Multiculturalismul a fost declarat mort de d-nii Sarkozy şi Cameron şi de d-na Merkel, sentinţa a fost executată de dl Breivik, dar victimele nu sunt – ce ar fi fost lesne de înţeles – oameni de culoare ci socialişti albi, pentru a pune accent pe aspectul „război civil” al întregii afaceri. După zeci de mii de articole care îngropaseră distincţia stânga/dreapta simplul fapt e greu de văzut: un fascist ucide socialişti. Aceasta a fost sarcina sa istorică, neschimbată de un secol: de la moartea lui Jean Jaurès şi a Rosei Luxemburg încoace, naţionaliştii omoară internaţionaliştii şi, beineînţeles, vice versa.
Aprecierea d-lui Breivik este corectă: inamicii postfascismului[1] sunt (1) „marxismul cultural”, (2) multiculturalismul, (3) islamul. Să vedem ce înseamnă toate astea.
(α) Multiculturalismul exprimă retragerea strategică a stângii de la ideea republicană, adică a egalităţii politice. Accesul egal la cetăţenie – deci accesul egal la intervenţia politică şi la Öffentlichkeit – presupunea cândva integritatea şi coeziunea comunităţii; în democraţia ateniană, comunitatea de cult şi statusul de bărbaţi liberi eleni. Öffentlichkeit – un termen care cuprinde spaţiul unde se exercită puterea vizibilă şi unde se exprimă civismul agonic şi conflictual printr-o prezenţă simbolică şi personală, o prezenţă care implică demnitatea, dacă vreţi, orgoliul civic de a nu fi dominat de rivali şi adversari – în statul teritorial modern este, desigur, mediată. Mediată prin instituţii – presă, literatură, universităţi, partide în competiţie pentru guvernarea reprezentativă şi alte asociaţii voluntare care reprezintă voinţă morală şi interese de grup – şi mediată de opinia publică şi de cultura politică formată de aceste instituţii şi intuiţiile morale care stau la baza lor.
(β) În alte cuvinte, ideea republicană – în dimensiunea ei expresivă, Öffentlichkeit – presupune coeziunea pe care vrea s-o întemeiască. Căci egalitatea politică între semeni (la origine, în esenţă pînă 1945: bărbaţi liberi) presupune, la rîndul ei, că aceşti semeni seamănă. Analogia civică este precondiţia discursului raţional în Öffentlichkeit, iar acest discurs este precondiţia rezultatului dorit, id est, definirea şi redefinirea binelui comun printr-un agon frăţesc, printr-o bătălie cetăţenească. Raţionalitatea şi agonismul discursului civic prescrie – cum ştia şi spunea Solon – războiul civil sau cel puţin un conflict permanent între semeni. Pentru ca acest agon să fie îndrumat spre binele comun, este necesar să aibă loc un proces de egalizare a cetăţenilor egali, o egalizare a bunăstării prin redistribuirea bunurilor şi prestanţelor sociale garantate prin instituţii publice (de la tribunus plebis la sindicate) şi un proces care creează un discurs conceptual comensurabil (prin filosofie şi retorică). Comunitatea politică devine – în cadrul ideologic/interpretativ al republicanismului clasic – universală şi unică, însă localizată arbitrar, această localizare fiind ghidată de întîmplare, de arbitrar istoric.
(γ) Poporul republican printr-un procedeu de naturalizare – această naturalizare este încă o ficţiune filosofică voită la Rousseauşi Fichte care au făurit-o, ficţiunea însăşi nu este naturalizată, ea este cea care naturalizează – devine naţia, o noţiune antropologică şi „culturală”. După eşecul ideii republicanismului clasic într-un cadru modern (capitalism + stat teritorial) comunitatea politică sau mai bine zis, idealul regulativ al comunităţii civice egale se scindează, naţiunea devine materia (în sensul biopolitic) şi statul devine forma. În imaginarul public, pînă astăzi, naţiunea joacă rolul iraţionalului („moştenire”, tradiţie, consanguinitate, teritoriu, rasă ş. a. m. d., toate acestea aleatorice, random, care-ţi dă impresia că alţii, cei din exterior, nu te pot pricepe, fiindcă aici nu ne amuzăm cu concepte şi necesităţi logice, ci cu realităţi „primordiale”, corporeale, temporale). Statul – prin procedee bine ordonate (drept, administraţie, tehnică) – este logofătul raţiunii şi stolnicul corpului. Statul nu mai este locul unui discurs agonic, al unui război civil filosofic unde plebea se exprimă, statul este de-acum el însuşi un mod de exprimare, expresia unei esenţe. Expresia unei esenţe inexprimabile, fiindcă aleatorice, definită prin întîmplarea unică care defineşte, ea, orice etnie sau naţiune nu ca ceva care este, ci care este altfel, diferită de celelalte.
(δ) Comunitatea civică republicană într-un stat-naţiune are năzuinţa inerentă de a fi unitară, coezivă, un algoritm mitic de stare naturală („toţi francezii sunt francezi”) executate printr-un proces dintre cele mai artificiale, devenirea-naţiune prin asimilare. Metoda preferată a fost prigonirea limbilor minoritare care s-a soldat cu eşec de exemplu în vechea Ungarie de dinainte de 1918, dar care a avut succes în ţările Europei occidentale. Comunitatea civică republicană, coezivă şi coerentă („cu o tradiţie şi o cultură comună”, la care educaţia patriotică te face loial/ă) poate recunoaşte inamicul numai în afara graniţelor naţionale; suveranitatea este un principiu relativ nou de drept internaţional prin care este suspendat comandamentul creştin şi burghez „să nu omori!”, adică să nu omori înlăuntrul statului-naţiune. Statul republican-naţional are ca principiu suprem războiul interstatal, binele public este înconjurat de străini.
(ε) În perioada de după primul război mondial principiul suprem războinic (între state-naţiune coezive) este susţinut în teorie (prin ipocriză), dar în practică (şi în teorie juridică şi politică opoziţională) el va fi înlocuit de principiul războiului civil. În urma înfrîngerii revoluţiilor socialiste europene unele minorităţi, cu toate că sunt cetăţenii plini ai statului-naţiune respectiv, sunt declarate hostis, inamic public, în mod legal pentru prima oară în epoca burgheză modernă. Prima ţară care a făcut-o, a fost Ungaria prin legislaţia numerus clausus îndreptată împotriva evreilor în anii ’20 (retrasă apoi sub presiunea Societăţii Naţiunilor, mai târziu reintrodusă şi mai brutal din 1938), au urmat altele, printre care România în anii ’30 prin politica de „românizare”, mai apoi numerus valachicus, numerus nullus etc., toate împotriva evreilor şi ungurilor. Dar cotitura decisivă era, desigur, die Machtergreifung hitleriană în Germania. Aici, principiul agonic (de luptă, de război), prin renunţarea la ficţiunea unicei comunităţi civice, tacit interetnice, făurite prin asimilare şi alte procedee similare, a fost transpus pe nivelul intrastatal, nu interstatal, drepturile – considerate universale în înauntrul statului-naţiune – au fost retrase de la o parte a populaţiei din interior, desemnate ca inamic public. Acesta a fost momentul distrugerii naţionalismului, neobservat de cei mai mulţi autori, ce ar fi uimitor dacă n-ar fi atît de limpede. Naţionalismul nu s-a mai întors. A fost înlocuit de etnicism.[2]
(ζ) Principiul etnic (ca opus celui naţional) îşi are originea nu în republicile civice („uninaţionale”), ci în imperiile supranaţionale, mai ales în Monarhia Austro-Ungară şi Rusia ţaristă (ţara de baştină a lui Adolf Hitler şi, respectiv, a lui Alfred Rosenberg, originar din Letonia). În Austro-Ungaria, nici n-a existat o singură naţiune de stat, numai în Regatul Ungar semi-independent, al cărui efort asimilator însă n-a dus la niciun rezultat. S-au luptat aici diferite etnii pentru, mai ales, o putere informală (obiectivul naţionalist propriu al acestor etnii – iredenta, independentismul – era interzis); într-un sistem liberal aceasta a însemnat mai ales o luptă pentru majoritatea (ascendenţa democratică) înlăuntrul unui teritoriu autonom, deci pentru o supremaţie demografico-etnico-culturală, concentrată pe sistemul de educaţie. Există o literatură voluminoasă despre aceste bătălii înverşunate, mai ales despre conflictul ceh-german în Boemia antebelică. Stânga de atunci avea trei propuneri pentru rezolvarea problemei etnice: (1) soluţia austromarxistă (Otto Bauer, Karl Renner), autonomia culturală şi personală pentru toate „naţionalităţile”, divorţată de aspectul teritorial şi de problema suveranităţii pentru toate etniile, prin aceasta continuînd logica liberală de separări conceptuale-legale ca de exemplu separaţia statului şi a bisericii, separaţia egalităţii materiale şi politice ş. a. m. d., (2) soluţia Rosei Luxemburg, înlocuirea imperiilor supranaţionale printr-o republică internaţională supranaţională şi supraetnică, (3) soluţia lui Lenin (1916-1924), dizolvarea imperiilor, ofertă tuturor etniilor pentru a-şi crea state naţionale suverane şi independente dacă doresc, dreptul de secesiune pentru toate naţionalităţile din statele „multinaţionale” (cum erau, apud Komintern, România şi Polonia, cauza urii lui Ceauşescu pentru Komintern şi tradiţia „internaţionalistă”). Otto Bauer a continuat linia liberală, Lenin pe cea iacobină. Ideea Rosei Luxemburg a fost şi mai este susţinută de stânga alternativă (numită utopică de adversari) deoarece implică dizolvarea statului (statelor-naţiune) ca atare.
(η) Dar ideea agonică care nu mai coincidea cu naţiunea unică şi statul teritorial nu era numai cea etnică-rasială, dar şi ideea socialistă a luptei de clasă, mai ales în perioada Internaţionalei a II-a şi a III-a. Inutil de spus că ideea socialistă (socialdemocrată şi bolşevică) a luptei de clasă se baza pe o profundă neînţelegere a teoriei lui Marx. În teoria matură a lui Marx, lupta de clasă este une donnée structurală a capitalismului. În acest conflict structural, subiectul istoric nu joacă un rol decisiv, ba chiar subiectul procesului capital este capitalul însusi, nu activitatea proletariatului (un punct de vedere contestat şi transformat de operaismo italian din anii ’60-’80, Antonio Negri tânăr, Sergio Bologna, Mario Tronti, Massimo Cacciari tânăr, Luciano Ferrari-Bravo, Ferruccio Gambino etc.). Mişcarea muncitorească reală însă a fost întotdeauna mai mult o elevă a lui Rousseau (prin fichteanismul lui Lassalle), decît a lui Marx.[3] Deci concepţia socialistă reală a luptei de clasă (care de două ori – în august 1914 şi în perioada stalinistă – a sucombat naţionalismului) este o vedere egalitară (Marx nu fusese egalitar) agonică unde clasele de jos nimicesc clasele de sus împreună cu „crimele societaţii de clasă”, proprietate privată, avuţie, lux, Hochkultur, diversitate, egoism, individualism etc., înlocuite cu o comunitate civică republicană muncitoare, productivism, egalitarism redistributiv, economie planificată, supremaţie plebeiană etc. În alte cuvinte, ideologia adecvată a unei clase subalterne care se ridică şi vrea să ia puterea şi să purifice a societate ierarhică care o umileşte, însă nici nu concepe, nici nu vrea să pună sfîrşit tuturor societăţilor de clasă. (Una din primele măsuri ale puterii sovietice a fost suprimarea dreptului la vot al burghezilor.) Lupta de clasă dintr-un termen structural a devenit o idee politică (cu deosebire în anii 1917-1923 în toată Europa), adică a redevenit ceea ce era în Manifestul comunist, total diferit de opera matură a lui Marx, un obiect de pasiune şi o lozincă militantă şi chiar o teorie filosofică apocaliptică şi mesianică în opera celui mai mare teoretician al bolşevismului, Georg Lukács. (Vezi eseurile sale despre partidul comunist din anii 1919-1926.) Lupta de clasă, în varianta bolşevică incipientă era legată de ideea unei revoluţii mondiale, deci era o idee indiferentă faţă de statul-naţiune care trebuia să dispară ca un aspect formal, incidental şi pasager al societăţii burgheze în varianta ei spaţială, etatistă şi militară. În ideea luptei de clasă, inamicul nu mai era „străinul” – în revoluţia mondială nu mai există un astfel de „exterior” – ci un grup din interior, burghezia şi aliaţii ei, mai ales din guvern, din birocraţia administrativă şi juridică şi din forţele armate, poliţieneşti. Deci şi revoluţia bolşevică şi contrarevoluţia nazistă/fascistă au contribuit la declinul definirii contrastului amic―inamic ca un conflict dintre state şi naţiuni. (Pentru a simplifica, am neglijat aici problema colonială.)
(θ) Acest declin a fost teorizat, cum se ştie bine, la dreapta de Carl Schmitt, la stânga de Walter Benjamin[4]. Reformulat dur, această teorizare descrie o dictatură a cărei putere specială rezidă în capacitatea ei de a desemna un grup de cetăţeni care-şi pierd dreptul la viaţă şi demnitate prin decretul unei partide din războiul civil declarat şi declanşat de autoritatea supremă a statului. Războiul civil în filosofia politică clasică însemna ilegalitatea absolută, chiar dacă era admisibil moral. Legislaţia rasistă – inclusiv varianta ei liberală[5] – este punctul final al societăţii burgheze întemeiate adineaori pe ideea de agon (competiţie) între cetăţeni (indivizi) egali într-un context raţional de Öffentlichkeit. Încheierea competiţiei de către alianţa monopolismului de stat cu corporatismul unitar, capital—muncă, jurisdicţie—oaşte, investiţie—impozitare înseamnă amurgul fără zori al sistemului 1789-1914, noaptea obscură a comunităţii civice opuse altor comunităţi civice în pace şi război. Cei care sunt excluşi din competiţie, vor muri. Această lege perenă a capitalismului este înfăţişată, prezentată de fascism într-o manieră radicală, dar nu unică şi nicidecum originală. Echilibrul competiţie/solidaritate introdus de socialdemocraţia occidentală, distrus astăzi de asaltul împotriva asistenţei sociale – care consideră şomerii, imigranţii, pensionarii, „bugetarii”, handicapaţii, precarii, studenţii, single mothers, marginalii, intelectualii, romii, musulmanii etc. ca nedemni pentru a fi salvaţi de foame sau celelalte forme, economice sau nu, ale morţii civice – este delegitimat de către the powers that be. Gestul acesta al celor de la putere anihilează şi competiţia, şi egalitatea („relaţiile contractuale”). Capitalismul supravieţuieşte. Dar o societate burgheză care permite moartea socială şi civică a unor grupuri din interiorul statului-naţiune, nu mai este burgheză (umanistă-iluministă), burghezia ca clasă domnitoare a decedat, cu toate că capitalismul e viu.
(ι) Multiculturalismul este doliul stângii. Stânga care şi-a asumat înfrîngerea după 1968 (înfăptuită în realitate numai în anii ’80), în retragere strategică, a încercat să susţină idealul – modest – al egalităţii în trei direcţii: (1) să arate că inferioritatea socială a femeilor nu este firească, ci istorico-socială (gender studies, feminism), că existenţa gay, lesbiană, bisexuală, transgender este o variantă legitimă a sexualităţii, deci a socialităţii „normale”, încît egalitatea în regiunea aceasta este un deziderat „normal” al societăţii burgheze liberale; (2) să demonstreze că dezavantajul competitiv al raselor „negre” este creat social, deci trebuie balansat prin discriminare legală pozitivă (affirmative action); (3) să argumenteze că grupurile confesionale tradiţionale care provin din imigraţie (mai ales muslimii) trebuie să fie recunoscute ca egale şi autonome, iar regulamentele sociale, sexuale etc. din interiorul lor trebuie ignorate în interesul demnităţii egale; şi legislaţia comportamentului moral să nu fie extinsă la aceste grupuri, considerate cutii culturale închise pentru intervenţii din afară. Multiculturalismul este pur şi simplu un experiment moral pentru atenuarea represiunii. Indignarea şi ura împotriva acestei acţiuni culturale şi politice destul de slăbuţe este reacţia capitalismului post-burghez (postliberal); nicio surpriză. Multiculturalismul este un act de recunoaştere tardivă şi defensivă a ordinii iluministe-liberale de către o mişcare de fapt opusă acestei ordini, un aranjament parţial, un compromis cu geambaşii cărunţi ai unui capitalism liberal de tip vechi, cu cîteva nostalgii efete pentru vremurile bune dela Woodstock. Felicitări criticilor de dreapta care au reuşit să adulmece mirosul comunist sulfuros în tactica aceasta defensivă a unei stângi care-şi tăinuieşte intenţiile veritabile care au devenit indicibile, fiindcă emancipaţia umană apare utopică ceea ce astăzi este identică cu ridicolul.
(κ) „Corectitudinea politică” înseamnă o obligaţie voluntar asumată de a nu folosi un limbaj umilitor pentru minorităţi, grupuri dezavantajate şi stigmatizate, pentru a restabili, cel puţin simbolic, o demnitate egală pentru toate grupurile umane, prin eufemism şi politeţe. Această tactică, răspândită în primul rând pe campusuri anglo-americane şi scandinave, stârneşte o antipatie nebună, fiindcă ea reprezintă şi impune punctul de vedere al celui mai slab (autodestructiv, poate fatal într-o societate de competiţie, deci rivalitate şi gelozie), în acelasi timp ea este dispreţuită pentru că se opune simţului de umor, umorul fiind frecvent atitudinea celui superior, rîsul fiind des un rictus de dispreţ, un sunet de triumf antiegalitar. Bancurile sunt îndreptate împotriva grupurilor marginalizate şi fără noroc (ţiganii, jidanii, bozgorii, moscalii, muierile, bătrânii/bătrânele, cei graşi, cei impotenţi, cei înşelaţi), nu contra celor mândri, seducători, bogaţi, frumoşi, puternici, sănătoşi, tineri, isteţi, veseli. „Corectitudinea politică” înspăimântă fiindcă răspândeşte epidemia eşecului, ciuma inferiorităţii. Sfidează succesul, deci supremaţia câştigată cu merit în competiţie, în concurs, în bătălie şi bătaie – asemenea evangheliei pe care aţi uitat-o. Multiculturalismul refuză să examineze etic „valorile” şi „normele” în interiorul „cutiilor închise”, etnice, rasiale, confesionale pe care le apără, deci renunţă la universalismul iluminist, republican sau socialist. Toleranţa sa este atotcuprinzătoare, dar oarbă (cu deosebire colour-blind), nu atât relativistă cât e voit agnostică şi sceptică în efortul său de a nu răni, de a nu jigni. Prin smerenia aceasta orgolioasă şi înfocată, de origine creştină şi comunistă, denunţată ca resentiment şi Sklavenmoral, multiculturalismul depreciază mitul meritocratic care a înlocuit de mult mitul democratic. Când se declară finele multiculturalismului într-un ton de jubilaţie şi uşurare, se anunţă că s-a terminat cu ruşinea: nu le mai e ruşine pentru represiune, pentru asuprire, pentru umilire. Dar represiunea costă prea mult; intenţia puterii este s-o înlocuiască cu neglect, dacă reuşeşte să creeze un consens moral în jurul condamnării „claselor primejdioase”, un termen francez din secolul al XIX-lea, astăzi etnicizat şi rasializat. În consensul represiv contemporan, „criminalitatea” însăşi este descrisă în termeni etnici, rasiali („imigranţi”, „muslimi”, „negri”, „ţigani” etc.) sau termeni nu mai puţin biopolitici („tineri”, „nebuni”, „drogaţi”, „târfe”, „homosexuali” etc.) sau cu expresii moralizatoare simpliste („leneşi”, „hoţi”, „profligaţi”, „iresponsabili”, „le e lehamite de munca cinstită” etc.). Deci inferioritatea socială e naturalizată şi moralizată în acelasi timp, o trăsătură binecunoscută a propagandei fasciste.
(λ) Etnicismul – de obicei combinat cu câteva rămăşiţe ale naţionalismului antebelic – ca rezultat al destrămării conexiunii cetăţeneşti în perioada capitalismului tardiv, a devenit fenomenul politic cel mai vizibil (dar neînţeles) în ţările Europei răsăritene de după 1989. Conexiunea civică s-a destrămat paralel cu autodistrugerea muncii ca model dominant de socializare, cu înlocuirea producătorului cu consumatorul ca victima simbolică a nedreptăţii, deci subiectul rebel reprezentativ (rolul scăderii salariului real şi al proporţiei exploatative din valoarea totală produsă a dispărut din imaginarul popular, suplantat de rolul creşterii preţurilor de consum, contrastul proprietar/angajat se transformă în manieră similară în contrastul creditor/dator în chip de conflict-cheie) apare ca individ solitar, interesat în maximalizarea câştigului împotriva expropriatorului indirect din sfera circulaţiei de capital (bănci, societăţi de asigurări, fonduri de investiţie). Etnia, un grup informal legat de elemente zise culturale (limbă comună, memorie colectivă) nu mai poate fi concepută ca un grup special de cetăţeni care are nevoie de drepturi şi de drepturi suplimentare pentru a contrabalansa dezavantajele care curg din principiul politic majoritar al democraţiilor liberale muribunde, cum era cazul cu „naţionalităţile” antebelice. „Tragedia demografică” de care am pomenit în articolul meu din Népszabadság (publicat şi pe transindex.ro) şi din revista 22, se explică
prin scăderea puterii de autoreprezentare a minorităţii dacă numărul locuitorilor minoritari scade şi el. În România şi în alte ţări în situaţii similare, se cere o prezenţă etnică de 20% pentru a avea inscripţii bilingve într-o localitate oarecare, deci grupuri sub pragul de 20% n-au vizibilitate, nu se văd oglindiţi în spaţiul public, ceea ce înseamnă – într-o societate de medieri care devin cu adevărat publice numai printr-un imaginar public recunoscut, reflectat multiplu – dispariţie publică, pierderea autorităţii simbolice, umilire, ruşinare. Deci, în mod caracteristic, chiar foarte caracteristic, elementul biopolitic al natalităţii se combină cu imaginarul public şi cu puterea politică care se poate obţine prin vot (şi acolo, soarta unor minorităţi poate fi decisă de pragul electoral de 5%). Cum rangul uman al unui grup oarecare este dobândit de putere, imagine, cantitate, vizibilitate, parte din imaginarul public –
nevroza colectivă, frica de dispariţie culturală şi socială devine partea sufletului, sentimentul de a poate participa în decizia destinului simbolic interiorizat; deci trebuie să fie luat în serios, fiind a chestiune de autoevaluare, de conştiinţă de sine, finalmente una de sănătate mentală, deci o chestiune de iubire a aproapelui poreclită, secular, o problemă de egalitate primordială (de calitate umană recunoscută de o autoritate recunoscută şi de Celălalt).
(μ) Tendinţa ascunsă, inconştientă în etnicism este asimilarea etnicităţii într-un criteriu absolut al cetăţeniei, deci abrogarea cetăţeniei (a drepturilor) în ceea ce priveşte „străinii” de un fel sau altul, spre deosebire în cazul alterităţii etnice, rasiale, confesionale. Cînd romii originari din România au fost alungaţi din Franţa si Italia sau persecutaţi acolo, ministrul de externe român nu a protestat, ci era solidar cu statele ostile concetăţenilor săi. Conexiunea civică abia mai există. Naţionalismul liberal e mort. Multiculturalismul încerca să apere etniile sau celălalte grupuri închise în cutii (ceea ce se petrecea înauntru, era scutit de critică morală şi politică prin interdicţia umilirii) de dispreţul etnicist în statele unde Celălalt sau Inamicul se găseşte în interior, localizat şi desemnat ca atare de guvernările opuse deschis, moral şi politic, ipotezei egalităţii care era cîndva la baza orînduirii burgheze şi a capitalismului industrial expansiv. Era o tehnică exclusiv defensivă, deci condamnată în prealabil.
(ν) Se spune – de către dreapta militantă şi de marxiştii fără căinţă (unrepentant) – că multiculturalismul a fost ipocritic, nesincer. Desigur. A fost un dispozitiv criptoegalitar după deligitimarea reuşită a egalităţii şi a libertăţii de expresie, a orgoliului de un nietzscheanism vulgar al epocii neoconservatoare.[6] „Marxismul cultural” la dl Breivik înseamnă nu un marxism care „se ocupă de cultură” ci, foarte clar şi precis, marxismul în spaţiul universitar-academic, artistic, editorial, medial, de expresie generală, adică – pentru prima oară în istorie – dezlegat de mişcarea proletară. Marxismul militant, revoluţionar de odineaori a devenit un factor de istorie universală fiindcă a combinat analiza istorică şi istoricistă a capitalului cu atitudinea milenară egalitară şi plebee (care n-are nimic de-a face cu substanţa specifică a marxismului, except în versiunea utopică à la Ernst Bloch, filosoful revoluţiei comuniste germane). Marxismul contemporan, din nou dominant pentru studenţimea şi tinerimea din unele ţări occidentale, fiindcă n-are un Lehramt doctrinal, cum erau cândva partidele socialdemocrate şi „comuniste”, politic se referă la grupul ocupaţional şi generaţional (intelighenţa tânără) unde este răspândit, devine sectorul rebel, radical al unui egalitarism feroce, concentrat pe feminism, antirasism/antifascism, ecologism, simpatie pentru lumea a treia şi etniile de culoare etc., totuşi cu o diferenţă: renunţarea la strategia mişcărilor pentru drepturile omului (influenţate – aici a avut dreptate senatorul McCarthy şi J. Edgar Hoover – de CPUSA şi, în Anglia, de troţkişti) legaliste, juridice, fundate pe o alianţă tip „front popular” cu liberalii; programul „marxismului cultural” (anticlasist dar contrahegemonic) este revoluţionar în sensul de a nu mai avea recurs la statul de drept, ci la un discurs anticapitalist brut. Aliat cu cei stigmatizaţi (islamici, GLBT [gay, lesbian, bisexual, transgender], avangarda filosofică şi artistică, anarhiştii, i disobbedienti, rebeliunea fărădelege, „insurecţia care vine” ş. a. m. d.), „marxismul cultural” este adversarul oficial al establishment-ului rasist de dreapta (de la socialdemocraţia tip „calea a treia” pînă la fasciştii şi naziştii înarmaţi), forţat într-o răscoală moleculară dizolvată într-o societate de precari şi excluşi care răspund societăţii întorcându-i spatele, retrăgînd recunoaşterea legitimităţii, care anunţă un refuz total al politicii convenţionale (alegeri etc., piège à cons) şi al moralei austere a proprietăţii private. Aceştia/acestea nu mai sunt revoluţionarii puritani din trecut, folosesc deschis furtul de la magazine, blatul etc., ca anarhistii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, descrişi atât de frumos în memoriile lui Victor Serge. Clasa muncitoare a dispărut din perspectiva aceasta, dar ideea contrahegemonică supravieţuieşte, fără iluzii de integrare în societăţile naţionale, din contră: secesiunea, exodul, ruptura afectivă absolută sunt „la ordinea zilei”.
(ξ) Cotitura decisivă de la naţionalismul civic-liberal la etnicism n-ar fi fost niciodată posibilă fără nazism, fără fascism. Etnia nestatală, necivică, nepolitică prin excelenţă au fost, fără îndoială, evreii/evreicele (spre deosebire, de pildă, de „naţionalităţile” Austro-Ungariei bătrâne). Atacaţi întîi pentru a fi fost adversarii fundamentalişti-integrişti ai Luminilor, apoi ca reprezentanţii laturii de circulaţie a capitalismului, nici măcar exploatatori şi asupritori, doar beneficiarii exploatării şi asupririi, apoi ca „cosmopoliţi dezrădăcinaţi” care-şi găseau patria imaginară/conceptuală în mişcarea muncitorească internaţională pe care au colonizat-o, au devenit ţinta preferată a scindării comunităţii civice schimbate într-un teren de război civil necruţător. Fără drept sau, cel puţin, o şansă de autoreprezentare, evreii au devenit reprezentanţii alterităţii – ai Religiei Vechi, ai Capitalismului Bancar (ai Banilor), ai Comunismului – , deci supuşi legali ai statului, fără a împărtăşi protecţia universală, fără apărare, fiindcă fără aspiraţii politice intrastatale dincolo de toleranţă şi integrare, deci refuzând agonul politic pentru supremaţie (privilegiile nu înseamnă putere). Păreau să respingă reprezentaţia politică competitivă (publică), deci erau o etnie pură, o comunitate fără dimensiuni politice veritabile ca „naţionalităţile”. Un grup în mijlocul „războiului civil european” care nu dispune de o localizare care i-ar asigura un loc pe cîmpul de bătaie, evreii ai fost – şi mai sunt – acuzaţi de a fi declanşat un alt război, lupta de clasă identică cu războiul filosofic, ei au devenit adversarii „adevărului statal” (violenţa legală contra subalternilor), o anomalie care trebuia să fie anihilată pentru a reveni la umanitatea firească pentru evul capitalist, competiţia anonimă, fără sfârşit, şi acumularea si distrugerea capitalelor, o supremaţie stohastică, abstractă şi indeterminată.[7]
(ο) Ei au fost cei dintîi.
(π) Dar povestea continuă.
Note:
______________
[1] Vezi G. M. Tamás, „On Post-Fascism”, Boston Review, Summer 2000, http://bostonreview.net/BR25.3/tamas.html [cred că a apărut în Sfera politicii…???]
[2] Cf. G. M. Tamás, „Inamici vechi şi noi: postfaţă filosofică la naţionalism” şi „Etnarhie şi etnoanarhism” (ambele traduse de Ştefan Borbély), in: idem, Idola tribus, Cluj: Editura Dacia, 2001, pp. 194-214, 215-256.
[3] Vezi G. M. Tamás, „Telling the Truth about Class”, Socialist Register 2006, ed. Leo Panitch, Colin Leys, Londra: Merlin, 2005, pp. 228-268.
[4] Vezi Giorgio Agamben, Stato d’eccezione, Torino: Bollati Boringhieri, 2003. Cf. Agamben, Homo sacer: Il potere sovrano e la vita nuda, Torino: Einaudi, 1995; Quel che resta di Auschwitz, Torino: Bollati Boringhieri, 1998. După cîte ştiu, o carte a lui Agamben a fost tradusă în româneste: Timpul care rămâne: Un comentariu al Epistolei către Romani, Cluj: Editura Tact, 2009. (Cf. G. M. Tamás, Innocent Power/Die unschuldige Macht, Kassel etc.: dOCUMENTA (13), Hatje Cantz, 2011.)
[5] Domenico Losurdo, Freiheit als Privileg: Eine Gegengeschichte des Liberalismus, Köln: PapyRossa Verlag, 2010 (orig.: Controstoria del liberalismo, Bari: Laterza, 2005).
[6] Vezi următoarea informaţie factuală din Marea Britanie: „City of Westminster police’s ʽcounter-terrorist focus desk’ had last week called for anti-anarchist whistleblowers, stating…: ʽAnarchism is a political philosophy which considers the state undesirable, unnecessary and harmful, and instead it promotes a stateless society, or anarchy. Any information relating to anarchists should be reported to your local police.ʼ” Robert Booth, „Report your local anarchist”, The Guardian Weekly, 5-11 august 2011. (Nu 1811!)
[7] Simpatia dreptei şi a extremei drepte europene şi nord-americane pentru Statul Israel este de o natură antisemită clară. Pe de o parte se crede că „antisemitismul a învins atât de mult, încât şi evreii au devenit ca noi, masculini, naţionalişti, religioşi, războinici”, pe de altă parte se poate invoca, „Statul Israel răspinge varianta ultramodernă a Eternului Evreu, subversiv, nihilist, răzvrătit, revoluţionar, internaţionalist, din Diaspora”; „şi poporul evreu de astăzi vrea coeziune, unitate naţională, colectivitate militantă, stat-cazarmă, popor-armată, oprimarea minorităţilor etnice, crede în imperativul teritorial şi demografic”, DECI Holocaustul este cel puţin inteligibil, dacă nu pardonabil, pentru că evreul european din epoca revoluţiilor este condamnat ŞI DE EVREI (de opinia israeliană), deci DE TOATĂ LUMEA; culpa genocidului, povara întunecimii absolute se risipeşte cum Israelul devine statul arian model.
1) nu “nationalistii omoara internationalisti” ci nebunii se omoara intre ei apoi incep sa omoare si oameni sanatosi la cap si in final ii fac pe aiai sanatosi la cap sa se omoare intre ei
2) (care esec ? eşecul ideii republicanismului clasic într-un cadru modern (capitalism + stat teritorial) Si oricum se strecoara o idee absurda : ca statu teritorial ar fi o urmare a capitalismului. Situatia este inversa – stat teritorial + capitalism. Insa cunoaste careva un stat “neteritorial” ? Care ? Vaticanu are stat propriu teritorial. Mic da teritoriu. San Marino are Monte Titano – al sau!
3) Statul republican-naţional are ca principiu suprem războiul interstatal, binele public este înconjurat de străini Spre deosebire de agresivu stat republican San Marino imperiul german al Kaiserilor Wily era pacific . Si al rus la fel. Si la Pearl Harbour agresiva republica SUA a atacat barcile de pescuit ale imperiului nipon, da?!
4) Metoda preferată a fost prigonirea limbilor minoritare care s-a soldat cu eşec de exemplu în vechea Ungarie de dinainte de 1918, dar care a avut succes în ţările Europei occidentale. Care tari occidentale? Ma rog in Franta succesul a fost masiv , da parca totusi subzista bretona si basca. In Germnaia intelg ca graiurile regionale sunt bine mersi insa prusaca de cazarma este obligatorie sa se inteleaga Deutsch ii intre ei. Parca si galeza si scotiana sunt destul de bin mersi. Catalona sa nu zic. Iar “vechea Ungarie “ care ?! Ca Ungaria a fost in 1500 un imperiu nemunit ca atare iar cea a Dualismului a incercat s arefaca imperiul Sf Stefan.. insa ungurii erau cam minoritari. In plus diferentele de limba erau prea mari intre ungureasca ce se dorea oficiala (limba uaralo-altaica!) si limba germana, limbile slave si romana …. Mai bine s-ar referi la cazul Rusiei si URSS unde ucraineana a supravietuit desi sa zicem Gogol este considerat ca fiind rus (a scris si in ucraineana!)
Si as mai observa ca (ξ) parca ar fi nitel cam antisemit …etnie necivica , adica cam ce sustineau cei mai inraiti antisemiti – un evreu ramane un evreu ,adica strain. Nu nu il acuz de asa ceva ci doar de neatentie … Si oricum la toata cioaca despre etnicism oare ce parere ar avea israelianu Bibi ?! Cred ca ar respinge idea ca Statul Israel ar fi azi al mai arian din lume iar ideea ca evreii au devenit ca noi, masculini, naţionalişti, religioşi, războinici ca fiind cel putin hilara (religiosi au fost. Ca daca nu tineau la religia lor .. azi erau orice altceva decat evrei. Apropos se prea poa ca multi palestinieni arabi de azi sa aiba mai multi stramosi evrei decat a avut Golda Meier.Razboinici ? Fiul Stelei era cumva pacifist precum Cristos ?! Sau stiti ce era comandantul cuirasatului Bismarck? Da, da , unicu comandant nazist care a preferat moartea capitularii !!! Nationalisti? Pai ce este altceva sionismul ? Ce era Herzl? Masculini ? Curios evreii pe care I-am cunoscut nu erau emasculati. Ma refer la brabati)
Si eu cred ca multiculturalismul este in primul rand extinderea ideii aleia ca societatea se compune din femei batute, pletosi fumaroi de marijuana , poponari, lesbiene, copii siliti sa invete gramatica si albebra si alte ghruprui defavopriozate care lupta cu Societatea criminogena (femei heteri nebatute si cam cicalitoare, brabati care muncesc sa isi intretina familiile, profesori arbitrari care cer sa memeorzi fromula apei si alti asupritori din astia) si Statu asupritor (caraliu care vaneaza si vanzatorii de droguri si vitezomani , controlul traficului aerian si inspectoru sanitar si Joska Fischer plus le Con Bandit). Qau inceput prin a se lepada de “proletariat” care era prea “burghez” si au continuta sa respinga si popoarele acelui “proletariat”. Adica exact ce a dus la falimentul stangii care azi nu mai reprezinta pe nimeni!
Apopos sunt curios ce parere au Shafir si cei 2 frantzuji de pe aici la sustinerea (corecta! Ma mir! Prima ţară care a făcut-o, a fost Ungaria prin legislaţia numerus clausus îndreptată împotriva evreilor în anii ’20 (retrasă apoi sub presiunea Societăţii Naţiunilor, mai târziu reintrodusă şi mai brutal din 1938), Ca ma asigurau ca de abia Szalasy …
Dar am o intrebare : Stanga incearca azi sa se lepede si de Lumini?!
Si sa termin cu o gluma: corectitudinea politica este teoria conform careia poti sa apuci cacatul de partea lui curata …
Mi-a placut mult textul. Iar in paragraful k am gasit cea mai buna interpretare a chestiunii corectitudinii politice din toate expunerile pe care le-am citit pina acum despre acest subiect.
Cred ca interpretarea pe care o dati “corectitudinii politice” este riguros fundamentata ideologic, corecta in raport cu filosofia stangii, dar catusi de putin apropiata de adevar. Corectitudinea politica, ca si conduita de limbaj reprezinta ipocrizia suprema. Nu poti corecta atitudini si dicriminari pe baza de limbaj, desi in prima instanta ar parea ca primul pas de facut. Se uita ca discriminarea are drept cauze, pe langa prejudecati si mentalitati inradacinate in istorie si cauze obiective. Sunt discriminati cei care nu se integreaza in societate, mai bine zis in societatile cu profund caracter national lucru care se traduce printr-o sfidare a valorilor societatii dominante, a traditiei majoritatii. Ce inseamna un mars gay? O actiune de sfidare a moralei comune, a majoritatii. Care este reactia fireasca a majoritatii? Corectitudinea politica inducea o stare de frustrare in randul majoritatii, pentru ca impiedica un debuseu firesc prin limbaj, dar si pentru ca impune valori sociale la care majoritatea societatii nu adera. Te vad ca esti hot, te vad ca nu respecti valorile societatii in care traiesti, societatea mea, iar eu nu-ti pot spune “tigan” si nici nu pot sa fac vreo corelatie directa intre statistica penala si etnia respectiva fara a fi sancti0nat la nivelul discursului public sau chiar de catre organismele statului prin comitetele si comitiile sale antidiscriminare. Corectitudinea politica este noua limba de lemn in care “pacea si prietenia intre popoare” sunt inlocuite formal cu “egalitate de sanse”, “discriminare pozitiva” etc.
Un alt aspect al corectitudinii politice este introduce un discurs, dar nu-si asuma o morala. Asa cum ati spus, multiculturalismul este agnostic, el nu vrea sa stie ce e in fiecare cutiuta (feminista, homosexuala, ecologista, tiganeasca, a drogatilor, a imigrantilor musulmani), el vrea doar sa promoveze aceste categorii marginale ale societatii. Nu e vorba de discriminare, azi in Europa nu putem vorbi de o discriminare constienta asupra acestor categorii, ci mai curand de o promovare agasanta a unor valori aflate in contradictie cu valorile societatii dominante. Cand iesi pe strada cu barba si cu fustita si paiete nu tu te aperi impotriva discriminarii, ci imi arunci un scuipat in obraz daca faci asta in mijlocul unei tari ortodoxe, iti arati lipsa de respect la adresa societatii in care ai vrea sa fii integrat, acceptat. Pretentia minoritatii este ca societatea intreaga sa se adecveze la ei, de la limbaj la legislatie, fara ca ei sa incerce sa nu intre in conflict cu valorile acestei societati. Veti observa ca daca inlocuiti in propozitie “minoritate” cu orice cuvant din categoria “tigani”, “homosexuali”, “drogati” ea isi pastreaza valoarea de adevar. Chiar si categorisirea pe care mentalul colectiv o detine si cu care opereaza ii separa pe minoritari de corpul societatii. Societatea opereaza cu categorii si judecati morale. Exista o perceptie morala comuna cu privire la toate categoriile sociale, atat cu conotatii pozitive, cat si cu conotatii negative. Cand spunem “tigani” aproape toti avem o acceptiune comuna a termenului (ea insasi jignitoare daca ar fi sa fim sinceri). Cand spunem neamt, iarasi avem o imagine. Cand spunem “ungur” avem din nou o alta imagine, diferita de precedentele. Nu punem semnul egalitatii intre ungur si tigan, nu-i asa? Nu ma refer la tratament legal sau discriminatoriu, ci la semnficatia acestor cuvinte in mentalul colectiv. Poate nu avem o parere buna despre unguri in Romania, dar cu siguranta nu vom afirma despre ei ca sunt hoti sau nespalati.
In concluzie, nu poti impune un discurs si un limbaj public atunci cand societatea nu asimileaza acest discurs in ciuda campaniei conjugate a ong-urilor, statului, legislatiei impuse, a media. Nu poti impune un discurs public care refuza judecatile morale cu privire la anumite categorii sociale. E ca si cum ai accepta ca libertatea de expresie este o valoare de rang II, subsumata principiului corectitudinii politice. E o subtila forma de cenzura menita a paraliza mecanismele de protectie a societatii traditionale aflata sub asalt. “Vinovatia” stangii este tocmai asumarea unui neomarxism antinational, internationalist subestimand forta societatii traditionale. Fireste ca stanga isi sapa singura la temelia sustinerii populare, mai ales in ziua de azi in Europa. Este evident ca societatea europeana trece printr-o criza, ca oaza de civilizatie, crestinism, rasa alba este pusa in fata extinctiei biologice si ca miscarile minoritate ataca chiar radacina acestei culturi europene comune si mai departe la radacina natiunilor europene si a corpului lor de valori asa cum a fost el creat in sec. XIX. Daca multiculturalismul e mort inseamna ca Europa se trezeste. Asumandu-si niste idealuri si modele utopice Europa s-a trezit nu numai ca nu a reusit sa integreze diversele minoritati, dar ca ii este subminata baza sociala si traditionala care a creat acele societati prospere si de succes care au permis dezvoltarea unor comunitati marginale. Cand vii in Franta, stai zeci de ani si nu asimilezi nimic din cultura franceza si continui sa fii un “muslim” cu val pe cap, in lumea ta separata de societatea pe seama careia traiesti inseamna ca tu-mi opui un model social diferit, in chiar tara mea. Merkel a fost si mai directa, ori invatati germana si va integrati, ori plecati. Si mi se pare chiar mai cinstit asa.
@Ghita Bizonu – gluma ta de final, desi scabroasa, mi se pare o definitie corecta a ipocriziei publice, pardon, corectitudinii politice.
(γ) as obiecta ca „astazi“ esenta unei natii nu este neaparat naturala (“substanta”), ea poate fi “locala” (in spatiu-timp); ce e necesar, in opinia mea, este existenta procesului de naturalizare (infratirea cu riul si ramul), sau ceea ce numim “cultura”. fara genul acesta de “fictiune naturalizanta”, am fi concepte ambulante si nu oameni, si am locui un babylon local, care are, in mod ce poate parea paradoxal, un efect omogenizant, deci distructiv; un singur argument epistemologic: un tuareg nu concepe lumea la fel ca un broker de pe Wall-street, pentru ca desertul nu este o fictiune, o forma teritoriala inventata si impusa. evident ca daca tuaregul se muta la New York el se va impregna de alte esente, insa cu greu esenta de tuareg se va estompa.
“Statul nu mai este locul unui discurs agonic, al unui război civil filosofic unde plebea se exprimă, statul este de-acum el însuşi un mod de exprimare, expresia unei esenţe” – este in opinia mea un sofism, pt ca pune implicit ca premiza esenta universala a cetateanului (el este cetatean al cetatii globale), care se reuneste cu semenii pt a pune la cale o fictiune naturalizanta locala, adica un stat. daca insa privim cetateanul ca cetatean (in mod natural) al unei comunitati particulare, ca “localnic”, statul pastreaza si in acest caz esenta de agora a cetatii, sau cum o numeste dl. Tamas – “locul unui discurs agonic”, unde agonia este intestina si nu universalizanta.
(δ) o interpretare convenabila pentru récit, in fapt neadevarata: relativitatea comandamentului „sa nu omori“ se manifesta si in interiorul statului. Inamici ai comunitatii intregi sau ai unei parti sau ai unui individ s-au gasit intotdeauna in interior.
Fascinant text, in ciuda dificultatilor pe care le-am avut in a-l urmari – determinate poate de logos-ul limbii ungare (multe greseli in constructia frazei, sau fraze prea intortocheate). El face „taieturi“ profunde in evolutia convulsiva a capitalismului, fara a le integra intr-un sens totalizator (poate doar acela al autodistrugerii inscrise in gena capitalismului).
Personal, consider ca tocmai prin considerarea individului mai presus de determinismele teritoriale, culturale si etnice se poate implini capitalismul absolut, in care majoritatea membrilor cetatii isi pierd statutul de cetatean si devin „resurse umane“. Ei sint astfel complet adaptati pietei globale in care marfurile, capitalurile si “forta de lucru” trebuie sa fie cit mai “libere sa circule”. asta in timp ce stapinii banilor pot decide sa se stabileasca unde vor, cit vor, si sa consume cite identitati locale doresc.
Si mai cred ca „marxismul cultural“ trebuie intr-adevar depasit, ca instrumentele democratiei (ex: referendumul), atita vreme cit vor mai exista, pot submina capitalismul din interior.
O singura intrebare i-as adresa dlui Tamas (in caz ca citeste si raspunde comment-urilor): credeti ca conceptul capitalismului (auto)destructiv asa cum apare el ca fil rouge in textul dvs. este unul potential omogen? Unul esential paradoxal dar esential capabil sa-si depaseasca paradoxurile interne? Nu cumva el este mai degraba o umbrela de concepte corespunzatoare unor tendinte diverse, deloc convergente (mai ales dpdv moral) ?
Cu alte cuvinte, ce-i impiedica pe cei care flirteaza pe criticatac sa se constituie in grup soacial de facto si sa-si exprime politic vointa? Sau trezirea constiintelor este o activitate in mod necesar solitara si actiunea civica si politica sub demnitatea ginditorului „liber“?
Acu mi-a picat fisa …
Odata am citit ceva de GM Tamas ca “statul postfascist” restrange beneficiile cetateniei doar la cei recepte .. excluzand emigrantii samd .
Se pare ca autorul considera Statul ca find o categorie separata de Popor sau de Societate.
Statul este ceva … ? care exista prinsine , care face , care ia, care poate sa dea de la el . In cestia asta se aseamana pana la identitate cu aia de pe Mises.ro.
Pardon doamnelor, domnisoarelor tovarase si domnilor tovarasi. Statul este societatea pe care se bazeaza. Este expresia politica a unei populatii cu anune origini etnice ,in general popor, cu un teritoriu (absolut necesar!) si care populatie se autoriganizeza suveran.
De aici porneste si restul – ca sa se inteleaga locuitorii au nevoie de limba comuna . Complexitatea statului este data de complexitatea structurii sociale care este determinata de mijloacele de productie . Samd.
Restu este vorba in vant sau ascunderea faptului ca Statul este si cel mai puternic instrument al unei societati organizate politic si deci controlul parghiilor sale asigura beneficii imense. De ex avem ziele astea cazul libian… in timp ce unii sa zicem opozanti incearca sa preia puterea altii – care ii “ajuta” pana la suplinire – se pregatesc ptr beneficii : controlul petrolului libian . Care pana acu se facea cam prea exclusivist in interese strict libiene!
Deci si aceasta palavrageala despre multiculturalism ascunde de fapt dorinta de a folosi pargiihle satului pentru a crea privilegii motivate (si) prin etnicism . Altul decat cel majoritar . Suna destul de marxist ? Auz?!
Ati zis fascist ?! Asa ca Nehru ori Lumumba?
Deci victimele cruciadei neocon à la Breivik ar fi: “marxiştii culturali”, musulmanii în Vest = ţiganii la noi (faptul că cei din urmă sunt creştini în marea lor majoritate e, probabil, neimportant), femeile, homosexualii (ignorând suveran faptul că extrema dreapta scandinavă e în general feministă şi gay-friendly) şi… bancherii! Cherchez l’erreur… ou la manipulation?
Acest articol ne arată foarte clar G.M. Tamás ca un fel de Ghita Bizonu al Budapestei academice: un om inteligent şi cultivat (mai puţin haotic desigur, mai PhD ca stil), cu tendinţa marcată de-a organiza istoria universală în funcţie de simpatiile şi antipatiile lui de acasă. Fiindcă am avut privilegiu de-a umbla puţin prin cartierul lui, cred că-i pot ajuta pe colegii de forum în nedumeririle lor despre acest articol: în scara lui G.M. Tamás, la el la bloc, inamicul public nr. 1 se numeşte FIDESZ, partid aflat la putere (de altfel plebiscitat recent de cel puţin 60% din electoratul maghiar), cu o ideologie destul de atipică (cum este şi Ungaria în istoria europeană): naţionalist cu trăsături creştin-sociale, antiantlantist cu tendinţe eurosceptice limitate, natalist, industrialist etc..
- Faptul că guvernul FIDESZ a fost primul în Europa preconizând şi implementând o taxare diferenţială a profitului bancar explică integrarea bietului bancher în galeria mizerabilistă de mai sus, cu insinuări de-a dreptul perfide gen “denunţarea economiei financiarizate = antisemitism”; faptul că Wall Street şi City of London sunt principalii (şi după axiomul cui prodest, necesarii) finanţători ai cruciadei neocon este, deci, trecut cu vederea;
- Faptul că programul FIDESZ (cu excepţia unei politici fiscale catastrofice, cu cotă unică, inspirată de “modelul românesc”!) păstrează mai mult din modelul socio-democrat postbelic decât programul vădit neoliberal (aplicat cu rigoare în era Gyurcsány/Bainai) al pseudostângii maghiare MSZP, controlată 100% de FMI şi oligarhia bancară, explică anatema adresată “socialdemocraţiei tip „calea a treia””, generos amalgamată cu “fasciştii şi naziştii înarmaţi” în “establishment-ul rasist de dreapta”. Faptul că guvernarea FIDESZ e înauntru graniţelor UE ţinta prioritară a campaniilor de denigrare orchestrate de presa Murdoch, Anglia lui Cameron, statele bancare din Benelux etc. înseamnă probabil că conştiinţa de sine a “establishment-ului rasist de dreapta” e mai puţin clară în mintea susnumitului establishment decât în mintea lui G.M. Tamás.
ş.a.m.d.
Reciclarea acestei propagande de doi bani cu scopuri superprovinciale ungaro-maghiare (a convinge 3 intelectuali înfometaţi din Kelenföld să se întoarcă la MSZP sau SZDSZ – deci tocmai la cei care i-au tăiat welfare-state-ul – la proxime alegeri din Ungaria) ca mare contribuţie filozofică la dezbaterea culturalo-socio-politică din Romînikă mi se pare – chiar dincolo de neajunsurile comice ale traducerii – pur şi simplu patetică.
Multam de comparatie da GMT , sub unele aspecte, imi este superior.
Insa mi se pare ca si matele compatimesti cu Fidelutza .
Insa ce uiti este ca un partid conservator respectabil se straduieste (sau ar trebui) sa conserve existenta fizica si culturala a poporului (de vei populatiei) ce doreste a o reprezenta) in linai traditionalului “servir son fief” (si GMT isi serveste fieful …. poztia sa repet este a unei minoritati imperiale)
Cred că dl. Weiss este prea entuziast cu privire la Fidesz. Doar două observații:
Fidesz a obținut 52,73% la o prezență de 64,38% (63,88% valabile). Deci a fost „plebiscitat” de mai puțin de 34% din electorat.
Despre legătura cu social-democrația postbelică nu cred că vreun social-democrat postbelic a vrut să introducă lagăre de muncă sau să anuleze dreptul la grevă.
” „Corectitudinea politică” (…) răspândită în primul rând pe campusuri anglo-americane şi scandinave”
Dacă adăugăm şi “campusurile” germane din secolul XIX (modelul libertăţii scholastice, mimat posterior de lumea universitară anglosaxonă), nişte colleges din Oxford/Cambridge şi Sorbona + ENS din Paris, putem spune că tot acolo s-a născut marxismul, anticolonialismul etc.. Întrebarea pertinentă ar fi: de ce nu s-au propagat cele din urmă la politica parlamentară şi la mediul “corporate” anglosaxon, ci doar ideologia şi retorica PC? Oare nu pentru că ideologia şi retorica PC ar fi cea mai bună diversiune prezentă pe piaţă, masca cea mai opacă pentru a acoperi persistenţa şi sporirea exploatării şi a imperialismului?
Továbbá: (bag şi eu cuvinte exotisch aşa aiurea să se vadă cât de cosmopolit sunt în gündirè)
PC “stârneşte o antipatie nebună”: unde?
Poate pe anumite site-uri din Ungaria şi România, al căror conţinut ar fi penalizat de mult în majoritatea ţărilor occidentale, unde majoritatea regulilor PC sunt trecute în legislaţie. Ţările respective fiind, totuşi, democraţii, asta înseamnă că afirmaţia lui G.M. Tamás e opusul exact al realităţii: ideologia PC e acceptată necritic şi netematic de majoritatea populaţiilor occidentale, cum era şi dogmatica catolică în timpul inchiziţiei. Şi inchiziţia PC (complet instituţionalizată, de pildă în Franţa sub speciile autorităţii de stat HALDE), ca şi cea veche, e folosită zilnic şi feroce în scopuri politice (adică nelegate în fond de vreo discriminare… cu excepţia sărăciei).
În afara de copy-paste-ul grosolan prin care s-a încercat o amalgamă între guvernul Tories din Anglia şi declaraţiile (într-adevăr rasiste) ale unui istoric britanic de dreapta, dar fără legături instituţionale cu guvernul, aş vrea să văd o singură declaraţie PC-incorectă a lui Cameron în timpul evenimentelor de la Londra! Nu există. Îşi ascunde profesionist prejudecatele culturale, servind o retorică axată pe “law and order”; represiunea feroce e motivată strict burghez, prin apărarea proprietăţii private – în timp ce presa mainstream bagă proiectorul tocmai pe victimele islamice ale răscoalei.
Ţin, deci, să-l liniştesc pe G.M. Tamás: nu numai că “etnicismul” nu e pe cale să învingă în imperiul planetar condus de Obama (nu de Orbán), dar chiar există perspective foarte bune de întoarcere masivă la “agon-ul frăţesc” al “democraţiei” (de fapt: oligarhiei) ateniene, wet dream homoerotic al tuturor liberalilor: creşterea inegalităţilor (afectând masiv şi working poors albi heterosexuali, slavă Domnului), masificarea clasei milionarilor, lumpenproletarizarea psihică a proletariatului (la care însuşi G.M. Tamás lucrează cu greu), recunoaşterea iminentă de drepturi civice la persoane morale etc. sunt semne foarte bune în acest sens.
D-le Raoul Weiss, va anunt cu placere ca faceti parte pe langa Tamas si Gita Bizonu (si propria persoana) din visul meu homoerotic si ud. Radicalismul dvs demascator imi provoaca fantezii teribile, si iau ce scrieti ca pe un delir in haine logice. Astept cu nerabdare urmatoarea postare/demascare.
Mulţumesc. M-am străduit să rămân în tonul “leather” adoptat de autor cu “naziştii” lui “înarmaţi” (că dacă tot te apuci să fi nazist, totuşi ar fi păcat să te duci prin străzi cu un spray de autoapărare şi nişte lanţoace “peace & love” la gât, nu?).
Printre atâte referinţe (6 autori doar din operaismo italian!), mă mir că n-a simţit nevoia să mentioneze o sursă majoră a gândirii tămaşiene: S. Spielberg – cel tânăr desigur, în versiune GLBT.
Auzi mai draga da si insulta are unele limite. Sa ii compari pe cei 2 cu Ninemi Gheorghe (adica cu mine!) este ceav ce depaseste limitele unei injurii normale.
Si apoi nu te gandesti c apoa a ma compara pre mine cu ei este echivalemnt cu a ma injura pre mine ? Ai ceva cu ideile mele zi-o p’a drepata !
@ Raoul Weiss
Comentariile acestea vulgare despre G. M. Tamás (in particular) si situatia din Ungaria (in general) sint mai mult decit penibile: sint jalnice.
Aşa că iluministul State are o slăbiciune pentru argumentul de autoritate… păcat.
Ceea ce probabil explică şi faptul că aştept de săptămâni bune un răspuns în “dialogul” nostru avortat despre situaţia din Ungaria…
Păi, îmi pare rău: cunosc vârsta Dlui. Tamás, şi o să-i las locul meu din autobus dacă e aglomeraţie mare, dar cam atât. Tot restul se rezumă la atotputernica nevoie paracolonială de-a venera pe vreun profet venit “din afara” – trăsătură stabilă a intelighenţiei româneşti, indiferent de epocă şi de coloratură politică. Păcat că Chomsky e prea scump la catering; tre să vă mulţumiţi cu “celebs” de mână a 2a…
(Evreii) “Păreau să respingă reprezentaţia politică competitivă (publică), deci erau o etnie pură, o comunitate fără dimensiuni politice veritabile ca „naţionalităţile”. Un grup în mijlocul „războiului civil european” care nu dispune de o localizare care i-ar asigura un loc pe cîmpul de bătaie”
Fals. Porneşte chiar de la premisa nazistă căreia autorul i se opune: că evreii ar reprezenta un grup omogen, unit, centralizat, condus de un şef şi având o ideologie comună şi o politică vizibilă şi clară. (Ei o întrebuinţau pentru a demonstra că evreii ar fi “o armată inamică ascunsă, o coloană a cincea” şi deci sunt justificate deposedarea, deportarea şi în cele din urmă masacrarea lor, din moment ce sunt inamici.)
În fapt, “evreii” (ca şi ţiganii şi alte popoare care nu aveau un teritoriu al lor) sunt împărţiţi în multe grupări, cu limbi diferite, concepţii diferite, RELIGII diferite (există mulţi oameni care sunt etnic evrei, dar practică religia ortodoxă, catolică, sau sunt pur şi simplu atei), grupări care în multe cazuri se urăsc între ele. Purtătorul de pălărie neagră şi barbă e cu totul altceva decât purtătorul de costum de 2000 USD de pe Wall Street, care la rândul lui e altceva decât oligarhul de etnie evreiască din Moscova. Şi nici ultimul nu seamănă prea mult cu evreul român imigrat în Israel, care nici măcar nu poate învăţa ca lumea limba ivrit.
~Nautilus
Subscriu.
ptr stiinta lu dvoastra.
Un evreu crestin nu mai este evreu. Poa sa ii raman porecla “evreul” sau “j… nu” da numa ca porecla ….
Greşit. Statul Israel acordă cetăţenia (condiţionată de calitatea de evreu) oricui a avut măcar un părinte sau 2 bunici evrei, indiferent că practică religia iudaică, ortodoxă, catolică sau altfel. A fost stârnit puţin după 2000 un scandal de-a dreptul ridicol când au imigrat un mare număr de ruşi care avuseseră părinţi sau bunici evrei (dar nereligioşi din motive de politică sovietică, sau trecuţi la ortodoxism) iar ei, tinerii, erau fie ortodocşi, fie atei, fie chiar “atei, dar antisemiţi feroci şi neonazişti”, dar căpătaseră cetăţenia şi o păstrau legal.
~Nautilus
Nu vorbeam despre Israel. In rest am aflat si eu de ncecazurile Israelului care a crezut ca primeste evrei dar au primit rusi dotati cu toate proastele naravuri rusesti (oreferinta ptr porc si sos de lapte find cea mai marunta dintre abaterile lor) Oricum dupa cate ii stiu pe rusi problema este in curtea palestiniana (un var mai indeprtat ce locuieste in Noua Sulita zica ca vine rusul si dupa ce bea 2 cani de apa zice “eu sunt aici acasa fa cum iti zic sau pleaca!)
Insa in mod traditional, sute de ani un evreu comvertit nu mai era evreu. Cunosc 2 cazuri de evrei care ptr ca s-au casatorit cu “crestine” au fost renegati de familia lor. Ma rog unu dintre ei s-a “spurcat” bine de tot la sarbatorile crestine (fara sa se converteasca!) si Pastele se serba la el (avea mai multi bani .. invita toata familia nevestei .. odata am picat si eu la un Paste la el …. Si la o curiozitate de=a mea a zis ca prefera pastele in traditia noastra fiindca in cea iudaica este cam trist)
Articolul e impecabil, dens și sistematic, în fiecare paragraf. E unul din puținele texte în care găsesc chestii pe care nu le-aș fi putut intui/deduce singur. După citire, chiar nu mai are sens să intri în polemici care să-ți strice plăcerea.
“Principiul etnic (ca opus celui naţional) îşi are originea (…) în imperiile supranaţionale, mai ales în Monarhia Austro-Ungară şi Rusia ţaristă”
Aici GTM are dreptate, dar selectarea exemplelor şi ordinea lor de enumerare e cam pe dos: etnicismul slav (ex. ucrainean) nu s-a constituit în regim (decât sporadic şi efemer în timpul Razboiului Civil, în zonele controlate de Albi), etnicismul german a crăpat împreuna cu III Reich în 1945. Dar mai era p-acolo prin zonă un imperiu supranaţional dezmembrat şi etnicizat: imperiul otoman. ETNICISMUL TURCESC chiar a fost primul (înainte de Shoah, dar şi de pogromurile albe din Ucraina) care a aplicat masiv, într-un cadru politic laic şi progresist, principiul “razboiului preventiv” (termen folosit până în ziua de azi de istoriografia turcească) împotriva unei minorităţi etnice considerate “duşman interior”, prin genocidiul armenilor din Turcia, încă nerecunoscut ca atare de majoritatea ţărilor occidentale, sub presiunea puternicului lobby pro-turc, şi având în vedere importanţa strategică a Turcei în dispozitivul militar NATO. Există deci, nu foarte departe de noi, un III Reich uşor exotic unde NSDAP (mişcarea kemalistă) a rămas la putere sau în coaliţii de guvernare până azi, cu Hitlerbilder (portretele lui M. Kemal) în fiecare instituţie de stat, şcoală, prăvălie etc.. Şi fiindcă kemaliştii au cooperat cu serviciile secrete germane (imperiale, mai târziu naziste) pentru formarea cadrelor din armată, poliţie şi poliţie politică (asemănarea e frapantă până în stilul uniformelor), dacă GMT ţine neapărat să vadă “nazişti înarmaţi”, se poate duce oricând, pornind de la Budapesta o săptămână în III Reich te costă 60 000 de forinţi cu tot cu avionul. Candidatura lor la UE e susţinută de majoritatea partidelor soCIAliste din UE.
Tocmai ce m-am intors dintr-o calatorie la Istanbul si trebuie sa recunosc: nazismul otoman este insuportabil. Am numarat nu mai putin de 250 de inscriptii “Achtung Griechen / Armenien!” de-a lungul unei strazi de nici cincizeci de metri lungime. In trei zile am vazut paisprezece ruguri de carti in piata Sultan Ahmet (printre autori, Karl Marx, GM Tamas si Slavoj Ziziek). Politia mi-a controlat actele in medie de sapte ori pe zi, de doua ori fiind condus la sediu pentru amprentare si fotografiere. Am vazut in gara din Sirkeci, pazite de soldati inarmati pana-n dinti, treizecisidoua de vagoane intesate cu greci si armeni care asteptau sa plece (nu cunosc destinatia). Portretul lui M. Kemal Ataturk era pana si in wc-ul camerei de hotel, ca sa nu mai spun ca toate tacamurile si farfuriile erau decorate cu figura sa. Nimeni nu poate produce, vinde sau cumpara ceva fara sa aiba voie de, sau macar pile, la partidul kemalist, aflat neintrerupt la putere din 1923 si care conduce economia in mod strict planificat si cu mana de fier. Oamenii sunt incruntati, tristi, suspiciosi, inchisi in ei si se feresc sa intre in contact cu strainii: in aer pluteste o atmosfera irespirabila de teroare politieneasca. N-am stiut cum sa plec mai repede si sper sa nu mai fiu nevoit sa pun vreodata piciorul in Turcia nazista.
Insa cum toate aceste lucruri nu exista decat in mintea dlui Raoul Weiss, adevarul este ca abia astept sa ma intorc acolo.
Şi nazismul german avea simţul infrastructurii şi al comerţului, era puţin totalitar în ale economiei şi dezvolta turismul, mai ales naturist, romantic şi kitschos, spre gustul mic burghezului de atunci (astăzi vrea mâncare, mare şi soare cu ceva de “cultură” – vrea Turcia). Îmi pare foarte rău că n-aţi regăsit clişeul BBC despre totalitarism “Corea de Nord” care parcă rezumă pentru Dva. “răul în istorie”.
Există povestiri americane de călătorie în Germania nazistă scrise într-un ton de încântare absolută… în 1938. Traseul turistic, desigur, nu trecea prin lagere, cum e şi foarte greu astăzi să pătrundeţi în “zona estnică militarizată”, româneşte: în Kurdistanul turcesc. Sau poate aţi fost şi acolo?
Prescurtarea corecta de la dumneavoastra este dvs, nu dva.
Nu, nu am fost in Kurdistanul turcesc si nici n-am de gand sa merg, dar cred ca este dreptul firesc al oricarui stat sa-si apere cetatenii de atacuri teroriste, inclusiv pe cale militara. Valabil si pentru Israel.
In rest, n-aveti decat s-o tineti langa pe-a dvs cum ca Turcia ar fi nazista. N-ar fi prima enormitate pe care o sustineti, insa e printre cele mai gogonate.
daaaaaa… şi Kurzii îşi revendică dreptul să se apere de terorismul turcesc, etc.
Primul răspuns al Dvs. din acest thread fiind destul de nostim în formulare, am comis greşeala de-a intra în dialog, dar de acum acolo ştiu pe de rost ce urmează şi viaţa e prea scurtă pentru a asculta atât de des mantrele propagandei atlantiste.
Îmi pare rău să vă spun, dar consider că în 2011, capacitatea de a invoca “dreptul internaţional” fără hohote de râs scârbit devine un criteriu al prostiei.
Pseudonimul “Raoul Weiss” afirma fara temei ca eu as fi de partea socialistilor si liberalilor in conflictul politic din Ungaria. Aceasta este o calomnie. Am fost si sunt un adversar al acestora si a politicii lor neoliberale, marturie un numar mare de articole in acest sens in presa ungara, necunoscuta desigur de publicul care nu intelege limba maghiara. Daca am considerat inainte coalitia de centru-stanga “raul mai mic”, in timpul alegerilor din 2006 am chemat pentru boicot, pentru abstentiune in lipsa unei alternative in fata dreptei victorioase. Nu e cert ca am avut dreptate, incit realitatea guvernarii Orban depaseste asteptarile cele mai pesimiste, cosmarurile cele mai improbabile. Cum nu sunt si nu pot fi partizanul niciunuia dintre regimele burgheze de astazi, ar fi o imbecilitate totala de a fi incapabil sa vezi diferenta dintre un sistem banal de liberalism si constitutionalism limitat, oricit de ipocritic si antiegalitar ar fi el si un sistem de semidictatura care a renuntat si la minciunile pseudopopuliste, si se infatiseaza astazi ca neoconservator, adeptul unei politici de austeritate extreme, care introduce un Cod al muncii mai brutal decit cel romanesc si care introduce o practica sovina, clericala, autoritara, de cenzura, de impunere fortata a unei slugarnicii nemaipomenite. Citat din proiectul-lege al statului de functionar de stat: functionarul trebuie sa se identifice total cu ierarhia de valori a suoperiorului sau – s. a. m. d. Scrisori si comentarii aidoma celor postate de dl “Raoul Weiss” – adica calomnii – apar si in presa occidentala sub articole care critica (fals sau corect) guvernul Orban. Intr-o conferinta la Ministerul de Externe de la Budapesta s-a stabilit ca una din sarcinile esentiale ale ambasadelor ungare este raspunsul prompt la comunicatiile de presa “ostile Ungariei”. Eu, desigur, nu sunt ostil Ungariei (sau oricarei tari), dar ma opun regimului de astazi, ceea ce nu inseamna ca sunt de acord cu presa Axel Springer sau Murdoch care critica orice incercare neortodoxa (in cazul Ungariei, nesincera…) intr-un fel automatic. Si inca un cuvint: faptul ca presa mainstream (neoliberala si proamericana) il ataca pe colonelul Chavez, nu ma face sa ignor aceasta varianta a unui caudillismo latin-american tipic cu laturile ei opresive si represive, numai fiindca se pretinde (sau citeodata chiar este) “de stanga”.
1. Cert e că GMT răspunde la calomnie prin calomnii: “Raoul Weiss” nu e deloc pseudonim, e numele meu după buletin, fără nici-o modificare; în viaţa mea nu am publicat un singur text cu conţinut politic sub vreun pseudonim.
2. “afirma fara temei ca eu as fi de partea socialistilor si liberalilor in conflictul politic din Ungaria. (…) Am fost si sunt un adversar al acestora si a politicii lor neoliberale”
Nedatată, propoziţia suscopiată nu poate fi negată, valoarea ei informativă fiind, deci, nulă. Întrebarea este desigur:
a. când începe “conflictul politic din Ungaria”?
b. de când datează “politiciile neoliberale” ale “socialistilor si liberalilor ” din Ungaria?
Traduc din pagina Wikipedia maghiară “Tamás Gáspár Miklós”: “TGM a ieşit în 2000 din SZDSZ” [partid liberal partener de coaliţie cu MSZP din 1994, de care era membru de la înfiinţare; colaliţia SZDSZ-MSZP a stat la putere de 1994 până 1998 (guvernul Horn)]
Despre perioada respectivă, citim (http://mek.oszk.hu/02100/02185/html/400.html):
“Până la sfârşitul 1996, guvernul Horn a privatizat proprietăţi în valoarea de 720 miliarde de forinţi, deci de două ori şi jumătate mai mult decât guvernele [precedente, fără participare "socialistă"] Antall şi Boross” (“1996 végéig a Horn-kormány 720 milliárd forint értékű vagyont privatizált, közel két és félszer annyit, mint az Antall- és a Boross-kormány. “)
Cu tot respectul datorat lui TGM pentru traiectoria lui disidentă sub Ceauşescu şi Kádár, este, deci, evident că critica neoliberalismului ar trebui să fie, în cazul lui, şi parţial o autocritică; dacă autocritica respectivă a avut loc, înseamnă că sunt prost informat şi mulţumesc înainte pentru referinţe.
Deşi, sincer, nu prea văd de ce TGM s-ar lepăda practic de liberalismul economic globalizat, când discursul lui girează în continuare miturile pseudo-ştiinţifice “de profil”: sfârşitul muncii datorat progresului tehnic (inclusiv financiarizarea, lăudată criptic în articol), ergo caracterul (parcă) in und für sich “utopic” al proiectului anticapitalist, ergo muzeificarea socialismului sub formă de “marxism cultural” cu şcoală de dans şi de maniere politic corecte, etc..
Adăugarea lui Chavez (pe care nici nu-l menţionasem) la “lista neagră” confirmând, de-altfel, opţiunile geostrategice ale autorului; aştept cu nerăbdare judecata morală a lui TGM despre “caudillos” din Turcia, Arabia Saudită, Pakistan, Georgia, Chile, Jordania şi Maroc, şi motivele pentru care presa mainstream tace atât de mult în privinţa lor.
Articolele dlui Gáspár Miklos Tamás sunt pline de idei şi conexiuni frumoase. Unele aspecte sunt controversabile, dar nu discutarea lor m-a determinat să postez acest comentariu ci un aspect important din ultimele 2 comentarii, ale dlui Gáspár Miklos Tamás şi ale dlui Raoul Weiss.
Dl. Gáspár Miklos Tamás spune că trebuie să facem diferenţa între un „sistem banal de liberalism şi constituţionalism limitat” şi, pe de altă parte, „un sistem de semidictatură care a renunţat şi la minciunile pseudopopuliste, şi se infăţişează astăzi ca neoconservator, adeptul unei politici de austeritate extremă”. Evident că trebuie să facem diferenţa, dar ce înseamnă asta concret?
Şi nu mă voi referi la Ungaria deoarece nu cunosc lucrurile atât de bine ca dnii Gáspár Miklos Tamás şi Raoul Weiss sau, altfel spus, nu pot să dau dreptate totală dlui Tamás. (În treacăt, dl. Weiss ştie desigur că alegerea cu majoritate a lui Orbán nu înseamnă şi că soluţia pe care o reprezintă ar fi bună. Deci nu acest argument e important pentru a explica existenţa guvernului actual, ci faptul că el are, între celelalte politici care sunt de dreapta agresivă, şi corectarea unor hoţii făcute de socialişti, iar transparenţa şi reducerea corupţiei sunt realmente obiective larg populare).
A face diferenţa între partide/guverne înseamnă, în ultimă instanţă, a alege pe cel pe care îl considerăm mai bun. Sigur că astăzi nu se pune problema aşa, ci de a alege răul mai mic. Ei bine, cred că o asemenea perspectivă este, astăzi, inadmisibilă pentru stânga.
Să ne aducem aminte, şi în perioada interbelică opoziţia serioasă împotriva, simplu spus, capitalismului a fost atât de contradictorie şi slabă încât soluţia a fost antifascismul în care şi liberalii care acceptaseră Münchenul erau buni, erau „democraţi”.
În toată perioada postbelică în Occident, iar la noi de 22 de ani, logica politică în care se complace şi stânga este alegem (fiecare din punctul lui de vedere) răul mai mic. Oamenii care se consideră de stânga, aşa cum apar şi pe CA, sunt plini de elan atunci când critică sistemul capitalist etc. şi, apoi, cu sufletul împăcat, aleg falsa stângă deoarece aceasta ar fi răul mai mic.
Două lucruri vreau să adaug. Unul este că atunci când criticăm dreapta „prea din cale-afară” nu insistăm pe faptul că această dreaptă – fascismul interbelic sau Orbán etc. – a venit cu sprijinul falsei stângi şi a „liberalismului constituţionalist, deşi limitat”. Deci nu putem să învinuim dreapta radicală fără să învinuim pe cei care i-au deschis calea.
Apoi, mai poate fi astăzi, pentru cei care sunt de stânga, soluţia de a intra în jocul de a alege răul mai mic? Subliniez, astăzi. Ăsta este răspunsul pe care îl aşteaptă toţi oropsiţii din lume – şi e păcat că nu vorbim despre lupte de clasă concrete din atâtea ţări – de la telectualii de stânga?
corect. politica “raului cel mai mic” duce inevitabil la raul cel mai mare, si anume condolidarea raului politic. adica exact ce-si doresc FSN-istii din toate tarile.
@Ana Bazac: Da, situaţia e crâncenă. Şansele unei analize marxiste (oricare ar fi rezultatele ei) de a fi receptată de mase astăzi se rezumă la comparaţia dintre “audienţa” logosferei (unde gândirea marxistă e reprezentată minoritar) şi audienţa televiziunilor (unde e pur şi simplu absentă).
În aceste condiţii, “acţiunea” pentru un gânditor marxist înseamnă în mod necesar “alianţe”, căutarea răului cel mai mic în taberele nemarxiste.
Ei bine, capitalismul contemporan (şi tocmai ăsta e faptul fondamental ocultat de atâtă vorbărie stângist-moralistă despre rasism, PC şi alţi draci de hârtie) e profund divizat de fenomenul financiarizării oligarhice. Dintre cele 2 tabere în curs de constituire (SUA lui Perry cu Anglia lui Cameron şi aliaţii lor petroarabi, Likud, turci şi pakistanezi VS opoziţia libertariană în jurul lui Ron Paul şi blocul continental în curs de consolidare pe axa CSU-Fidesz-Rusia), eu personal nu ştiu, sau cel puţin n-am ajuns la o certitudine în privinţa răului mai mic.
Unii, în spiritul nihilismului rusesc, probabil ar opta pentru “la politique du pire”: lăsăm piromanii bancari să nimicească capitalismul occidental, acceptăm riscul de fascizare inerent unei societăţi fără plusvaloare tehnologică DECI fără clasă de mijloc şi sperăm că după neofascismul poate începe ceva nou.
Alţii (poate şi eu dacă ar fi să decid diseară) spun că există riscul să nu înceapă nimic după neofascism, decât razboiul global şi sfârşitul speciei, sau în “cel mai bun caz” o Pax Sinica care prezentă deja semne clare de-a urma în toate greşelile lui calea imperialismului anglosaxon = iară pierdem un secol şi tot acolo ajungem. Ergo, că n-ar fi rea totuşi o politică de front populaire cu duşmanii oligarhiei, indiferent de coloratura lor ideologică (libertarieni, socialdemocraţi cu sau fără tentaţii völkisch din partidele anacronic clasificate la “dreapta”, verzi independenţi etc.).
Iată dezbaterea pe care mi-aş fi dorit-o pe un site ca CA. Din păcate, n-am cu cine. Tînăra gardă e prea ocupată cu transplantarea acquis-ului PC optimizându-şi confortul mintal de-a prêcher des convaincus (poate e încă pardonabil la vârsta lor, dar e evident că nu se întreabă niciodată cine ar putea fi destinatarul textelor produse în automatismul lor şcolar), TGM îşi risipeşte autoritatea de marxist nenomenclaturist în încercări (evident zadarnice) de unificare teorică între praxis-ul lui din anii 90 şi cel actual (de la SZDSZ aliat cu MSZP la Grüne îţi trebuie cel puţin un Hegel pentru executarea sintezei…), Cl. Karnoouh, impecabil şi inflexibil în truda lui critică, dar indicând puţine direcţii de viitor, întruchipează “la force du négatif”, şi… şi?
raoul, strategiile globale ne depasesc pe toti, inclusiv pe cei pe care ii acuzi de situatia “crincena”. deci dracul nu e asa de negru.
solutiile nu pot fi decit locale, e de ajuns un exemplu si tocmai globalizarea il va pune in evidenta. vezi grecia sau spania.
si uiti ca democratia inca nu a limitat jocul puterii la cele 2 miini ale diavolului, inca mai sint partide mici sau candidati independenti. e nevoie de o strategie de persuasiune asupra maselor needucate, sa inceteze sa-l voteze pe FSN.
la alegerile trecute exista un Cernea printre candidati. nu ma intereseaza viziunile lui economice, important era ca nu e fsn-ist si ca are un discurs decent si deloc extremist. lovitura data sistemului ar fi fost enorma, si asta trebuie sa afle votantul mediu. ca puterea (inca) mai poate fi fragmentata democratic. e singura solutie, in opinia mea: nu pactizarea cu diavolul poate mai mic, insa cu potential apocaliptic (e aberant sa-ti asumi riscul razboiului global si al sfirsitului speciei, doar pt ca masele inca ii voteaza oarbe pe cei care le devalizeaza), ci o strategie de continua fragmentare a puterii.
Tînăra gardă e prea ocupată cu transplantarea acquis-ului PC …..dar e evident că nu se întreabă niciodată cine ar putea fi destinatarul textelor produse
Destinatatrul este unu vestic . Unu care sa ofere excursii la Barcelona, subventii ptr acte artistice revolutionare deja fumate din anii 60 Samd. Incerc o prseupunere poate hazardata : L’Association pour la taxation des transactions financières et pour l’action citoyenn.
Ca cam aici se opreste stnaga intelectuala ….
Tocmai când pierdeam speranţa… dezbaterea devine interesantă.
Da, ai dreptate, probabil am fost prea dichotomic în abordare – poate o sechelă a educaţiei hegeloide…
Însă nu renunţ la principiul după care înainte de oricare judecată de valoare sau decizie strategică, trebuie să analizezi situaţia faptică. Marx era economist, cumva chiar tata lor (inclusiv neoliberali). Un loc de muncă delocalizat nu dispare, îşi schimbă doar titularul şi locaţia. Un loc de muncă aparent productiv din construcţie, creat de speculaţia imobiliară şi îndatorare, e un pseudo-loc de muncă. Cu asta să începem. Follow the money. După aia mai vorbim noi despre împărţirea timpului de muncă, décroissance etc.. N-am nimic împotriva.
Negrii din Watts nu erau oprimaţi CA negri (acelaşi establishment l-a creat cu 30 de ani mai târziu pe Obama), ci CA săraci. Breivik n-are nimic cu musulmanii bogaţi din petromonarhii, nici probabil cu homosexualii “decenţi” din cartierul lui rezidenţial. Odată că faptele ăstea vor fi recunoscute, de ce să nu vorbim şi despre “rasializare prin capitalism” etc.? Are cel puţin un interes istoric…
Orice adevăr e contextual: “soy yo y mis circunstancias”.
1. Afirmati ca ” În imaginarul public, pînă astăzi, naţiunea joacă rolul iraţionalului („moştenire”, tradiţie, consanguinitate, teritoriu, rasă ş. a. m. d., toate acestea aleatorice, random, care-ţi dă impresia că alţii, cei din exterior, nu te pot pricepe, fiindcă aici nu ne amuzăm cu concepte şi necesităţi logice, ci cu realităţi „primordiale”, corporeale, temporale). ” Ca sa ma exprim in termenii unei corectitudini (nu politice, ci istorice), abuzati aici de viziunea constructivista asupra natiunii. Pentru ca pentru primordialisti sau perenialisti natiunea chiar nu se inscrie in definitia d-voastra. Mai mult, chiar si in interiorul constructivismului sunt nuantari: natiune civica, natiune etnica – pe care le ignorati.
2. De ce spun ca ignorati aceste doua concepte? Iata mostra: ”Metoda preferată a fost prigonirea limbilor minoritare care s-a soldat cu eşec de exemplu în vechea Ungarie de dinainte de 1918, dar care a avut succes în ţările Europei occidentale.” Pai natiunile occidentale, natiuni civice, s-au construit in jurul unei statalitati medievale (cazul francez e elocvent). Evident ca aici a fi francez nu implica o lupta de emancipare nationala, ci impunerea unei idei de cetatenie tuturor francezilor. In Europa de Est (ca si in lumea germana), lupta de emancipare nationala, in contextul lipsei unei patrii statale, a insemnat o competitie politica si chiar militara cu celelalte natiuni pentru teritoriu, adica pentru dreptul la exprimare a suveranitatii intr-un anumit cadru geografic.
3. O interpretare tendentioasa a unor concepte: ”România în anii ’30 prin politica de „românizare”, mai apoi numerus valachicus, numerus nullus etc., toate împotriva evreilor şi ungurilor.” numerus nullus a fost ideea de obstructionare a minoritatilor la functiile publice promovata de miscarea legionara iar numerus valachicus o idee asemanatoare a lui A. Vaida Voevod. Dar nicaieri nu se vorbeste in documente oficiale de aceste procese de purificare etnica. Si in perioada lui Antonescu termenul utilizat – la fel ca in interbelic – a fost cel de romanizare. Deci, sa nu inventam noi actiuni, cand de fapt ele erau discursuri.
4. Sunt momente cand demosntratia atinge cote… comice: corectitudinea politica ”este dispreţuită pentru că se opune simţului de umor, umorul fiind frecvent atitudinea celui superior, rîsul fiind des un rictus de dispreţ, un sunet de triumf antiegalitar. Bancurile sunt îndreptate împotriva grupurilor marginalizate şi fără noroc (ţiganii, jidanii, bozgorii, moscalii, muierile, bătrânii/bătrânele, cei graşi, cei impotenţi, cei înşelaţi), nu contra celor mândri, seducători, bogaţi, frumoşi, puternici, sănătoşi, tineri, isteţi, veseli.” Pe langa faptul ca in aceasta logica oricine poate fi inclus intr-o categorie marginala (ce, nu exista bancuri despre cei bogati, frumosi, dar care au si ei un defect: vezi Gigi Becali la noi), nu pot sa intrevad altceva decat o Geneva a lui Jean Calvin: o lume in care rasul e interzis mi se pare mai rea decat orice totalitarism.
5. Interesant cum preluati un concept al lui Ernst Nolte, cel care a declansat in anii 80 o adevarata cearta in mediul academic german, fiind acuzat de negationism, printre altele. Ma refer la ”razboiul civil european”. Bineinteles, il utilizati pentru ca se muleaza perfect pe ideea de internationalizare a luptei de clasa, nu? Numai ca aici avem o mare problema: in prima sa faza, 1917-1939, razboiul acesta in numele cui se ducea? Ca acum e clar ca nu in numele unei lumi mai bune. Cine erau in acest conflict asupritii si cine erau asupritorii?
O ultima obiectie: ”Cotitura decisivă de la naţionalismul civic-liberal la etnicism n-ar fi fost niciodată posibilă fără nazism, fără fascism. Etnia nestatală, necivică, nepolitică prin excelenţă au fost, fără îndoială, evreii/evreicele (spre deosebire, de pildă, de „naţionalităţile” Austro-Ungariei bătrâne).” Deci pana la 1914 avem de a face cu un nationalism civic-liberal, care a permis continuarea neocolonialismului, a creat consditiile aparitiei rasismului etc, iar dupa 1945 renaste etnicismul care sta la baza comunitatii europene, la aparitia conceptului de drepturile omului in relatiile internationale etc. Interesant. Cotitura acestui silogism sta in ignorarea – sper ca nu deliberata – a diferentelor dintre tipurile de natiune: civica si etnica. Pnetru ca etnicismul nu s-a manifestat in Anglia sau Franta (chiar daca si acolo au fost manifestari de acest gen, dar marginale), ci doar in tarile care se axau in constructia natiunii pe ideea de suflet, volksgeist irational.
Inca o data, istoria e un act de memorie. Mda, memoria vorbeste despre ceva care ne urmareste ca o naluca, in timp ce istoria vrea sa vorbeasca despre ceva care nu mai este. Demersul dumneavoastra se inscrie intr-un act de memorie, bantuit de un anumit nod de a vedea trecutul. De aceea jocul cu trecutul e mai dificil decat am banui noi.
“Breivik n-are nimic cu musulmanii bogaţi din petromonarhii, nici probabil cu homosexualii “decenţi” din cartierul lui rezidenţial. ”
Era o expresie populară printre jurnalişti: “Captain Obvious”. Echivalentul lui “o soţietate fără prinţipuri vasăzică că nu le are” a lui Caragiale.
Breivik, cel puţin după cartea interminabilă şi incoerentă pe care a conceput-o, nu avea nimic nici cu israelienii, nici cu homosexualii, nici cu negrii (ba chiar avea reputaţia de anti-rasist), în schimb îl admira pe Vlad Ţepeş, care era exact opusul lui, ca în povestea cu “cel mai bun spartan”. Iar pentru duşmanii lui, stânga modernă, categoria care i-a ajuns în bătaia puştii, o astfel de concepţie e atât de greu de înţeles încât nu mai ştiu pe unde să scoată cămaşa, se agită ca furnicile.
Dl. Tamás la punctele (ε) şi (ζ) pune greşit şi incomplet problema “etnicismului naţional-socialist” (simplul fapt că o astfel de expresie alătură 3 termeni incompatibili e bizar, ca pe vremea Sfântului Imperiu Roman, care nu era roman, fiind germanic, nu era sfânt, fiind condus de o ceată de ticăloşi care se săpau unul pe altul în lupta pentru tron, şi nu era nici imperiu, fiindcă nu era unit).
Nu apartenenţa la o etnie unea diversele categorii sociale, etnice şi naţionale sub steagul Führerului. Faptul că el a eliminat din rândul naţiunii germane un grup etnic (şi aici greşea el însuşi când îşi definea adversarul, fiindcă evreii NU erau un singur grup unit) nu e de ajuns pentru a spune că “a renunţat la ficţiunea unicei comunităţi civice, tacit interetnice, făurite prin asimilare şi alte procedee similare”.
De fapt Omul cu Mustăcioară a făcut opusul, integrând în regimul său şi într-un rudiment de armată unică europeană practic toate etniile care s-au aflat întâmplător pe teritoriul dominat de el, de la francezi până la ruşii lui Vlasov şi indienii din Azad Hind şi de la norvegieni până la musulmanii bosniaci, trecând prin puţinii negri din fostele colonii germane. Nici măcar nu le-a pus condiţiile obişnuite ale unui colonialist, să cunoască limba poporului dominant şi să abandoneze vechiul stil de viaţă, pentru el astea erau mofturi. Definiţia calităţii de “arian” fusese făcută atât de vagă încât actele de identitate ale unui musulman bosniac sau sovietic de neam tătar trăind sub ocupaţie aveau indicaţia “rasa: arian” pentru a demonstra că e “altceva decât evreu”.
Condiţiile pe care le punea el erau mai ciudate, în ton cu bizareria regimului: să facă parte din “mediul cultural” dictat de Berlin, să fie loiali, să execute ordinele fără crâcnire, să obţină rezultate – pe câmpul de luptă, în industrie, în administrarea teritoriilor ocupate.
De fapt, forma de organizare socială cea mai apropiată de regimul aşa-zis “etnicist” o reprezentau …surpriză, surpriză… o parte din corporaţiile moderne şi găştile de cartier
Nu contează ce culoare are pisica, atâta vreme cât prinde şoareci. Nu contează ce face pisica atâta vreme cât nu prinde şoareci, dacă nu roade preşurile, nu zgârie mobila, nu foloseşte vazele de flori drept closet. Nu contează că a prins puţini şoareci dacă e o pisică simpatică şi se lasă mângâiată atunci când trebuie.
Nu contează ce culoare are golanul, atâta vreme cât e prietenul nostru, e un băiat simpatic, cooperează şi merge la o bere cu noi seara. Sau o palincă, dacă e un golan ungur. Sau o şliboviţă, dacă e un golan de pe la sudul Balcanilor.
Mai grav este însă atunci când golanul refuză berea fiindcă Islamul interzice consumul de alcool, nu l-a văzut nimeni cu gagica lui fiindcă ea nu iese din casă şi poartă o pelerină cât un cort pe ea şi nu e simpatic, ci dispreţuitor, superior, batjocoritor şi ursuz cum sunt toţi tipii religioşi puşi faţă în faţă cu “destrăbălaţii ăia nemernici”. (Cum erau, pe vremuri, unele categorii de evrei foarte religioşi din Europa de Est. Cum sunt, în zilele noastre, unii din anumite regiuni în care se bea mult şi oamenii sunt foarte ortodocşi.)
Mediul de viaţă aşa zis “etnicist” nu era “mono-rasial”. Ci “multi-rasial, multi-lingvist, dar mono-cultural”.
De fapt, cel care a surprins cel mai bine modul în care funcţionează comunitatea de idei şi gusturi a fost un amator care nu avea pregătire de specialitate şi care a fost luat oarecum peste picior: Tony Robbins. El a pus întrebarea astfel: “Nu e naturală suspiciunea reciprocă dintre americani şi iranieni? Semănăm noi cu ei măcar atât cât semănăm cu englezii? Avem aceleaşi concepţii? Acelaşi sistem juridic?..”
Această formă de excluziune socială a fost calul de bătaie al stângii epocii 1945-1990… după care au realizat că bat un cal mort, cum spun anglofonii.
“Multiculturalismul era pur şi simplu un experiment moral pentru atenuarea represiunii”, dar numai până la un punct. Nu poţi atenua ceva ce nu mai există. Avea sens să te lupţi pentru socialism şi lărgirea drepturilor de natură socială în era Războiului Rece, fiindcă pe de o parte aveai de-a face cu maniaci religioşi conservatori ca Generalissimul Franco şi prietenii lui din Christian Right de peste Ocean. Aşa cum avusese sens “Viena Roşie” populistă, anti-clericală, bogată şi industrială a anilor ’20. Când a murit Franco, stânga spaniolă exulta, călărind pe valul entuziasmului popular. Franco era maniac religios, conservator, anti-divorţ, partizan al relaţiilor sociale şi familiale tradiţionale până la moarte. Regimul stângist era liberal, tolerant, creativ, interesant, modern, cool.
Cam aşa, ca regimurile anilor 2000-2005 de la noi. Până s-a întors roata.
Stânga occidentală era protectoarea categoriilor sociale respinse de la accesul în viaţa publică, după cum vedem la punctul (θ) de mai sus, dar de la un moment dat n-a mai avut pe cine proteja.
Şi asta nu pot ei înţelege.
Dacă ar fi avut de-a face cu unul sau mai mulţi “breivici” conservatori, religioşi, puritani, familişti, misogini şi creaţionişti, le-ar fi fost uşor să-i defăimeze. Ar fi fost “uncool”. Tradiţia post-1968 spune că insigna “cool” vine la pachet cu uniforma de hipster infect şi se obţine prin examen. Proba teoretică e porcăirea Israelului, a americanilor, europenilor, proprietăţii private, tehnologiei, forţei militare şi capitalismului. Proba practică începe cu aruncarea de bolovani şi continuă cu bătaia cu tunurile de apă
Numai că lumea de după 1990 a făcut un mic viraj: datorită unor mici şi ignorate modificări în tehnologia producţiei industriale, roata s-a întors. Acum publicul are la dispoziţie banii, joburile şi libertăţile personale la care nici nu visa acum 20 de ani. Breivik era un om destul de avut după standardele nordice. După ale noastre, era un bogătaş. Şi ca el sunt sute de mii şi milioane. Îşi permit să fie liberali, toleranţi, creativi, interesanţi, moderni, cool… atunci când şi dacă vor. “Au cu ce, bă” . Nu mai au nevoie să le spună cineva cum să fie cool. Omul modern s-a înfruptat din libertatea personală precum porcul scăpat în grădina cu zarzavat.
Până când le-a venit unora ideea că libertatea personală te face să fii mai cocalar, mai derbedeu, mai imoral, mai homosexual, mai ţigan. Şi că “poate ar trebui” să fie restrânse drepturile cetăţeneşti. “Poate ar trebui” ca proprietatea privată să fie limitată prin confiscare. “Poate ar trebui” să fie adoptat un regim de viaţă mai conservator. “Poate ar trebui” să nu fi aruncat de tot la gunoi comunismul. “Poate ar trebui” ca regimul să forţeze adoptarea relaţiilor sociale şi familiale tradiţionale. După cum am văzut cu ochii noştri între 2006-2008, “poate ar fi trebuit” să fie înlocuit comunismul prin ortodoxism, şi Ceaşcă prin bărbosul Nea Daniel. Şi de aici bulgărele se tot rostogoleşte la vale, fiindcă postacii au extins “ceea ce ar fi trebuit” la introducerea pedepsei cu moartea, lagăre de muncă forţată, întemniţarea homosexualilor, impunerea fidelităţii conjugale sub ameninţarea pedepsei cu închisoarea, restrângerea drepturilor celor care nu sunt ortodocşi sau care spun că sunt, dar nu merg la biserică. O simplă căutare cu Google arată câte parale fac nostalgicii comunismului… care au înlocuit secera şi ciocanul cu crucea.
În prezent, duşmanul libertăţii personale nu este capitalist, liberal, competitiv şi globalist. Duşmanul este religios, ortodox, catolic, musulman, ţăran, tradiţionalist… şi comunist.
Cât timp un site pretins de stânga insistă cu o încăpăţânare de cârtiţă în a susţine un regim antiliberal de tip comunist, nu face decât să demonstreze că musulmanul revoltat şi hoţ de plasme, comunistul ceauşist şi ortodoxul ţăran sunt copiii aceleiaşi mame.
Dintr-un anume punct de vedere, posesorul celei mai celebre mustăcioare din istorie, cât era el de autor al Holocaustului, se arăta totuşi mai liberal.
~Nautilus
Si amtel copilul carei mame netrditionaliste?
După ceva analize de ADN mitocondrial, s-a ajuns la concluzia că e vorba cu o probabilitate de 99% de doamna vacă de mă-ta, pe care o moşteneşti întru totul.
~Nautilus
nautilisu
lasand la o parte incercarea de a imi rspunde ca pe maidan prin care te decalri farte uterin cu mandel se pare ca uiti de la mana pana la gura! Cestia cu a carei mane netraditionale trebuie pusa in relatie cu sutinerile tale de mai sus “Duşmanul este religios, ortodox, catolic, musulman, ţăran, tradiţionalist… şi comunist.”
Deci dna ma-ta (ma refer la aia ideologica !) nu este nici taditionalista, nici crestina , nici taranca. Da cer este muica? Marxista nu ca si asta azi e prea traditional!
Oricum famelia ideologica din care te treagi e una mia contra naturii dupa cum vituperezi “familiale tradiţionale”
Dlui Raoul Weiss. Chiar aţi accepta o alianţă cu PSD, PNL…?
În ce mă priveşte, sunt împotriva oricărui „front popular” de tip interbelic. Acesta a fost de avarie, deci venit prea târziu – datorită slăbiciunii membrilor săi, adică a crizei istorice a stângii – şi a dus la ce ştim. Astăzi s-ar pierde enorm timpul – este vorba de timpul oamenilor oncreţi, irosit prin timpul pierdut de către „elite” – şi ar duce numai la ce e mai rău. Şi nu vedeţi că dreapta este aceea care marşează pe ideea „guvernului de uniune naţională” etc., maimuţărind ideea stângii?
Şi da, extra, trebuie să începem cu munca şi locurile de muncă. Inclusiv cu pseudo-locurile de muncă (agenţi de pază mai mult decât lucrătorii din construcţiile datorate speculaţiilor imobiliare, şi atunci trebuie să vedem de ce şi cum mai mult etc.).
Dlui Dragnea. Extrem de interesantă ideea de fragmentare democratică a puterii. Dar pentru asta trebuie ca: 1) să nu existe numai un preşedinte „cu discurs decent etc.”, ci şi o forţă politică – subliniez, forţă, manifestată în diferite moduri, ca partid, „societate civilă”… – ce poate să susţină şi să propulseze perspectiva alternativă a preşedintelui. Altfel, coabitarea cu interesele tradiţionale ale puterii nu duce la nimic, decât eventual la dorinţa arzătoare a preşedintelui de a mai fi ales o dată, iar pentru asta face totul ca să placă acelor interese tradiţionale – el fiind doar „moderator” şi „factor de echilibru”; şi 2) preşedintele alternativ trebuie să aibă mai mult decât „discurs decent”: o concepţie (în primul rând, economică) alternativă şi clară.
1) era numai un exemplu, el poate fi extins la alegerile locale. de altfel e poate metoda realista: batalii mici pentru posturi locale. si nu ca “forta politica” omogena, ci pe principiul pistonarii de indivizi “decenti” in sistem. indiferent de modelele economice pe care le sustin, caci “decent” pt mine inseamna “deschis” si “cu discernamint”, deci sensibil la contra-argumente si interesat de ceilalti.
este evident gresit sa adopti o strategie ideologica in romania actuala, pt ca fenomenul prevalent care are loc acum nu este unul provenit din dezbateri teoretice, ci este unul de fortificare a pozitiilor de putere (politico-economica) si de imbunatatire a mijloacelor de transfer de capital dinspre mase spre structurile dominante, polarizate in jurul FSN/PDL.
prin urmare este gresit sa te implici ca “stingist”, “dreptist” or whatever, daca te intereseaza cu adevarat functionarea comunitatii romanesti. importanta este acum inversarea unor tendinte metodologice clare in lupta inegala pentru putere (politico-financiara).
spre exemplu: o platforma virtuala (Facebook e perfect), gen baza de date pentru persoane cu studii universitare interesate sa candideze la functii politice locale. singura “ideologie” a platformei: gasirea de masuri pentru reechilibrarea veniturilor populatiei (sper sa nu fie inteleasa ca idee “de stinga”). ar fi chiar interesant de vazut ce idei practice pentru respectiva reechilibrare tranziteaza mintile…
2) mi-e teama ca “alternativa si clara” frizeaza din nou ideologia. problema n-ar fi haosul pe care un reprezentant (al demosului) nepregatit l-ar putea produce. ba chiar haosul economic ar fi un pas inainte. n-ar conta decit betele in roate pe care ar reusi sa le puna lui de-alde Taritza-n Guritza care a confiscat plaiurile cu tot cu tractoristii votanti.
e nevoie, in opinia mea, sa se redemonstreze principiul democratiei – pe care actualii “politicieni” l-au deghizat in stripper cu doua capete angajat sa ia ochii (in lipsa de minte) detinatorului de vot -, si anume: cei slabi daca sint multi sint mai puternici decit minoritatea dominanta politic si economic.
Dacă ne raportăm la “eşichierul politic” din România, sincer, nu ştiu ce să răspund, fiindcă nu cred că ar exista partide (cu identitate ideologică) în România. Poate are dreptate Dragnea când vorbeşte despre viaţa politică locală şi regională ca cadrul cel mai propiciu pentru naşterea unei clase politice româneşti cât de cât demne de acest nume.
Dar în contextul alegerilor de 2012 în SUA, de pildă, văd foarte puţine motive pentru care marxiştii (în evidenta absenţă a oricărui candidat marxist) nu l-ar susţine pe Ron Paul – desigur în afara de stângism şi PC, deci de motive false.
Cum este evident că Ron Paul nu va obține nominalizarea Republicanilor, deci datorită sistemului electoral al „democrației” americane nu are nici o șansă să fie ales întrebarea care se pune este: ar fi el dispus să „se compromită” acceptînd să fie susținut de marxiști (evident din mediul academic și presa alternativă, căci este total opus oricărei forme de sindicalism) ? Evident pentru noi ăștia de dincoace de baltă un președinte ca RP (în eventualitatea că ajungînd la putere nu-și va schimba părerile) ar fi o binecuvîntare. De aceea nu va ajunge președinte nici o dată.
Da şi nu. Evident, R. Paul e dezavantajat masiv de sistemul lor electoral. Dar ideologic şi publicistic, e atacat şi “dinspre stânga” (de ex. acuzat de rasism), ceea ce şi strategic ar fi o aberaţie dacă partidul democrat ar fi un adversar real al sistemului Bush-Perry (dar ghici ce, nu este).Chiar dacă democraţii ar fi un partid de stânga şi R. Paul (cum dezinformează unii în Europa) “extrema dreapta” americană, ar fi în interesul electoral a lui Obama să-şi concentreze artileria în direcţia lui Perry (divide et impera), ceea ce… nu face. Oare de ce?
Cu alegerea lui Obama, stînga americană a dat toată dovada slăbiciunii ei. Pentru ea victoria în alegeri a însemnat sfîrșitul luptei și nu începutul ei. Evident că Obama s-a arătat mult mai rău decît se prevedea, iar progresiștii în loc să-i ceară socoteală și să reia lupta pentru cauzele lor (mai moderate sau mai radicale) i-au căutat circumstanțe atenuante. Pentru stînga americană autentică probabil că o victorie republicană ar fi de preferat.
De altfel pentru un președinte prea „excentric” există întotdeauna posibilitatea unei călătorii la Dallas.
Exact. Dar oare de unde atâtă “slabiciune”? Oare nu tocmai din cauza transformării marxismului în “marxism cultural”, drogat cu dezbateri gen pro-life VS pro-choice, homosexualii în armată etc.? Când armata ta bombardează ţări străine şi stai să te cerţi despre dreptul piloţilor de-a şi***** între 2 misiuni, nu înseamnă că meriţi cumva încă un G. Bush?
Placere am a va aduce aminte ca accederea la putere a nazismului s-a facut in numelel intyransigentei kremliniste : fara pactizarea cu social=fascismul (social democratia). Auz ca si Maimuzzolini s-a ajuns duce pe acelasi model. Si rauvoitorii zic ca Ernst Thalman s-a ajuns Proeminentz in lagar …(ciomag sub brat si caine la picior…) da nu pun mare baza .. Insa ramane faptu ca refuzand sa voteze imnpreuna cusocial democratii si liberalii a adus la putere nazistii!
Si guvernele de uniune nationala sunt ceva mai vechi decat partidelele comuniste ….
Pingback: Oripilarea de Borcea este bună. Bogaţii TV şi bogaţii lui Lăzăroiu « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET
Pingback: Stînga și dreapta « My Correct Views on Everything
Din nefericire, nu pot sa raspund la unele comentarii si intrebari justificate, fiindca raspunsurile ar fi numai repetitii ale unor ginduri pe care le-am dezvoltat in scrieri precedente, mai voluminoase si mai temeinice. Dar va multumesc pentru ele. – Am facut o greseala ca am raspuns d-lui Raoul Weiss (semper aliquid haeret), mai ales ca am facut-o in stilul unui – cindva – faimos articol al “Scinteii” (din cca 1952) care voia sa denunte pe cineva in maiera de escalatie gradata, cam asa: “asa-zisul expert… asa-zisul intelectual… asa-zisul comunist… asa-zisul Weiss” (in original, de fapt, nu “Weiss”, ci “Gross”, but you see what I mean). Imi cer scuze. Dl Weiss ma intreaba daca vreodata mi-am facut autocritica in calitatea mea de unul dintre fondatorii republicii burgheze si de fost lider politic (1988-1991) al cotiturii liberale. Da, in duzine de articole si alte publicatii (dintre care cele publicate original de “International Socialism” si “Mediations” au fost traduse in romaneste de revista “Cultura”, usor de gasit. Biografia mea politica a fost analizata de mai multe contributii in volumul omagial/critic (“Festschrift”) publicat despre subsemnatul: “A másként-gondolkodó” (sub red. prof. G. Péter, prof. S. Radnóti), Budapesta: ÉS, 2008, sa nu mai vorbim de o literatura ziaristica polemica repetitiva unde se afirma, cel mai des, ca sunt inconsecvent si capricios, parca ruptura cu regimul liberal est-european n-ar avea el singur o forta demonstrativa puternica. Cea mai puternica autocritica am facut-o la o mare demonstratie sindicala acum 11 ani, unde in fata a cca 80 de mii de oameni i-am cerut iertare clasei muncitoare ungare pentru a fi contribuit la ruina acelora care si-au pierdut slujba si existenta sociala (si demnitatea umana care decurge din ea) in urma reformelor favorizate de mine si de inamicii si inamicii mei din parlamentul 1990-1994 al carui deputat am fost. Am fost iertat si rugat sa particip in luptele sociale al caror comentator si orator ocazional sunt.
Trebuie sa observ ca firea noului regim Orbán – asa cum reiese din comentariile acestea – nu este cunoscut si priceput in Romania; nu pot sa inlocuiesc aici in citeva rinduri infatisarea unor fapte (inclusiv sute de legi noi si de o constitutie noua care a lichidat sistemul principial al drepturilor fundamentale facute conditionale pe performanta unor obligatii, si din care a disparut orice garantie a egalitatii si participarii politice) de o presa de calitate, de un efort sustinut in raportarea rabdatoare si obiectiva a celui mai mare scandal din Europa contemporana. Pentru asa ceva, ar fi nevoie de o monografie. Vedeti, nu subapreciez eu importanta, originalitatea – daca vreti, maretia – noului regim unguresc care nu mai este sprijinit de majoritate; dar cei care parasesc dreapta de la cirma tarii, nu mai au optiuni parlamentare, in special – si pe drept – nu sustin niciun alt partid existent; sper ca ei sprijina pe ei insisi. dar oricum, sistemul electoral nu va mai permite pentru citeva decenii rezultate surprinzatoare. La revedere.
Probabil a fost o greşeală din partea mea să mă leg de parcursul personal al Dlui. Tamás. Pare a fi un om sincer, dacă e în stare să-şi sacrifice din timpul liber pentru a răspunde la critici pe acest gen de forum cu 10 participanţi şi 5 cititori, când statura lui regională îi permitea totuşi, să le ignore (cum fac alţi criticatacişti cu un “CV” cu mult mai diafan…).
A devenit clar în decursul “dialogului” că critica lui faţă de regimul FIDEZ nu e de natură partizană. De-altfel consider adevărate în majoritate afirmaţiile lui despre regimul respectiv, dar într-o perspectivă mai largă, critica lui suferă de miopie: evoluţii autoritare sunt sensibile în aproape toate ţările europene unde populaţia e lovită dureros de criză, deci susceptibilă de mişcări brutale (de ex. …România – dar România nu e criticată foarte dur pe plan internaţional, fiind “băiat cuminte” la FMI, “elev bun” la NATO, româneşte: o colonie mai obedientă decât Ungaria). Şi mă tem că greşeşte când spune că deziluzionaţii FIDESZului n-au unde să se ducă – eu mă tem că au unde: la Jobbik. Mă tem că, făcându-l nazist pe Orbán/Hindenburg de dimineaţă până seară, intelighenţia liberală se va trezi cu hitlerişti adevăraţi la putere (şi comite această greşeală tocmai în clipa în care logica politico-electorală trebuia să provoace o diferenţiere mai acută, ba chiar duşmănie între FIDESZ şi Jobbik…).
Ipoteza (evocată neironic mai sus) că aş fi prost informat în privinţa Dlui Tamás este deci confirmată, şi retrag afirmaţiile respective, nu din frică sau din exces de bună educaţie (viciu sub suspiciunea căruia nu mai stau de mult), ci pentru că-mi dau seama că dăunează credibilităţii altor afirmaţii, la care ţin, legate de discursul lui recent (conferinţa “razboiul civil european” şi articolul mai sus), şi anume că viziunea economiei implicită în discursul respectiv e profund greşită pe plan global, deci – în contextul globalizării economice – profund greşită intrinsec. Subiectul revoluţionar în Occidentul de azi există, e internaţionalist şi PC, are conştiinţă de clasă, şi revoluţia lui e la doi paşi de a se realiza; se numeşte oligarhia financiară. Printre liberalii de stânga, unii se prefac că nu văd acest fenomen, alţii chiar nu-l văd (de ex. pentru că se uită obsesiv, cu sinceră indignare, la V. Orbán în imperiul lui de 10 milioane de locuitori în jurul Balatonului); diferinţa între ambele categorii are o importanţă morală (ticăloşi VS useful idiots). Istoric, e neglijabilă. Minden jót.
“Wer wählt Hindenburg, wählt Hitler”- Carl von Ossietzky în 1932. Mai devreme sau mai tîrziu Dougsborough îl va aduce la putere pe Ui, indiferent de intelectualii liberali. Mai există o speranță: Orban nu are nici un fiu și spre deosebire de Hindenburg o autentică vocație de führer.
Interesant. Nu sunt foarte versat în ale lui Ossietzky, dar ceva îmi spune că până în 34 şi-a schimbat părerea… greşesc? Poate mă ajutaţi.
V-am citit şi intrare de blog despre mine (sunt flatat). Cred că m-aţi înţeles greşit: nu propun să ne entuziasmăm pentru Ron Paul, V. Orban, şi şi mai puţin pentru Rusia şi CSU. Propun o strategie de front popular împotriva fascismului bancar, identificând clar partidele soCIAliste din constelaţia PES ca aliaţi obiectivi ai fascismului. Adversarii lor “de dreapta” nu mi se par preferabili pentru că ar fi “băieţi buni”, filantropi etc., ci pur şi simplu pentru că reprezintă interese parţial divergente. Politica e arta posibilului.
În 1932, germanii aveau de ales între Hindenburg, Hitler și Thälmann. Ossietzky avertiza că mai devreme sau mai tîrziu Hindenburg avea să-l aducă la putere pe Hitler (ceea ce a și făcut foarte curînd) sperînd probabil că-l va manevra. S-a văzut cine pe cine a manevrat.
În privința Fronturilor Populare ele au apărut acolo unde comuniștii aveau o forță electorală semnificativă și partidele „burgheze” și socialiste au fost dispuse să colaboreze. În Europa zilelor noastre, acolo unde există forțe de stînga relativ puternice (Portugalia, Grecia, Irlanda, unele țări nordice) nu prea există dreapta anti-financiară. O excepție ar fi Germania cu un partid de centru-stînga (die Linke) destul de puternic, dar considerat prea de stînga de restul partidelor (CDU/CSU, SPD la nivel federal și vestic ).
Paul Johnson a explicat situaţia din Republica de la Weimar cam aşa:
Vechea oligarhie aristocratic-militară (Junkerii) şi aliaţii lor tradiţionalişti din armată, mediul de afaceri, marină, administraţia publică (la germani, era un fel de a doua armată) şi justiţie nu aveau să coopereze niciodată, sub niciun motiv şi indiferent ce recompensă li s-ar fi promis, cu “vesticii” – liberalii pro-americani şi pro-britanici, artiştii, scriitorii, oamenii de afaceri cu legături în ţările anglofone, evreii intelectuali, stânga moderată. Nici chiar ameninţarea comună a URSS sau a Poloniei revanşiste nu era de ajuns pentru a-i uni.
Pentru ei, Germania avea să fie tradiţionalistă, purtătoare de uniformă, conservatoare şi prusacă, sau nu avea să fie deloc.
Din acest motiv, Hitler a fost sprijinit până la căţărarea pe scaunul puterii de Hindenburg (incompetent şi deja senil) şi de generalii ca Werner von Blomberg, deşi se pusese împotriva interesului lor de a colabora între anumite limite strâmte cu hulita URSS, celălalt stat-paria al lumii europene. El nu era liberal, nu mai fusese artist de decenii şi îi ura pe evrei. Nu era “vestic”.
Adevărata ură dintre el şi Junkeri, care a dus la Complotul de la 20 Iulie, duşmănia tăcută, a început în momentul în care Omul cu Mustăcioară a decis că armata e un simplu instrument şi că trebuie să execute ordinele lui fără a protesta. În momentul în care a demonstrat că pentru el coloana vertebrală a imperiului Kaiserilor e făcută din cauciuc.
În momentul în care i-a umilit public şi demis pe generalii von Blomberg şi von Fritsch.
KPDul lui Thälmann n-a avut niciodată măcar 15% din voturi. Până şi PRM scosese scoruri mai bune în anii 1990-2000. Thälmann însuşi a avut un mizerabil 13,2% în alegerile prezidenţiale din 1932. Agresivitatea verbală a comuniştilor era doar un balon de săpun umflat cu aer, în ochii populaţiei votante erau un partid de 2 parale.
~Nautilus
Pe marginea comentariului dlui GM Tamas am si io o nelamurile : ce ce isi cere scuze ptr activitatea sa din anii 90 cand a fondat republica burgheza? Ptr ce si-a facut autocritica acu 11 ani,cand a cerut iertare clasei muncitoare ungare pentru a fi contribuit la ruina acelora care si-au pierdut slujba si existenta sociala in urma reformelor favorizate de el ca ca lider politic al cotiturii liberale.?!
Ca sa fim cinstiti dl Tamas poate fi banuit ca ar avea capacitatea intelectuala care sa il faca sa inteleaga consecintele actelor sale polictice (50 % sanse ca si Becalli sa fi inteles). Eu zic ca a dorit acele reforme si nu i-a pasat de consecinte. Azi, naiba si dracu stie de ce el vrea azi alte reforme. El este intr-o agitatie continua, vrea intotdeauna altceva doar ca sa fie el in centru atentiei ( ca si Basescu, Boc samd), restu duca-se pe pustii !
Voi a zice ca intelectualitatea sufera de un egoism grotesc si nesimtit. Ca in exemplu asta voi reforme liberale si acu ma dezic de reforme liberale – seamana cu hachitele sotoei care azi vrea sa puna mobila altfel si imediat ce ai reusit sa pui bufetu pe noul loc auzi un la loc comanda ! Ma rog in cazul sotiei poti sa-i satisfaci fanteziile ca sa o obligi sa le satisfaca pe ale tale (cateva tavi de cornulete, 2-3 castroane de lapte de pasare … ) da in cazul astora ?
Asta le reprosez : nu fac diferenta intre actu de a scrie literatura (hartia suporta orice inclus ca azi sa scrii in metru alexandrin si maine revii la rima alba!) insa mecanismele sociale nu. Acu in cazul Ungariei (las ca si Romania) : au luat niste masuri – inteleg ca negandite. Oamenii au suferit si sufera si azi . Azi isi cere scuze ptr masurile alea si vrea altaceva fara sa stie prea bine ce (raiul pe pamant presupun) .
Scuze dar eu numesc asta iresponsbilitate.
Dlui Bizonu. Problema pe care aţi ridicat-o este foarte importantă. În ce mă priveşte, am o mare simpatie faţă de GMT, pentru inteligenţa, cinstea şi căldura sa.
Dar problema nu este, desigur, persoana lui. Ci responsabilitatea. Iar intelectualii în general, care – teoretic – aveau instrumentele de înţelegere, s-au dovedit mari oportunişti, laşi şi egoişti cruzi faţă de semeni.
Dar (eu am mai spus asta) intelectualii sunt la fel de confuzi din punct de vedere ideologic ca şi ceilalţi oameni: pentru că şi ei au fost educaţi cu aceleaşi mesaje etc.
Dovada cea mai profundă a acestui nivel precar al concepţiei despre societate şi despre om – căci a fi de partea unei poziţii politice sau a susţine o politică economică oarecare este în funcţie de modul în care ne gândim la ceilalţi oameni în modul cel mai concret – este incapacitatea de a privi critic propriile asumpţii. Iar noi vedem de 22 de ani mari telectuali, „apropiaţi de oamenii de artă” etc., ce nici măcar în vis nu au imboldul de a spune, repet, mea culpa.
Or, Gáspár Miklos Tamás a dovedit că are şi inteligenţa şi puterea morală de a recunoaşte – şi public – că a greşit. Ceea ce îl transformă într-un exemplu rar. Mai mult, efortul lui, ca şi al nostru al tuturor, de a înţelege mai bine lucrurile dar, în plus, de a milita este deosebit.
Încă o dată, nu e vorba de persoana lui, ci de problema de principiu.
Pentru care vă mulţumesc încă o dată: ne provoacă pe toţi la detalierea responsabilităţii politice.
Exact. Dacă un singur intelectual român “de prestigiu” ar fi în stare să scrie ceea ce scrie mai sus GMT (cu tot cu reţinerile mele faţă de conţinutul articolului etc., etc.), România ar fi o altă ţară. Nu scriu asta ca să-l laud pe GMT după ce l-am apostrofat cam dur, fiindcă mă tem că aici vorbim despre o trăsătură culturală, valabilă de la taximetrist la ministrul finanţelor, trecând prin ţărani secui, chelneri bucureşteni şi lăutari ţigani din Câmpia transilvană: în 10 ani în România, n-am găsit nici-un cetăţean care să nu aibă permanent dreptate. “România e ţara unde 100% din populaţie e mai işteţ decât restul” îmi spunea un prieten american, de-altfel iubitor fanatic de ţara respectivă.
Nu cred ca societatea are nevoie de cenusa in cap si funie de gat .
Are insa nevoie de insi care sa se si gandeasca la consecinte. Sper ca stiti vorba aia populara dupa moarte pocainta sau cealalata din greseala in greseala spre victoria finala !!
O sa va dau un exemplu de 3 surcele. Am o cunoscuta , profesoara de literatura , care in anii 90 lupta contra comunismului ptr egalitate intru mercedes si piscina (egalitate cu JR Ewing !!) si “meritocratie” (ce dracu o fi si aia ?!) . Acu 2 ani era dezgustata ca Jiji este miliardar ca deh cioban needucat. Cand i-am zis ca este proasta s-a suparat. S-a suparat si mai rau cand i-am adus aminte de romanul Ultima nopate de dragoste – faptul ca Lumanarau analfabetu amngaja pre doctoru in filozofie Gehroghidiu Stefan. A ramas si azi suparata pe faptul ca eu am aratat o mai buna intelegere a romanului ei favorit …..
Scuze daca intelctualii nu sunt in stare sa se foloseasca de ce au invatat si sa actioneze responsabil nu am nici o vina. Nu am nevoie de scuzele lor ci doar sa nu faca prostii. In definitiv nici pe mine nu ma scuza nimeni daca programele mele sunt proaste (dimpotriva sunt acuzat si fiindca trebuie sa respect prostia beneficairilor mei!)
Daca ii reprosam unui croitor ca a gresit o haina sau ca i-am dat indicatii gresite atunci este cazul sa ne suparam si pe intelectualii care ne baga in sant. Rezultatele conteaza nu intentiile!!!
Si lui GMT ii reprosez o culpa comuna intelectualitatii romneasti (este educat in Romania … orice ar crede este “de-al nostru” cu toate hibele “noastre”). Sunt de acord cu Liiceanu intr-o singura privinta : cei care au gresit sa se retraga !! (Liiceanu primul!)