bizara date fiind directiile radical opuse ale celor doua reviste, am avut grija sa o acceptam doar dupa stabilirea unui cadru principial de colaborare: grupajul sa intre în bloc, fara omiterea unor texte; articolele sa nu fie supuse unor interventii din partea redactiei „Dilemei“; si, nu în ultimul rând, în dosar sa nu fie incluse texte apartinând unor autori care nu au participat la evenimentul de la Paris. Acest acord initial de colaborare a fost respectat cu sfintenie cam pâna la trimiterea textelor. În ce ma priveste, m-am pomenit cu rugamintea ferma din partea doamnei Simona Sora de a renunta la un paragraf (cel referitor la a patra strategie). Surprins de aceasta cerere care nu numai ca încalca termenii acordului initial, dar mai si reprezenta o noutate absoluta în istoria colaborarilor mele cu diverse reviste culturale, am fost nevoit sa reamintesc întelegerea de la care am pornit si sa transez: ori tot textul, ori nimic. Rezultatul este cunoscut: textul meu si al domnului Claude Karnoouh au fost excluse din dosar. În locul lor, au aparut de sub masa doua articole semnate de doamna Magdalena Boiangiu si doamna Magda Cârneci. Plus o interventie puternic fundamentata teoretic pe marginea teribilei penurii de hârtie igienica din vremea comunismului. Asa cum arata în varianta sa finala, dosarul din revista „Dilema veche“ faulteaza prin mai multe aspecte: cele doua fragmente din Jean-Luc Nancy si Alain Badiou, care faceau parte din proiectul initial, constituie în noile conditii o preluare neacoperita din productiile revistei si editurii „IDEA“. La fel de inexplicabila devine si prezenta mea în dosar în calitate de traducator al textului semnat de Boyan Manchev – sau oare m-am angajat fara sa stiu pe un post de redactor al revistei „Dilema veche“? Tot atât de neeleganta poate aparea, prin implicatie, si includerea articolelor apartinând lui Marc Crépon, Bogdan Ghiu si Boyan Manchev într-un grupaj complet diferit fata de cel cu care cazusera initial de acord. Asta la un nivel principial-formal. Cât priveste efectul de continut, performanta revistei „Dilema veche“ nu poate fi subestimata: decontextualizarea si deturnarea masiva la care a fost supus citatul din Jean-Luc Nancy prin plasarea sa pe coperta revistei si tratamentul dureros de dulce administrat lui Slavoj Zizek în chapeau-ul doamnei Simona Sora nu reprezinta decât masurile extreme prin care niste materiale de analiza critica la adresa perceptiei si autoîntelegerii curente a post-comunismului au fost topite si reasamblate liber, cu scopul de a obtine, cu orice pret, chiar si al contrasensului, alibiuri contrafacute pentru binestiutul anticomunism visceral si neconditionat. Fireste, în fond, acest dogmatism al condamnarii morale este platforma pe care revista „Dilema veche“ are tot dreptul sa si-o asume si sa o promoveze cum stie mai bine. Dar de ce a fost nevoie de umbrela revistei „IDEA“ si de parodia dialogului cu o alta directie de gândire pentru a ajunge la acelasi rezultat stiut dinainte? De ce sa fim bagati cu forta într-o oala a carei ciorba nu ne apartine? Doar ca sa trecem drept „comunisti trendy“? În acest caz, mai mult ca oricând, drumurile noastre s-au despartit. Pacat doar ca ele s-au întâlnit.

 

Text apărut inițial în Revista Cultura

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.