Postscript la multiculturalism

Multiculturalismul a fost declarat mort de d-nii Sarkozy şi Cameron şi de d-na Merkel, sentinţa a fost executată de dl Breivik, dar victimele nu sunt – ce ar fi fost lesne de înţeles – oameni de culoare ci socialişti albi, pentru a pune accent pe aspectul „război civil” al întregii afaceri. După zeci de mii de articole care îngropaseră distincţia stânga/dreapta simplul fapt e greu de văzut: un fascist ucide socialişti. Aceasta a fost sarcina sa istorică, neschimbată de un secol: de la moartea lui Jean Jaurès şi a Rosei Luxemburg încoace, naţionaliştii omoară internaţionaliştii şi, beineînţeles, vice versa.

   Aprecierea d-lui Breivik este corectă: inamicii postfascismului[1] sunt (1) „marxismul cultural”, (2) multiculturalismul, (3) islamul. Să vedem ce înseamnă toate astea.

   (α) Multiculturalismul exprimă retragerea strategică a stângii de la ideea republicană, adică a egalităţii politice. Accesul egal la cetăţenie – deci accesul egal la intervenţia politică şi la Öffentlichkeit – presupunea cândva integritatea şi coeziunea comunităţii; în democraţia ateniană, comunitatea de cult şi statusul de bărbaţi liberi eleni. Öffentlichkeit – un termen care cuprinde spaţiul unde se exercită puterea vizibilă şi unde se exprimă civismul agonic şi conflictual printr-o prezenţă simbolică şi personală, o prezenţă care implică demnitatea, dacă vreţi, orgoliul civic de a nu fi dominat de rivali şi adversari – în statul teritorial modern este, desigur, mediată. Mediată prin instituţii – presă, literatură, universităţi, partide în competiţie pentru guvernarea reprezentativă şi alte asociaţii voluntare care reprezintă voinţă morală şi interese de grup – şi mediată de opinia publică şi de cultura politică formată de aceste instituţii şi intuiţiile morale care stau la baza lor.

   (β) În alte cuvinte, ideea republicană – în dimensiunea ei expresivă, Öffentlichkeit – presupune coeziunea pe care vrea s-o întemeiască. Căci egalitatea politică între semeni (la origine, în esenţă pînă 1945: bărbaţi liberi) presupune, la rîndul ei, că aceşti semeni seamănă. Analogia civică este precondiţia discursului raţional în Öffentlichkeit, iar acest discurs este precondiţia rezultatului dorit, id est, definirea şi redefinirea binelui comun printr-un agon frăţesc, printr-o bătălie cetăţenească. Raţionalitatea şi agonismul discursului civic prescrie – cum ştia şi spunea Solon – războiul civil sau cel puţin un conflict permanent între semeni. Pentru ca acest agon să fie îndrumat spre binele comun, este necesar să aibă loc un proces de egalizare a cetăţenilor egali, o egalizare a bunăstării prin redistribuirea bunurilor şi prestanţelor sociale garantate prin instituţii publice (de la tribunus plebis la sindicate) şi un proces care creează un discurs conceptual comensurabil (prin filosofie şi retorică). Comunitatea politică devine – în cadrul ideologic/interpretativ al republicanismului clasic – universală şi unică, însă localizată arbitrar, această localizare fiind ghidată de întîmplare, de arbitrar istoric.

   (γ) Poporul republican printr-un procedeu de naturalizare – această naturalizare este încă o ficţiune filosofică voită la Rousseauşi Fichte care au făurit-o, ficţiunea însăşi nu este naturalizată, ea este cea care naturalizează – devine naţia, o noţiune antropologică şi „culturală”. După eşecul ideii republicanismului clasic într-un cadru modern (capitalism + stat teritorial) comunitatea politică sau mai bine zis, idealul regulativ al comunităţii civice egale se scindează, naţiunea devine materia (în sensul biopolitic) şi statul devine forma. În imaginarul public, pînă astăzi, naţiunea joacă rolul iraţionalului („moştenire”, tradiţie, consanguinitate, teritoriu, rasă ş. a. m. d., toate acestea aleatorice, random, care-ţi dă impresia că alţii, cei din exterior, nu te pot pricepe, fiindcă aici nu ne amuzăm cu concepte şi necesităţi logice, ci cu realităţi „primordiale”, corporeale, temporale). Statul – prin procedee bine ordonate (drept, administraţie, tehnică) – este logofătul raţiunii şi stolnicul corpului. Statul nu mai este locul unui discurs agonic, al unui război civil filosofic unde plebea se exprimă, statul este de-acum el însuşi un mod de exprimare, expresia unei esenţe. Expresia unei esenţe inexprimabile, fiindcă aleatorice, definită prin întîmplarea unică care defineşte, ea, orice etnie sau naţiune nu ca ceva care este, ci care este altfel, diferită de celelalte.

   (δ) Comunitatea civică republicană într-un stat-naţiune are năzuinţa inerentă de a fi unitară, coezivă, un algoritm mitic de stare naturală („toţi francezii sunt francezi”) executate printr-un proces dintre cele mai artificiale, devenirea-naţiune prin asimilare. Metoda preferată a fost prigonirea limbilor minoritare care s-a soldat cu eşec de exemplu în vechea Ungarie de dinainte de 1918, dar care a avut succes în ţările Europei occidentale. Comunitatea civică republicană, coezivă şi coerentă („cu o tradiţie şi o cultură comună”, la care educaţia patriotică te face loial/ă) poate recunoaşte inamicul numai în afara graniţelor naţionale; suveranitatea este un principiu relativ nou de drept internaţional prin care este suspendat comandamentul creştin şi burghez „să nu omori!”, adică să nu omori înlăuntrul statului-naţiune. Statul republican-naţional are ca principiu suprem războiul interstatal, binele public este înconjurat de străini.

   (ε) În perioada de după primul război mondial principiul suprem războinic (între state-naţiune coezive) este susţinut în teorie (prin ipocriză), dar în practică (şi în teorie juridică şi politică opoziţională) el va fi înlocuit de principiul războiului civil. În urma înfrîngerii revoluţiilor socialiste europene unele minorităţi, cu toate că sunt cetăţenii plini ai statului-naţiune respectiv, sunt declarate hostis, inamic public, în mod legal pentru prima oară în epoca burgheză modernă. Prima ţară care a făcut-o, a fost Ungaria prin legislaţia numerus clausus îndreptată împotriva evreilor în anii ’20 (retrasă apoi sub presiunea Societăţii Naţiunilor, mai târziu reintrodusă şi mai brutal din 1938), au urmat altele, printre care România în anii ’30 prin politica de „românizare”, mai apoi numerus valachicus, numerus nullus etc., toate împotriva evreilor şi ungurilor. Dar cotitura decisivă era, desigur, die Machtergreifung hitleriană în Germania. Aici, principiul agonic (de luptă, de război), prin renunţarea la ficţiunea unicei comunităţi civice, tacit interetnice, făurite prin asimilare şi alte procedee similare, a fost transpus pe nivelul intrastatal, nu interstatal, drepturile – considerate universale în înauntrul statului-naţiune – au fost retrase de la o parte a populaţiei din interior, desemnate ca inamic public. Acesta a fost momentul distrugerii naţionalismului, neobservat de cei mai mulţi autori, ce ar fi uimitor dacă n-ar fi atît de limpede. Naţionalismul nu s-a mai întors. A fost înlocuit de etnicism.[2]

   (ζ) Principiul etnic (ca opus celui naţional) îşi are originea nu în republicile civice („uninaţionale”), ci în imperiile supranaţionale, mai ales în Monarhia Austro-Ungară şi Rusia ţaristă (ţara de baştină a lui Adolf Hitler şi, respectiv, a lui Alfred Rosenberg, originar din Letonia). În Austro-Ungaria, nici n-a existat o singură naţiune de stat, numai în Regatul Ungar semi-independent, al cărui efort asimilator însă n-a dus la niciun rezultat. S-au luptat aici diferite etnii pentru, mai ales, o putere informală (obiectivul naţionalist propriu al acestor etnii – iredenta, independentismul – era interzis); într-un sistem liberal aceasta a însemnat mai ales o luptă pentru majoritatea (ascendenţa democratică) înlăuntrul unui teritoriu autonom, deci pentru o supremaţie demografico-etnico-culturală, concentrată pe sistemul de educaţie. Există o literatură voluminoasă despre aceste bătălii înverşunate, mai ales despre conflictul ceh-german în Boemia antebelică. Stânga de atunci avea trei propuneri pentru rezolvarea problemei etnice: (1) soluţia austromarxistă (Otto Bauer, Karl Renner), autonomia culturală şi personală pentru toate „naţionalităţile”, divorţată de aspectul teritorial şi de problema suveranităţii pentru toate etniile, prin aceasta continuînd logica liberală de separări conceptuale-legale ca de exemplu separaţia statului şi a bisericii, separaţia egalităţii materiale şi politice ş. a. m. d., (2) soluţia Rosei Luxemburg, înlocuirea imperiilor supranaţionale printr-o republică internaţională supranaţională şi supraetnică, (3) soluţia lui Lenin (1916-1924), dizolvarea imperiilor, ofertă tuturor etniilor pentru a-şi crea state naţionale suverane şi independente dacă doresc, dreptul de secesiune pentru toate naţionalităţile din statele „multinaţionale” (cum erau, apud Komintern, România şi Polonia, cauza urii lui Ceauşescu pentru Komintern şi tradiţia „internaţionalistă”). Otto Bauer a continuat linia liberală, Lenin pe cea iacobină. Ideea Rosei Luxemburg a fost şi mai este susţinută de stânga alternativă (numită utopică de adversari) deoarece implică dizolvarea statului (statelor-naţiune) ca atare.

   (η) Dar ideea agonică care nu mai coincidea cu naţiunea unică şi statul teritorial nu era numai cea etnică-rasială, dar şi ideea socialistă a luptei de clasă, mai ales în perioada Internaţionalei a II-a şi a III-a. Inutil de spus că ideea socialistă (socialdemocrată şi bolşevică) a luptei de clasă se baza pe o profundă neînţelegere a teoriei lui Marx. În teoria matură a lui Marx, lupta de clasă este une donnée structurală a capitalismului. În acest conflict structural, subiectul istoric nu joacă un rol decisiv, ba chiar subiectul procesului capital este capitalul însusi, nu activitatea proletariatului (un punct de vedere contestat şi transformat de operaismo italian din anii ’60-’80, Antonio Negri tânăr, Sergio Bologna, Mario Tronti, Massimo Cacciari tânăr, Luciano Ferrari-Bravo, Ferruccio Gambino etc.). Mişcarea muncitorească reală însă a fost întotdeauna mai mult o elevă a lui Rousseau (prin fichteanismul lui Lassalle), decît a lui Marx.[3] Deci concepţia socialistă reală a luptei de clasă (care de două ori – în august 1914 şi în perioada stalinistă – a sucombat naţionalismului) este o vedere egalitară (Marx nu fusese egalitar) agonică unde clasele de jos nimicesc clasele de sus împreună cu „crimele societaţii de clasă”, proprietate privată, avuţie, lux, Hochkultur, diversitate, egoism, individualism etc., înlocuite cu o comunitate civică republicană muncitoare, productivism, egalitarism redistributiv, economie planificată, supremaţie plebeiană etc. În alte cuvinte, ideologia adecvată a unei clase subalterne care se ridică şi vrea să ia puterea şi să purifice a societate ierarhică care o umileşte, însă nici nu concepe, nici nu vrea să pună sfîrşit tuturor societăţilor de clasă. (Una din primele măsuri ale puterii sovietice a fost suprimarea dreptului la vot al burghezilor.) Lupta de clasă dintr-un termen structural a devenit o idee politică (cu deosebire în anii 1917-1923 în toată Europa), adică a redevenit ceea ce era în Manifestul comunist, total diferit de opera matură a lui Marx, un obiect de pasiune şi o lozincă militantă şi chiar o teorie filosofică apocaliptică şi mesianică în opera celui mai mare teoretician al bolşevismului, Georg Lukács. (Vezi eseurile sale despre partidul comunist din anii 1919-1926.) Lupta de clasă, în varianta bolşevică incipientă era legată de ideea unei revoluţii mondiale, deci era o idee indiferentă faţă de statul-naţiune care trebuia să dispară ca un aspect formal, incidental şi pasager al societăţii burgheze în varianta ei spaţială, etatistă şi militară. În ideea luptei de clasă, inamicul nu mai era „străinul” – în revoluţia mondială nu mai există un astfel de „exterior” – ci un grup din interior, burghezia şi aliaţii ei, mai ales din guvern, din birocraţia administrativă şi juridică şi din forţele armate, poliţieneşti. Deci şi revoluţia bolşevică şi contrarevoluţia nazistă/fascistă au contribuit la declinul definirii contrastului amic―inamic ca un conflict dintre state şi naţiuni. (Pentru a simplifica, am neglijat aici problema colonială.)

    (θ) Acest declin a fost teorizat, cum se ştie bine, la dreapta de Carl Schmitt, la stânga de Walter Benjamin[4]. Reformulat dur, această teorizare descrie o dictatură a cărei putere specială rezidă în capacitatea ei de a desemna un grup de cetăţeni care-şi pierd dreptul la viaţă şi demnitate prin decretul unei partide din războiul civil declarat şi declanşat de autoritatea supremă a statului. Războiul civil în filosofia politică clasică însemna ilegalitatea absolută, chiar dacă era admisibil moral. Legislaţia rasistă – inclusiv varianta ei liberală[5] – este punctul final al societăţii burgheze întemeiate adineaori pe ideea de agon (competiţie) între cetăţeni (indivizi) egali într-un context raţional de Öffentlichkeit. Încheierea competiţiei de către alianţa monopolismului de stat cu corporatismul unitar, capital—muncă, jurisdicţie—oaşte, investiţie—impozitare înseamnă amurgul fără zori al sistemului 1789-1914, noaptea obscură a comunităţii civice opuse altor comunităţi civice în pace şi război. Cei care sunt excluşi din competiţie, vor muri. Această lege perenă a capitalismului este înfăţişată, prezentată de fascism într-o manieră radicală, dar nu unică şi nicidecum originală. Echilibrul competiţie/solidaritate introdus de socialdemocraţia occidentală, distrus astăzi de asaltul împotriva asistenţei sociale – care consideră şomerii, imigranţii, pensionarii, „bugetarii”, handicapaţii, precarii, studenţii, single mothers, marginalii, intelectualii, romii, musulmanii etc. ca nedemni pentru a fi salvaţi de foame sau celelalte forme, economice sau nu, ale morţii civice – este delegitimat de către the powers that be. Gestul acesta al celor de la putere anihilează şi competiţia, şi egalitatea („relaţiile contractuale”). Capitalismul supravieţuieşte. Dar o societate burgheză care permite moartea socială şi civică a unor grupuri din interiorul statului-naţiune, nu mai este burgheză (umanistă-iluministă), burghezia ca clasă domnitoare a decedat, cu toate că capitalismul e viu.

   (ι) Multiculturalismul este doliul stângii. Stânga care şi-a asumat înfrîngerea după 1968 (înfăptuită în realitate numai în anii ’80), în retragere strategică, a încercat să susţină idealul – modest – al egalităţii în trei direcţii: (1) să arate că inferioritatea socială a femeilor nu este firească, ci istorico-socială (gender studies, feminism), că existenţa gay, lesbiană, bisexuală, transgender este o variantă legitimă a sexualităţii, deci a socialităţii „normale”, încît egalitatea în regiunea aceasta este un deziderat „normal” al societăţii burgheze liberale; (2) să demonstreze că dezavantajul competitiv al raselor „negre” este creat social, deci trebuie balansat prin discriminare legală pozitivă (affirmative action); (3) să argumenteze că grupurile confesionale tradiţionale care provin din imigraţie (mai ales muslimii) trebuie să fie recunoscute ca egale şi autonome, iar  regulamentele sociale, sexuale etc. din interiorul lor trebuie ignorate în interesul demnităţii egale; şi legislaţia comportamentului moral să nu fie extinsă la aceste grupuri, considerate cutii culturale închise pentru intervenţii din afară. Multiculturalismul este pur şi simplu un experiment moral pentru atenuarea represiunii. Indignarea şi ura împotriva acestei acţiuni culturale şi politice destul de slăbuţe este reacţia capitalismului post-burghez (postliberal); nicio surpriză. Multiculturalismul este un act de recunoaştere tardivă şi defensivă a ordinii iluministe-liberale de către o mişcare de fapt opusă acestei ordini, un aranjament parţial, un compromis cu geambaşii cărunţi ai unui capitalism liberal de tip vechi, cu cîteva nostalgii efete pentru vremurile bune dela Woodstock. Felicitări criticilor de dreapta care au reuşit să adulmece mirosul comunist sulfuros în tactica aceasta defensivă a unei stângi care-şi tăinuieşte intenţiile veritabile care au devenit indicibile, fiindcă emancipaţia umană apare utopică ceea ce astăzi este identică cu ridicolul.

   (κ) „Corectitudinea politică” înseamnă o obligaţie voluntar asumată de a nu folosi un limbaj umilitor pentru minorităţi, grupuri dezavantajate şi stigmatizate, pentru a restabili, cel puţin simbolic, o demnitate egală pentru toate grupurile umane, prin eufemism şi politeţe. Această tactică, răspândită în primul rând pe campusuri anglo-americane şi scandinave, stârneşte o antipatie nebună, fiindcă ea reprezintă şi impune punctul de vedere al celui mai slab (autodestructiv, poate fatal într-o societate de competiţie, deci rivalitate şi gelozie), în acelasi timp ea este dispreţuită pentru că se opune simţului de umor, umorul fiind frecvent atitudinea celui superior, rîsul fiind des un rictus de dispreţ, un sunet de triumf antiegalitar. Bancurile sunt îndreptate împotriva grupurilor marginalizate şi fără noroc (ţiganii, jidanii, bozgorii, moscalii, muierile, bătrânii/bătrânele, cei graşi, cei impotenţi, cei înşelaţi), nu contra celor mândri, seducători, bogaţi, frumoşi, puternici, sănătoşi, tineri, isteţi, veseli. „Corectitudinea politică” înspăimântă fiindcă răspândeşte epidemia eşecului, ciuma inferiorităţii. Sfidează succesul, deci supremaţia câştigată cu merit în competiţie, în concurs, în bătălie şi bătaie – asemenea evangheliei pe care aţi uitat-o. Multiculturalismul refuză să examineze etic „valorile” şi „normele” în interiorul „cutiilor închise”, etnice, rasiale, confesionale pe care le apără, deci renunţă la universalismul iluminist, republican sau socialist. Toleranţa sa este atotcuprinzătoare, dar oarbă (cu deosebire colour-blind), nu atât relativistă cât e voit agnostică şi sceptică în efortul său de a nu răni, de a nu jigni. Prin smerenia aceasta orgolioasă şi înfocată, de origine creştină şi comunistă, denunţată ca resentiment şi Sklavenmoral, multiculturalismul depreciază mitul meritocratic care a înlocuit de mult mitul democratic. Când se declară finele multiculturalismului într-un ton de jubilaţie şi uşurare, se anunţă că s-a terminat cu ruşinea: nu le mai e ruşine pentru represiune, pentru asuprire, pentru umilire. Dar represiunea costă prea mult; intenţia puterii este s-o înlocuiască cu neglect, dacă reuşeşte să creeze un consens moral în jurul condamnării „claselor primejdioase”, un termen francez din secolul al XIX-lea, astăzi etnicizat şi rasializat. În consensul represiv contemporan, „criminalitatea” însăşi este descrisă în termeni etnici, rasiali („imigranţi”, „muslimi”, „negri”, „ţigani” etc.) sau termeni nu mai puţin biopolitici („tineri”, „nebuni”, „drogaţi”, „târfe”, „homosexuali” etc.) sau cu expresii moralizatoare simpliste („leneşi”, „hoţi”, „profligaţi”, „iresponsabili”, „le e lehamite de munca cinstită” etc.). Deci inferioritatea socială e naturalizată şi moralizată în acelasi timp, o trăsătură binecunoscută a propagandei fasciste.

   (λ) Etnicismul – de obicei combinat cu câteva rămăşiţe ale naţionalismului antebelic – ca rezultat al destrămării conexiunii cetăţeneşti în perioada capitalismului tardiv, a devenit fenomenul politic cel mai vizibil (dar neînţeles) în ţările Europei răsăritene de după 1989. Conexiunea civică s-a destrămat paralel cu autodistrugerea muncii ca model dominant de socializare, cu înlocuirea producătorului cu consumatorul ca victima simbolică a nedreptăţii, deci subiectul rebel reprezentativ (rolul scăderii salariului real şi al proporţiei exploatative din valoarea totală produsă a dispărut din imaginarul popular, suplantat de rolul creşterii preţurilor de consum, contrastul proprietar/angajat se transformă în manieră similară în contrastul creditor/dator în chip de conflict-cheie) apare ca individ solitar, interesat în maximalizarea câştigului împotriva expropriatorului indirect din sfera circulaţiei de capital (bănci, societăţi de asigurări, fonduri de investiţie). Etnia, un grup informal legat de elemente zise culturale (limbă comună, memorie colectivă) nu mai poate fi concepută ca un grup special de cetăţeni care are nevoie de drepturi şi de drepturi suplimentare pentru a contrabalansa dezavantajele care curg din principiul politic majoritar al democraţiilor liberale muribunde, cum era cazul cu „naţionalităţile” antebelice. „Tragedia demografică” de care am pomenit în articolul meu din Népszabadság (publicat şi pe transindex.ro) şi din revista 22, se explică

prin scăderea puterii de autoreprezentare a minorităţii dacă numărul locuitorilor minoritari scade şi el. În România şi în alte ţări în situaţii similare, se cere o prezenţă etnică de 20% pentru a avea inscripţii bilingve într-o localitate oarecare, deci grupuri sub pragul de 20% n-au vizibilitate, nu se văd oglindiţi în spaţiul public, ceea ce înseamnă – într-o societate de medieri care devin cu adevărat publice numai printr-un imaginar public recunoscut, reflectat multiplu – dispariţie publică, pierderea autorităţii simbolice, umilire, ruşinare. Deci, în mod caracteristic, chiar foarte caracteristic, elementul biopolitic al natalităţii se combină cu imaginarul public şi cu puterea politică care se poate obţine prin vot (şi acolo, soarta unor minorităţi poate fi decisă de pragul electoral de 5%). Cum rangul uman al unui grup oarecare este dobândit de putere, imagine, cantitate, vizibilitate, parte din imaginarul public –  

nevroza colectivă, frica de dispariţie culturală şi socială devine partea sufletului, sentimentul de a poate participa în decizia destinului simbolic interiorizat; deci trebuie să fie luat în serios, fiind a chestiune de autoevaluare, de conştiinţă de sine, finalmente una de sănătate mentală, deci o chestiune de iubire a aproapelui poreclită, secular, o problemă de egalitate primordială (de calitate umană recunoscută de o autoritate recunoscută şi de Celălalt).

   (μ) Tendinţa ascunsă, inconştientă în etnicism este asimilarea etnicităţii într-un criteriu absolut al cetăţeniei, deci abrogarea cetăţeniei (a drepturilor) în ceea ce priveşte „străinii” de un fel sau altul, spre deosebire în cazul alterităţii etnice, rasiale, confesionale. Cînd romii originari din România au fost alungaţi din Franţa si Italia sau persecutaţi acolo, ministrul de externe român nu a protestat, ci era solidar cu statele ostile concetăţenilor săi. Conexiunea civică abia mai există. Naţionalismul liberal e mort. Multiculturalismul încerca să apere etniile sau celălalte grupuri închise în cutii (ceea ce se petrecea înauntru, era scutit de critică morală şi politică prin interdicţia umilirii) de dispreţul etnicist în statele unde Celălalt sau Inamicul se găseşte în interior, localizat şi desemnat ca atare de guvernările opuse deschis, moral şi politic, ipotezei egalităţii care era cîndva la baza orînduirii burgheze şi a capitalismului industrial expansiv. Era o tehnică exclusiv defensivă, deci condamnată în prealabil.

   (ν) Se spune – de către dreapta militantă şi de marxiştii fără căinţă (unrepentant) – că multiculturalismul a fost ipocritic, nesincer. Desigur. A fost un dispozitiv criptoegalitar după deligitimarea reuşită a egalităţii şi a libertăţii de expresie, a orgoliului de un nietzscheanism vulgar al epocii neoconservatoare.[6] „Marxismul cultural” la dl Breivik înseamnă nu un marxism care „se ocupă de cultură” ci, foarte clar şi precis, marxismul în spaţiul universitar-academic, artistic, editorial, medial, de expresie generală, adică – pentru prima oară în istorie – dezlegat de mişcarea proletară. Marxismul militant, revoluţionar de odineaori a devenit un factor de istorie universală fiindcă a combinat analiza istorică şi istoricistă a capitalului cu atitudinea milenară egalitară şi plebee (care n-are nimic de-a face cu substanţa specifică a marxismului, except în versiunea utopică à la Ernst Bloch, filosoful revoluţiei comuniste germane). Marxismul contemporan, din nou dominant pentru studenţimea şi tinerimea din unele ţări occidentale, fiindcă n-are un Lehramt doctrinal, cum erau cândva partidele socialdemocrate şi „comuniste”, politic se referă la grupul ocupaţional şi generaţional (intelighenţa tânără) unde este răspândit, devine sectorul rebel, radical al unui egalitarism feroce, concentrat pe feminism, antirasism/antifascism, ecologism, simpatie pentru lumea a treia şi etniile de culoare etc., totuşi cu o diferenţă: renunţarea la strategia mişcărilor pentru drepturile omului (influenţate – aici a avut dreptate senatorul McCarthy şi J. Edgar Hoover – de CPUSA şi, în Anglia, de troţkişti) legaliste, juridice, fundate pe o alianţă tip „front popular” cu liberalii; programul „marxismului cultural” (anticlasist dar contrahegemonic) este revoluţionar în sensul de a nu mai avea recurs la statul de drept, ci la un discurs anticapitalist brut. Aliat cu cei stigmatizaţi (islamici, GLBT [gay, lesbian, bisexual, transgender], avangarda filosofică şi artistică, anarhiştii, i disobbedienti, rebeliunea fărădelege, „insurecţia care vine” ş. a. m. d.), „marxismul cultural” este adversarul oficial al establishment-ului rasist de dreapta (de la socialdemocraţia tip „calea a treia” pînă la fasciştii şi naziştii înarmaţi), forţat într-o răscoală moleculară dizolvată într-o societate de precari şi excluşi care răspund societăţii întorcându-i spatele, retrăgînd recunoaşterea legitimităţii, care anunţă un refuz total al politicii convenţionale (alegeri etc., piège à cons) şi al moralei austere a proprietăţii private. Aceştia/acestea nu mai sunt revoluţionarii puritani din trecut, folosesc deschis furtul de la magazine, blatul etc., ca anarhistii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, descrişi atât de frumos în memoriile lui Victor Serge. Clasa muncitoare a dispărut din perspectiva aceasta, dar ideea contrahegemonică supravieţuieşte, fără iluzii de integrare în societăţile naţionale, din contră: secesiunea, exodul, ruptura afectivă absolută sunt „la ordinea zilei”.

   (ξ) Cotitura decisivă de la naţionalismul civic-liberal la etnicism n-ar fi fost niciodată posibilă fără nazism, fără fascism. Etnia nestatală, necivică, nepolitică prin excelenţă au fost, fără îndoială, evreii/evreicele (spre deosebire, de pildă, de „naţionalităţile” Austro-Ungariei bătrâne). Atacaţi întîi pentru a fi fost adversarii fundamentalişti-integrişti ai Luminilor, apoi ca reprezentanţii laturii de circulaţie a capitalismului, nici măcar exploatatori şi asupritori, doar beneficiarii exploatării şi asupririi, apoi ca „cosmopoliţi dezrădăcinaţi” care-şi găseau patria imaginară/conceptuală în mişcarea muncitorească internaţională pe care au colonizat-o, au devenit ţinta preferată a scindării comunităţii civice schimbate într-un teren de război civil necruţător. Fără drept sau, cel puţin, o şansă de autoreprezentare, evreii au devenit reprezentanţii alterităţii – ai Religiei Vechi, ai Capitalismului Bancar (ai Banilor), ai Comunismului – , deci supuşi legali ai statului, fără a împărtăşi protecţia universală, fără apărare, fiindcă fără aspiraţii politice intrastatale dincolo de toleranţă şi integrare, deci refuzând agonul politic pentru supremaţie (privilegiile nu înseamnă putere). Păreau să respingă reprezentaţia politică competitivă (publică), deci erau o etnie pură, o comunitate fără dimensiuni politice veritabile ca „naţionalităţile”. Un grup în mijlocul „războiului civil european” care nu dispune de o localizare care i-ar asigura un loc pe cîmpul de bătaie, evreii ai fost – şi mai sunt – acuzaţi de a fi declanşat un alt război, lupta de clasă identică cu războiul filosofic, ei au devenit adversarii „adevărului statal” (violenţa legală contra subalternilor), o anomalie care trebuia să fie anihilată pentru a reveni la umanitatea firească pentru evul capitalist, competiţia anonimă, fără sfârşit, şi acumularea si distrugerea capitalelor, o supremaţie stohastică, abstractă şi indeterminată.[7]

    (ο) Ei au fost cei dintîi.

    (π) Dar povestea continuă.

 Note:

______________

[1] Vezi G. M. Tamás, „On Post-Fascism”, Boston Review, Summer 2000, http://bostonreview.net/BR25.3/tamas.html  [cred că a apărut în Sfera politicii…???]

[2] Cf. G. M. Tamás, „Inamici vechi şi noi: postfaţă filosofică la naţionalism” şi „Etnarhie şi etnoanarhism” (ambele traduse de Ştefan Borbély), in: idem, Idola tribus, Cluj: Editura Dacia, 2001, pp. 194-214, 215-256.

[3] Vezi G. M. Tamás, „Telling the Truth about Class”, Socialist Register 2006, ed. Leo Panitch, Colin Leys, Londra: Merlin, 2005, pp. 228-268.

[4] Vezi Giorgio Agamben, Stato d’eccezione, Torino: Bollati Boringhieri, 2003. Cf. Agamben, Homo sacer: Il potere sovrano e la vita nuda, Torino: Einaudi, 1995; Quel che resta di Auschwitz, Torino: Bollati Boringhieri, 1998. După cîte ştiu, o carte a lui Agamben a fost tradusă în româneste: Timpul care rămâne: Un comentariu al Epistolei către Romani, Cluj: Editura Tact, 2009. (Cf. G. M. Tamás, Innocent Power/Die unschuldige Macht, Kassel etc.: dOCUMENTA (13), Hatje Cantz, 2011.)

[5] Domenico Losurdo, Freiheit als Privileg: Eine Gegengeschichte des Liberalismus, Köln: PapyRossa Verlag, 2010 (orig.: Controstoria del liberalismo, Bari: Laterza, 2005).

[6] Vezi următoarea informaţie factuală din Marea Britanie: „City of Westminster police’s ʽcounter-terrorist focus desk’ had last week called for anti-anarchist whistleblowers, stating…: ʽAnarchism is a political philosophy which considers the state undesirable, unnecessary and harmful, and instead it promotes a stateless society, or anarchy. Any information relating to anarchists should be reported to your local police.ʼ” Robert Booth, „Report your local anarchist”, The Guardian Weekly, 5-11 august 2011.  (Nu 1811!)

[7] Simpatia dreptei şi a extremei drepte europene şi nord-americane pentru Statul Israel  este de o natură antisemită clară. Pe de o parte se crede că „antisemitismul a învins atât de mult, încât şi evreii au devenit ca noi, masculini, naţionalişti, religioşi, războinici”, pe de altă parte se poate invoca, „Statul Israel răspinge varianta ultramodernă a Eternului Evreu, subversiv, nihilist, răzvrătit, revoluţionar, internaţionalist, din Diaspora”; „şi poporul evreu de astăzi vrea coeziune, unitate naţională, colectivitate militantă, stat-cazarmă, popor-armată, oprimarea minorităţilor etnice, crede în imperativul teritorial şi demografic”, DECI Holocaustul este cel puţin inteligibil, dacă nu pardonabil, pentru că evreul european din epoca revoluţiilor este condamnat ŞI DE EVREI (de opinia israeliană), deci DE TOATĂ LUMEA; culpa genocidului, povara întunecimii absolute se risipeşte cum Israelul devine statul arian model.