Cum vi s-a părut Bienala de Artă de la Veneția?

Anchetă realizată de colaboratoarea noastră Ekaterina Degot (critic de artă, curator) care a vorbit cu profesioniștii internaționali despre ce au văzut la Bienala de Artă de la Veneția. (Din păcate despre Pavilionul României încă nu avem prea multe informaţii. Sperăm să avem cît de curînd un material mai amplu şi despre prezenţa României la Veneţia.)

 

  1. Care au fost impresiile dumneavoastră după ce ați văzut proiectul central al curatorului Bice Curiger, mai ales în comparație cu ultimele două bienale?
  2. Cum vedeți pavilioanele naționale în contextul proiectului central? Care pavilion v-a plăcut mai mult și care v-a dezamăgit?
  3. Care a fost impresia dumneavoastră de după deschiderea de anul acesta? Care este, din punctul dumneavoastră de vedere,  dinamica acestei bienale și încotro se îndreaptă ea?
  4. Ați reușit să vedeți pavilionul Rusiei și celelalte proiecte rusești și (sau) ucrainene de la Veneția? Ce părere aveți despre acestea?
  5. 

 La întrebări au răspuns: 

Boris GROYS, teoretician și curator (New York), curatorul de anul acesta al Pavilionului Rusiei

Barte de BAERE, directorul muzeului de artă contemporană MUHKA din Antwerp

Claire BISHOP, critică și istorică de artă (New York)

Nedko SOLAKOV, artist (Sofia)

Vasif KORTUN, curator (Istanbul), curatorul de anul acesta al Pavilionului Emiratelor Arabe Unite

David ELLIOTT, curator (Londra), curatorul din 2010 al Bienalei de la Sidney

Boris Groys

  1. Bienala de anul acesta este un fel de continuare a celor dinainte: în comparație cu amestecul stilistic din cadrul pavilioanelor naționale, proiectul central consolidează canonul estetic al artei contemporane.
  2. Pavilioanele naționale au fost întotdeauna interesante când au venit cu o abatere de la linia generală, așa cum este ea formulată în cadrul proiectului central. De data aceasta au fost multe abateri. Mi-a plăcut pavilionul german și cel polonez. Și cel ungar a fost nemaipomenit. Iar cel elvețian – de-a dreptul impresionant. Cred că cea mai mare dezamăgire a fost Pavilionul SUA – toate lucrările au fost prea unidimensionale (one-liners), în plus, arătau extrem de mătăhălos. Pe lângă asta, au existat în cadrul bienalei foarte multe lucrări diferite extrem de interesante, dar nu întotdeauna bine expuse.
  3. Impresia mea generală după Bienala de la Veneția este determinată întotdeauna de starea vremii. Anul acesta vremea a fost frumoasă. Dar a fost extrem de greu să ajung peste tot, a fost un control prea mare și, în același timp, teribil de mulți vizitatori – acestea la un loc au fost destul de incomode. Bienala ca întreg se îndreaptă în mod evident în direcția privilegierii divertismentului în masă.
  4. 

 Barte de Baere

  1.  ILLUMInations este o denumire extrem de vagă și a fost înțeleasă ca atare, nimic mai mult. Proiectul central a fost total neconvingător, astfel de proiecte se fac cu duiumul în toată lumea, la cele mai diferite bienale, atunci când tema este un slogan general pur și simplu, sub care sunt înghesuite o mulțime de lucruri, dar care nu mișcă prin nimic înțelegerea noastră artistică, din așa ceva nu poate ieși un „proiect” adevărat. Și e păcat, pentru că de la Veneția te aștepți la mai mult decât de la oricare altă bienală. Ar fi putut fi o ocazie de recuperare a tradiției. Dar să aduci într-o expoziție contemporană pe vechii maeștri e o găselniță mult prea la îndemână. Cu toții îl iubim pe Tintoretto, dar nu adaugi nimic nou dacă-l aduci pur și simplu în sala de expoziție. Oricum e tot timpul în preajmă, în asta constă splendoarea Veneției, că poți intra, în drum spre bienală, într-o biserică, poți merge la Padova pentru a-l vedea pe mărețul Gattomelato, cea mai frumoasă statuie ecvestră din lume creată de Donatello, sau poți ședea pe San Giovanni e Paolo Campo și privi cealaltă statuie ecvestră, reprezentându-l pe condotierul Colleoni și realizată de Verrocchio, un adevărat simbol al sculpturii renascentiste. Sau te poți îndrăgosti de Madona lui Bellini, sau, sau, sau… Tintoretto este o simplă ilustrare a acestei teme. Cât timp am parcurs expoziția, am și uitat care era tema. Însă, din păcate, nici parcurgerea n-a fost prea captivantă, iar toate la un loc erau de cele mai multe ori neconvingătoare.
  2. Preferatul meu absolut din întreaga bienală a fost Andrei Monastîrskii. Așa s-a întâmplat, a fost primul pavilion în care am intrat și m-am bucurat de el pe parcursul întregii bienale, până la sfârșit. În special parterul: e uimitor că un artist, care stă gata să fie închis în cutia de conservă a istoriei artei, refuză acest lucru, menținându-și spiritul și fundamentele artei prin filmulețele lui de YouTube! În general, pavilioanele au fost partea cea mai puternică a acestei bienale. Mă refer totodată și la proiectele de grup extrem de semnificative, cum a fost danezul Speech Matters; dar și la lucrările solo pline de un anumit patos ale artiștilor cunoscuți, adesea din generații mai vechi, cum au fost cele ale lui Christian Boltanski în cadrul pavilionului francez, ale lui Thomas Hirschhorn la Pavilionul Elveției, ale lui Artur Barrio la brazilieni; sau la artiștii aflați la jumătatea carierei, cum a fost remarcabilul proiect al curatorului Galit Eilat (cu artista Yael Bartana – n.r.) pentru Polonia, Steven Shearer la Pavilionul Canadei, Sigalit Landau la cel israelian. Cea mai mare dezamăgire pentru mine a fost pavilionul olandez. Un nimic absolut. Un design plăcut, însă toată istoria din jurul acestuia a fost gândită numai cu scopul de a-și linge propriile răni pentru a le glorifica mai apoi. Foarte provincial. Nu corespunde nici cu timpul și nici cu spațiul.
  3. Totul s-a schimbat foarte rapid, chiar dacă e o schimbare de la holeră la ciumă, ca să spun așa. Bienala a fost acel loc în care se prelungea tradiția europeană burgheză a secolului al XIX-lea, un loc al căutării febrile a calității, al ritmului lent, care oferă posibilitatea reflecției, iar toate acestea erau înscrise în structurile hegemonice ale puterii, care presupuneau că țările „sărace” pot fi arătate undeva la subsolurile pavilionului central. Astăzi bienala înseamnă o cantitate enormă de material, care a devenit mult mai divers, dar care manifestă adesea un avânt comercial (și mă refer aici chiar și la Arsenal) și care se așteaptă ca vizitatorul să caute calitatea pe cont propriu în toată această imensă cantitate.
  4. Așa cum am mai spus, pavilionul rus a fost pentru mine cel mai important din întreaga bienală, chiar dacă mi se pare că pe undeva s-a mers prea departe cu designul. În general, sper că mentalitatea europeană va trece de partea „marii Europe”, care include și Rusia, pentru că asta aprofundează calitatea culturală a europenității. Iar bienala a demonstrat-o în felul său. Cred că aportul rus a fost mult mai semnificativ, mai radical, decât pavilionul american, cu cozile lui foarte lungi și „contentul” său spectaculos, perfect închegat, dar absolut formal. Poate că e vorba aici de o opoziție fundamentală: între conținut, substanță și suprafață, formă. De calități profunde a dat dovadă și excelenta retrospectivă Prigov, apoi câțiva artiști contemporani foarte buni în expoziția „Modernikon” (mă refer, în special, la Viktor Alimpiev, Serghei Bratkov, Vladimir Logutov și Pavel Pepperștein), dar și la premiul ambițios destinat de către Viktor Pinciuk tinerilor artiști.

Claire Bishop 

  1. Apogeul bienalelor occidentale s-a produs în anii 2002-2003, iar astăzi au devenit din ce în ce mai mainstream, influența galeriilor comerciale este tot mai evidentă, la fel și dependența tot mai mare de piață – cu excepția cazului când există o poziție curatorială foarte puternică. Iar Curiger nu a avut o asemenea poziție, politica ei curatorială a constat în a nu încurca lucrurile și mai mult, ascunzându-se în spatele unei teme total indigeste și incomprehensibile, în continuarea ultimelor două bienale, la fel de neclare și de mate (generic), însă Curiger a reușit să realizeze chiar mai puțin. În proiectul ei este evidentă aplecarea către obiectul structural introvertit și respingerea discursivității, a reprezentării globale și a documentarului. În zilele noastre, mult mai experimentale sunt bienalele periferice, căci Veneția a ajuns într-un punct mort.
  2. Pavilioanele naționale au fost, per ansamblu, mult mai puternice decât în anii trecuți. Mi-a plăcut teribil de mult pavilionul englez (dar eu sunt o admiratoare veche, foarte veche, a lui Mike Nelson). Cel german a fost, de asemenea, foarte puternic, la fel și Spania, și SUA (chiar dacă nu fără mici probleme). Tuturor le-a plăcut Polonia foarte mult, eu însă trebuie să recunosc că estetica și conceptele Yaelei Bartana mi se par cu totul neinteresante. Cea mai bună lucrare din cadrul pavilioanelor naționale a fost filmul lui Švankmajer, The Fence (1968), la Pavilionul Danemarcei.
  3. Spiritul general al bienalei a fost mai glamouros ca niciodată. Regret nespus de mult că m-am dus să văd expozițiile colecționarilor (concurența dintre „Prada” și Pino), în loc să mă duc să caut pavilioanele Norvegiei și Lituaniei, despre care toți mi-au spus ulterior că au fost grozave (am eu un astfel de Kunstschadenfreude).
  4. Pavilionul Rusiei mi-a lăsat o impresie amestecată – parterul m-a dezamăgit prin ilizibilitatea lui, în schimb primul etajul a fost semnificativ mai puternic. Și mi-a plăcut tipul de instalație office, pentru care a optat Boris pentru documentarea grupului „KD” [„AC”, „Acțiuni Colective”, de la „Kolektivnîie Deistviia” – n.tr.].

Nedko Solakov

  1.  Această expoziție nu poate fi considerată nici solidă și nici consecventă. Ce treabă are Tintoretto? La ce bun jocul de cuvinte ieftin din titlul ILLUMInations? Arsenal a fost un pic mai bun, dar numai pentru că a oferit posibilitatea de a te scufunda în expoziție (pentru că spațiul a fost întins și suficient de îngust). În același timp, sunt gata să admit că existau acolo și lucrări valoroase. Favoriții mei (și ai soției mele), au fost uimitoarea lucrare a grupului Gelitin de la capătul Arsenalului; Urs Fisher, magic, cinic și pur și simplu frumos; minunatele, abstractele lucrări „extra” ale lui Ryan Gander (și moneda lui de 25 de cenți, de pe podelele pavilionului italian – sunt foarte fericit că am un astfel de exemplar…). Poate că datorită faptului că am făcut parte în 2007 din expoziția lui Robert Storr mi s-a creat impresia că anume această expoziție, din ultimele trei, a fost cea mai bine gândită, mai inteligentă, cu efecte vizuale puternice.
  2. Sunt foarte sensibil în privința pavilioanelor naționale, pentru că Bulgaria nu ia niciodată în serios chestiunea asta. Participarea Bulgariei a fost mediocră, total neprofesionistă, a dăunat mai mult decât am fi putut aștepta, a fost o catastrofă pur și simplu. Mi-au plăcut pavilioanele Austriei, Turciei, cel britanic, cel croat și cel american.
  3. E un joc, un business de rutină, dar măcar e unul neplicticos.
  4. Pavilionul rus a fost foarte bun – deștept și melancolic. Alte proiecte rusești, din păcate, nu am văzut, iar dintre cele ucrainene – expoziția Centrului Pinciuk a fost minunată.

 

Vasif Kortun

  1.  Singura bienală ca la carte din ultimii ani a fost cea organizată de Francesco Bonami (în 2005 – n.r.). Pe când aceasta, după mine, nici măcar nu merită o discuție.
  2. Proiecte minunate au avut pavilioanele Armeniei, ale Asiei Centrale, al Marii Britanii, Croația, Taiwan. Cel turc a fost, de asemenea, foarte caustic. Ceva din ce a plăcut tuturor, cum este Elveția ori Germania, n-am apucat să văd. Pașii mă poartă întotdeauna tot mai departe de „suspecții de serviciu”, fie aceștia țări sau artiști. Egipt, Singapore, China, Grecia, Danemarca – s-au prezentat foarte prost, din diverse motive. Eu m-am ocupat de pavilionul Emiratelor Arabe Unite, am vrut să fiu cât se poate de limpede în ceea ce înseamnă acest lucru, și sunt foarte mulțumit de rezultate.
  3. Ca de obicei, a fost foarte multă lume. Dar mie îmi place foarte mult aspectul social al bienalei. În timpul întâlnirilor față în față poți reuși să faci multe. A fost o îndepărtare bruscă de târgul de la Basel, chiar dacă expoziția în sine, am impresia, nu a fost marcată de o înțelegere clară a acestei decizii. Mă descurajează faptul că nu se mai profită astăzi de o asemenea ocazie minunată, cum este Bienala de la Veneția, parcă n-ar fi destul curaj și nici înțelepciune.
  4. Am văzut pavilionul Rusiei, dar și acesta m-a dezamăgit într-o oarecare măsură. A fost destul de incomod și neplăcut să vizualizez o astfel de formă autosuficientă de prezentare a materialului. Nu am înțeles prea bine dacă a fost o încercare de respectare literală a principiului WYSIWYG, „ce vezi, aia e”, adică literalitate fără fond, sau a fost lene pur și simplu – o întoarcere atât de absurdă în momentul trăit în trecut.
  5. 

David Elliott

  1. Din punctul meu de vedere, proiectul central a fost elegant pe alocuri, bine, să spun așa, manierat, dar total incolor, producând o impresie slabă. În plus, am avut tot timpul senzația că asist la niște preliminarii publice lejere înainte de marele consum privat din târgul de la Basel. Se-nțelege că aceasta nu e o caracteristică a ediției de anul acesta, e o problemă eternă a Bienalei de la Veneția. Dar în pofida acestui fapt, ideea cuprinsă în titlu – „Iluminație” – mi-a plăcut, a fost o ciudată prefață venețiană făcută pavilioanelor naționale, care anul acesta, luate la un loc, au fost cu mult mai puternice decât expoziția centrală. Nu a mai fost ca în 2009, când alături de un proiect central prost curatoriat (de către Daniel Birnbaum – n.r.), cu un titlu care nu necesita un efort prea mare de gândire, Making Worlds, au fost încolonate pavilioanele naționale, care au dezamăgit și mai mult, când domnea o atmosferă generală de cinism, ale cărei întruchipări mărețe au fost doi artiști ai pavilioanelor scandinave, Elmgreen și Dragset (preferații publicului și ai presei ediția trecută – n.r.). Proiectul central din 2007, expoziția lui Robert Storr, Make with the Senses – Feel with the Mind. Art in the Present, a fost unul clasic, o expoziție bine curatoriată, închegată, însă privirea aruncată asupra contemporaneității a fost profund conservatoare. Nu exista nici un risc, poate doar un didacticism mai soft.
  2. În general consider că modelul pavilioanelor naționale care expun artă bună nu funcționează, întrucât fiecare țară, până la urmă, procesează conflictele politico-artistice locale, provinciale, într-un context internațional. E un fenomen care merită urmărit. Cu toate că anul acesta pavilioanele slabe au fost mai degrabă excepția, decât regula, iar numărul pavilioanelor s-a mărit în general. Nu știu din ce cauză, poate că e vorba în parte și de finanțare: proiectul principal a fost insuficient finanțat, dacă luăm în calcul proporțiile lui, iar curatorul are la dispoziție numai un an pentru a-l pregăti. Comisiile naționale lucrează la o scară mai mică, ele beneficiază adesea de un buget adecvat și au la dispoziție mai mult timp pentru pregătirea proiectului. Pentru mine, punctul culminant al bienalei a fost proiectul lui Christian Boltanski din cadrul pavilionului francez, „mașina kafkiană” a celor care se nasc și mor a fost un adevărat tour de force. Mi-au mai plăcut Austria (Markus Schinwald), Polonia (Yael Bartana), Serbia (Raša Todosijević), America Latină (proiectul curatorial al lui Alfons Hug) și Argentina (Adrian Villar Rojas). Nu au fost chiar atât de multe pavilioane slabe: China m-a dezamăgit, chiar dacă erau acolo și câțiva artiști foarte buni, Brazilia a fost și ea destul de plicticoasă, și probabil că sunt singurul om de pe lume căruia nu i-a plăcut Thomas Hirschhorn la pavilionul elvețian.
  3. Veneția așa cum este ea acum pare adesea o amestecătură de Hollywood cu bordel, iar asta atrage și respinge în același timp. Bienala și zilele de preview nu fac decât să acutizeze senzația. Un lucru e limpede: proiectul central – expoziția curatorială – nu se mai poate numi așa. Este prost finanțată, timpul de pregătire este foarte scurt, iar curatorul și expoziția lui sau a ei nu devin decât un pretext pentru carnaval, în care țările bogate și cele sărace își expun artiștii prin pavilioane, în timp ce oamenii foarte bogați își etalează colecțiile în cele mai bune spații din oraș, pe care le redesignizează în așa fel, încât ajung să semene cu muzeele. Bienala de la Veneția a devenit întruchiparea a ceea ce se întâmplă în genere în țările dezvoltate: spațiul public, necomercial al muzeului nu poate ține piept concurenței la nivelul pieței de artă. Așa cum am auzit, la muzeul din Los Angeles a fost numit director un dealer de artă. Mă tem că aceasta este evoluția logică a evenimentelor…
  4. Am văzut pavilionul rus la Giardini și expoziția lui Prigov, realizată de Ermitaj. Spațiul de arhivă din expoziția lui Monastîrskii a fost un gest subversiv la adresa carnavalului din jur, iar dacă aș fi avut timp, aș fi răsfoit cu plăcere toate documentele (acțiunile „AC” – n.r.). Cu toate că din perspectiva publicului larg și, mai general, din aceea a înțelegerii conceptualismului moscovit, totul a fost cam sec. Expoziția lui Prigov transmitea energia artistului prin proiecțiile gigantice de sus în jos, însă dat fiind că cele mai bune lucrări ale lui sunt cele textuale, și nu materiale, a fost foarte dificil să ajungă la public, care, în fond, nu înțelege rusa deloc.

 Traducere de Igor Mocanu

Apărut şi pe OpenSpace.