De ce s-ar lăsa stînga definită de dreapta, în România?

Există un grup de participanți la dezbaterea publică din România, care se auto-intitulează ”de dreapta”, și care își intitulează adversarii ca fiind ”de stînga”.

Un autor, Dragoș Paul Aligică, avansează  că (rezum, parafrazez)  ”noi, publiciștii de dreapta –  Vladimir Tismăneanu, Mihail Neamțu, Stefan Vlaston, Dan Tapalagă, Theophyle ne asumăm deschis valori de dreapta și nu ne ascundem orientarea ideologică. Avem onestitatea să lăsăm cititorul să știe care ne este profilul doctrinar intelectual. Nu pretindem că sîntem altceva decît sîntem. Să contrastăm asta cu practica comună (sic) la noi, de a prezenta analistul ca fiind neutru doctrinar. Ridicați masca oricărui auto-intitulat analist obiectiv și aproape sigur veți da de un stîngist oportunist”.

Sînt, într-adevăr, în România, două tabere de publiciști politici. Și unii, și ceilalți vorbesc la pereți. Să vedem de ce.

O tabără se auto-intitulează de dreapta și o definește pe cealaltă ca fiind ”de stînga”. Prima tabără înțelege prin ”dreapta” un pot-pourri de liberalism, conservatorism și libertarianism, de occidentalizați care cunosc regulile democrației,  și înțelege prin stînga nostalgici ai totalitarismului, ai lui Nicolae Ceaușescu și ai stalinismului. (De fapt, înțelege prin dreapta partizanii democrației, alegerilor libere și societății civile, și prin stînga, adepți ai totalitarismului).   A doua tabără păcătuiește prin faptul că nu se lasă definită de prima.

Am discutat odată cu un misionar american baptist. După părerea lui, cultul baptist e o branșă a creștinismului, ca și cultul penticostal, ortodoxia și catolicismul, și distinct de ereziile mincinoase, mormoni, adventiști și iehoviști.  Pentru ortodocși, în schimb, catolicii și reformații sînt tot creștini, iar baptiștii, penticostalii, iehoviștii, mormonii și adventiștii sînt niște secte eretice importate dinAmerica.  Hetero-definirea și auto-definirea sînt complet, complet diferite.

Dragoș Paul Aligică observă o stare obiectivă de fapt (existența a două tabere și lipsa de dezbatere, fie și în contradictoriu, dintre ele) și apoi diagnostichează că preopinenții lui sînt ”cripto-stîngiști disimulați care se ascund”.

Ce zice cealaltă tabără ?

A doua tabără refuză să fie definită de prima. Pentru a doua tabără, România a cunoscut un regim totalitar între 1948-1989. Totalitarismele, de orice fel, comuniste sau nu, sînt tot totalitarisme. Totalitarismul nu este o ideologie, ci o orînduire, nu e o doctrină politică, ci un sistem politic. Comunismul este o ideologie, ca și socialismul, liberalismul, conservatorismul. Totalitarismul e un sistem politic, ca anarhia, democrația, monarhia absolută, oligarhia etc. Pentru cei din prima tabără, totalitarism și comunism sînt tot una ; pentru cei din cealaltă tabără, nu.

Pentru prima tabără, regimul politic din România, după 1990 este un regim democratic, cu presă liberă, mass-media, societate civilă, dezbateri politice și alegeri, separarea puterilor usw. Pentru a doua tabără, România de după 1990 a devenit o oligarhie de tip latino-american, o țară clientelară, cu partide manevrate de moguli și baroni locali, caciques, cronies și așa mai departe.

Toată cearta asurzitoare se reduce la două întrebări simple :

a) E comunismul tot una cu totalitarismul ?

b) E regimul politic din România, cel de după 1990, democrație sau oligarhie ?

E comunismul tot una cu totalitarismul ?

În 1990, Occidentul este curat, pleznind de sănătate, democratic, liberal, prosper, plin de succes și sex-appeal. Blocul sovietic, nu.

Timp de trei decenii,  Occidentul n-a fost tînărul Ken, june-prim, făcîndu-i ocheade lui Barbie. Franco era dictator în Spania, Salazar în Portugalia, coloneii în Grecia. Copiii de amerindieni, în Canada, și copiii de aborigeni, în Australia, erau închiși cu forța în internate, unde erau bătuți dacă își vorbeau limba, și unde mureau de amărăciune și jale. Pînă în 1967, negrii erau segregați în Statele Unite. Nelson Mandela, luptător pentru drepturile politice ale negrilor în Africa de Sud, s-a aflat (în SUA) pe lista teroriștilor internaționali. Abia în anii 1970 au încetat experimentele cu sifilis pe negrii săraci, în SUA. Fostele colonii s-au eliberat lent și sîngeros, între 1947 și 1980. Occidentul a început să promoveze valorile sale emblematice, democrația și drepturile omului, foarte tîrziu. Occidentul însuși s-a democratizat foarte tîrziu.

Care e bilanțul perioadei comuniste în România ? Sondajele comandate în 2011 de Institutul de Cercetarea Crimelor Comunismului arată că, în general, populația României are o atitudine indiferentă față de perioada comunistă, uneori favorabilă. Cei care se uită înapoi cu mînie sînt puțini. Cei mai favorabili comunismului sînt cei peste 60 de ani, care au trăit aproape toată viața sub acest regim și l-au cunoscut bine. Cei mai ostili comunismului sînt cei sub 20 de ani, care n-au trăit niciodată sub comunism și îl cunosc doar din emisiuni TV și ziare.  Pe scurt, unica miză a guvernării e de a crea locuri de muncă și prosperitate, iar regimul post-1990 a eșuat la fel de lamentabil ca și Ceaușescu între 1980-1989, ba chiar a distrus 33 % din numărul total al locurilor de muncă.  Românii își aduc aminte cu indiferență, seninătate sau bunăvoință de regimul precedent fiindcă muncitorimea a fost, după 1990, desființată ca și clasă prin închiderea minelor, închiderea fabricilor, dez-industrializarea completă a României (industria din 2011, în România, are cu o treime mai puțini angajați decît în 1989) , iar cei apți de muncă, 2 milioane din opt, au părăsit România. România, cu economia ei liberalizată cu tot, nu e în stare să asigure locuri de muncă decît la cinci milioane de angajați, cu patru milioane mai puțin ca economia socialistă.

Adversarii neo-liberalismului n-au nevoie decît să citeze cifrele seci ale Anuarului statistic român. Muncitorii au fost lichidați – pensionați sau alungați în străinătate. Românii nu judecă în termeni de comunism/liberalism sau totalitarism/democrație, ci în termeni de șomer vs. salariat. Deși regimul totalitar comunist a fost, în sine, negativ, nociv și malign, bilanțul economic de după 1990 e unul prost. Românii nu sînt nostalgici ai comunismului sau totalitarismului, ci dezamăgiți de sărăcia de după 1990.

E regimul politic din România, cel de după 1990, un regim de democrație sau de oligarhie clientelară ?

Cu mogulii săi, cu baronii locali, PSD sau PDL, cu zeci de parlamentari achitați din cauza tărăgănării dosarelor sau a unei bi-partizane respingeri, în Parlament, a ridicării imunității, România nu e o democrație transparentă. Cu zecile de morți și răniți în accidente de mașină provocate de potentați sau fii de potentați, România e departe de o democrație europeană și infinit mai aproape de o republică bananieră latino-americană.

În 2011, ianuarie, ne-primirea României în spațiul Schengen, pentru motive de corupție, a dus la montarea unei operete de eliminare a corupției. A avut loc, în februarie, o razie în vămi, soldată cu arestări și vîlvă mediatică, o butaforie cabotină. În lunile următoare, taxele vamale încasate au crescut, cu un procent de aproape 20 % anual – un miliard de dolari echivalent anualizat. Acești bani ar fi fost suficienți, în 2010, să acopere deficitul bugetar și celebrele scăderi salariale de 25 %.  Aceștia sînt politicienii lui Dragoș Paul Aligică – niște oameni care, pentru a strînge o sută de milioane de dolari pentru campania electorală, închid ochii cînd vameșii nu vămuiesc un miliard de dolari, și apoi economisesc miliardul dijmuind salariile funcționarilor publici. Asemenea politicieni i-au dezgustat pe români, dintre care două milioane au votat deja cu picioarele.

De ce s-ar declara unii comentatori politici ca fiind de dreapta ? (sau whatever)

Auto-intitulata ”dreaptă” din România e un grup heteroclit.

De cînd Curtea Supremă a Statelor Unite a decis că și companiile au dreptul la liberă exprimare (și deci dreptul de a plăti campanii electorale grase candidaților care susțin Wall Street) think-tank-urile americane  s-au îmbogățit incredibil.  Frații Koch, miliardarii libertarieni, au donat milioane cauzei Tea Party. 

Pe vremea cînd miza era un internship de 2000 de dolari pe lună la Cato Institute, tineri studenți la politologie scriau articole criticînd politica de sănătate a partidului democrat. De cînd sentința Curții Supreme a permis companiilor să cheltuiască oricît în campanii politice, miza s-a înzecit. Cînd miza  e de șase mii de dolari pe lună, articolele au început să fie tot mai stridente. Și atunci tinerii argați scriu despre ”falimentul bolșevismului obamist” / ”demascarea sovietizării obamiste” și laudă libertarianismul. (Un libertarian, discipol și prieten al lui Ayn Rand, Alan Greenberg, a cîrmuit economia americană spre criza de azi). România are mai mulți ideologi de dreapta decît ar avea nevoie, fiindcă ei sînt pilotați de Cato Institute, American Entreprise Institute, Institutul Ludwig von Mises, și alte extrem de bogate think-tank-uri ale fraților Koch. De ce nu se declară tinerii ideologi din România libertarieni de-a dreptul ? Sînt multe motive. Ayn Rand era o atee militantă. Libertarianismul ei e un individualism dus pînă la capăt. În România, în schimb, ortodoxia încă predomină, ca și conservatorismul corespunzător. Și atunci avem hibrizi incredibili, ca HRP și grupul Institutului von Mises din București, care bagă cu greu stiharul aurit al ortodoxiei în blugii rupți ai libertarianismului, și diverse persoane afirmă că Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul și Efrem Syrul sînt în deplin acord cu libertarianismul (cîteva articole, pe sit, laudă cămătăria, prostituția, munca minorilor și comerțul cu droguri).

Comentatorii politici care se revendică din partea dreptei o fac sus și tare, fiindcă o fac pentru avantaje grase.

Crede Dragoș Paul că firmele au dreptul la libertatea de exprimare (și prin urmare dreptul la finanțarea campaniilor electorale) ? Așteptăm un răspuns clar și ferm. Refuzul taberei adverse de a discuta cu DPA și ai săi s-a datorat dilemei : discutăm într-adevăr cu politologi, ideologi, comentatori politici cu convingeri de dreapta, sau cu angajați ai departamentul de relații publice al conglomeratului Koch Industries ?

În lumea politică, intelectualii declarați de dreapta sînt apropiați ai Partidului Democrat-Liberal aflat la putere, partid născut dintr-o sciziune a PSD. PD a fost, pînă de curînd, membru al Internaționalei Socialiste. Intelectualii care susțin partidul sînt orfani ai Convenției Democrate și ai PNȚCD, partid lamentabil, ajuns de la putere direct la coșul de gunoi al istoriei.

De ce auto-denumiții analiști politici de dreapta nu pierd nici o ocazie să înfiereze comunismul ?

În 2011, bilanțul guvernului e negativ. Guvernul a scăzut brusc salariile funcționarilor publici cu un sfert. Condamnarea comunismului e un fel de sperietoare pentru cei care cîrtesc împotriva stăpînirii : dacă se plîng de prăbușirea economiei, atunci sînt niște senili nostalgici. Aceiași analiști politici condamnă comunismul, și mai puțin totalitarismul, fiindcă opusul totalitarismului ar fi un regim de democrație, meritocrație, transparență și răspundere guvernamentală, care încă nu există în România. Guvernanții din 2011 nu sînt responsabili față de cetățean, fac scăpată o infractoare, madame Ridzi. Elitismul sufocă nașterea unei meritocrații. Cît despre transparență, doar ONG-urile știu cîte procese au intentat diverselor administrații pentru a obține acte oficiale de interes public.

Condamnarea comunismului (inamic mort de mult) servește drept perdea de fum pentru ascunderea eșecului ultimelor două decenii. În România nu s-a instaurat democrația, ci un clientelism balcanic slinos ; nu s-a instaurat economia de piață, ci o oligarhie latino-americană. Cei care le critică pot fi oricînd stigmatizați ca nostalgici ai stalinismului. It is easy.