De ce e atât de sexy neoliberalismul?

Lucian T. Butaru
Lucian T. Butaru – lector dr. Universitatea Babeș-Bolyai. Interese de cercetare: Stat, comunitate și structuri de putere, Discursul privind inegalitatea. Cursuri și seminarii: Istoria Europei, Istoria Antisemitismului. Publicații: diverse articole și cartea Rasism românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din România până la Al II-lea Război Mondial, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2010.

E stânga utopică și dreapta realistă? Sau invers? Sau ambele sunt utopii vizavi de o realitate umană care, așa cum remarca Hannah Arendt, scapă mereu din „cămașa de forță a logicii”[1]? Cred că e ușor de imaginat că oricare din răspunsuri poate fi „demonstrat”, dacă alegem bine exemplele și dacă abuzăm cu dexteritate de etichete. Ca urmare, discuția, rămasă mereu în coadă de pește, poate părea obositor de răsuflată, iar dialogul poate părea o sumă de monologuri insolubile, bazate mai degrabă pe credințe decât pe argumente. De aceea, poate că e mai bine să începem invers, de la credințe. Propun ca bază a discuției un răspuns, aparent paradoxal sau aparent facil, care anulează întrebările, dar nu închide discuția. Și anume, dacă suntem de acord că atât realitatea cât și ideologia sunt chestiuni care țin de credințe, toate cele trei răspunsuri sunt adevărate.

Nu cred că e cazul să mai zăbovim asupra componentei utopice a discursului stângii. Cât despre discursul dreptei, dacă mai are cineva dubii, poate consulta textul lui Gabriel Chindea, „Echivocul neoliberalismului: ideologia puterii sau opiul clasei de mijloc?” Despre relația cu realitatea se poate vorbi ceva mai mult. Dar, deocamdată, m-aș rezuma la a spune că Teodor Herzl, inventatorul Israelului, a arătat că cel mai realist lucru e o utopie bine făcută. Nu s-a înșelat în mini-profețiile lui decât atunci când încerca să fie realist.[2]

Două tipuri de propagandă și limitele lor

Dacă ar fi să reformulăm cele trei întrebări, într-un mod rezolvabil și într-un mod care să țină seama de mizele actuale fierbinți, ar trebui să punem întrebarea în felul următor: de ce e atât de sexy liberalismul pentru marele public? E o utopie crudă, inumană, care nu servește interesele celor mulți (adică marele public), dar care îl seduce mereu. Răspunsul nu se află nici în diabolica natură umană, nici în predispozițiile morbide ale sufletului, așa cum ne sugerează industria divertismentului, ci în diferențele privind propaganda, în modul în care au fost construite cultural cele două tradiții propagandistice concurente.

Din cauza votului cenzitar și a altor restricții legale, stânga a intrat în jocul politic stând pe banca de rezervă. În momentul în care autoritățile din diversele state europene au acceptat să considere cetățenii mai puțin bogați ca fiind suficient de maturi pentru a vota, trecuseră deja decenii bune de politică „democratică”. Iar obstrucțiile n-au încetat nici în noul context. De asemenea, întâmplarea a făcut ca, de-a lungul timpului, un număr impresionant de intelectuali rafinați să contribuie la modelarea discursului stângii. Ambele chestiuni au favorizat o poziție reflexivă, reactivă, presărată cu amenințări, o combinație nu tocmai fericită între nerăbdare și critică. În schimb, de cealaltă parte a baricadei, dreapta nu avea de ce să facă apel la amenințări, decât în cazul în care propagandiștii erau imbecili. Era futil să amenințe, din moment ce au avut foarte multă vreme bățul și morcovul la dispoziție. Deci, aparent era mai puțin violentă în ofertă. Parodiind limbajul de lemn, am putea spune că, pentru dreapta, violența nu se discută, se execută. În plus, ideologii dreptei au descoperit mult mai târziu gustul pentru critica sistemului. Abia sub denumirea de libertarieni, ideologii dreptei au început să producă o opoziție de dreapta guvernărilor moderate de dreapta. Nu vreau să spun că atitudinea critică ar fi condamnabilă în vreun fel. Din contră, faptul că dreapta și-am mai rafinat platitudinile este un binevenit pas înainte, o premiză necesară pentru mai mult rafinament în politică.

Totuși, deocamdată, jocul pentru marele public (sau împotriva lui) nu se poartă cu rafinamente critice, ci cu platitudini, aproximații și false certitudini. Iar marea masă a activiștilor dreptei se descurcă admirabil, tocmai pentru că nu este încă suficient de rafinată pentru a critica vicierea mecanismelor de piață de către stat – sau alte și alte nereguli reclamate de către micul club al libertarienilor. Pentru dreapta ordinară, sau cel puțin aceasta este imaginea dominantă pe care o transmit, atât societatea cât și sistemul în care trăim sunt liberale, pentru că sunt capitaliste (sic!). Deci, între realitate și ideologie nu există rest – doar variațiuni. Cu alte cuvinte, ei au de partea lor o realitate, iar stânga doar o poveste. În această optică, singura realitate a stângii se ascunde jenată după mustața lui Stalin.

Astfel, deja avem jumătate de răspuns la întrebarea privitoare la seducție. Cealaltă jumătate este oferită de discursul stângii. În varianta sa rafinată, stânga e mult mai agilă în a vedea și critica restul dintre ideologie și realitate – în termeni tehnici: autocritică. Atât reformele adoptate sub presiune sindicală sau mass-media de către mediul economic, cât și reformele implementate de către social-democrați sunt de cele mai multe ori văzute ca supape de defulare ale capitalismului. Dar capitalismul nu are neapărat nevoie de social-democrație pentru prevenția revoluției. Există creștini-democrați, populiști, filantropie, caritate, biserică și, nu în ultimul rând, aparatul represiv. Pe de altă parte, deși nu cu mai mai puțin rafinament, intelectualii stângii sunt prea tranșanți atunci când aplică procedeul în analiza realizărilor dreptei: capitalismul e atât ideologie, cât și realitate. Ceea ce nu e neapărat fals, dar, din punct de vedere strategic, confirmă involuntar platitudinile ideologilor dreptei. Iar confirmările se completează dacă adăugăm componenta mai puțin rafinată a stângii, care asumă realizările stalinismului intrând, astfel, în capcana ideologilor dreptei care au exagerat cu tușele groase în condamnarea comunismului real.

Care e imaginea transmisă publicului de monologurile puse în oglindă? Este cel puțin una deformată: lumea în care trăim e tolerabilă datorită liberalismului. De ce? Pentru că marele public se ghidează după prezent și, eventual, după experiențele trecutului. Iar pentru propriile-i convingeri primește confirmări, atât de la stânga, cât și de la dreapta, care susțin ideea că lumea de azi e produsul neoliberalismului – iar utopiile stângii, atunci când au devenit realitate, au transformat crima în statistică.

Două sisteme politico-ideologice și limitele lor

Sursa confuziilor provine de la faptul că, în practică, ideologiile nu sunt chiar monologuri, iar în practică nu sunt atât de insolubile precum apa și uleiul. Sunt nevoit să fac apelul la banalități, deoarece tocmai la chestiunile elementare stăm cel mai prost. Ideologiile comunică, negociază și înclină balanța când într-o parte, când în alta; cu toate că, structural vorbind, ponderea dreptei a fost dominantă. Dar întrebarea corectă nu este care ideologie a pus sistemul în funcțiune, ci care l-a făcut tolerabil. Dacă facem abstracție de ideea că omul se adaptează la aproape orice dacă e dus cu zăhărelul, lumea de azi e tolerabilă datorită reformelor impuse, prin presiune sau prin guvernare, de către stânga. Dacă o luăm cronologic, putem aminti interzicerea utilizării copiilor în fabrici, scurtarea continuă a timpului de muncă, asigurări sociale și asistență, concedii plătite, reglementări de tot felul ale contractelor inegal stabilite, etc. Și putem întări faptul că, în momentul de față, când, în numele eficienței, dreapta lucrează la diminuarea acestor câștiguri, stânga se opune atât cât îi permite jocul democratic – măcar ieșind în stradă. Iar în aceste condiții, deja putem reformula retoric întrebările inițiale: dintre cele două utopii, care este realitatea care ne place?

Dacă e să luăm în calcul limitele a ceea ce poate face stânga, trebuie să deplângem, în primul rând, eșecul propagandistic care o ține adesea departe de putere. Dacă e să intrăm mai în profunzime, trebuie să facem din nou apel la istorie. Cele două ideologii surori, liberalismul și socialismul, ca moștenitoare ale iluminismului, pornesc de la un consens banal: lumea poate fi o lume mai bună, prin libertate. Diferențele majore au apărut datorită faptului că lumea a fost (și este) înțeleasă, în ambele cazuri, prin modurile în care a fost (sau poate fi) transformată. Praxisul, modelat de întâmplări și interese conjuncturale, a modelat, la rândul său, afirmativ sau negativ, cele două ideologii concurente. Stânga a înțeles din transformările revoluționare că democrația a adus libertatea, deci mai multă democrație înseamnă mai multă libertate. Dreapta a înțeles din lupta împotriva tiranului că mai multă economie înseamnă mai multă autonomie, deci mai multă libertate. Totuși, asimilarea statului democratic cu tiranul vechiului regim este, dacă cităm pe înțelesul lor, cel puțin „o încremenire în proiect”. Astăzi există firme multinaționale mai puternice decât multe state.

Limitele celor două practici concurente sunt date de către una și aceeași problemă: lipsa de transparență. Și, în ambele cazuri, rezultatul este un plus de exploatare, un minus de reprezentare și o reproducere a structurilor de putere chiar și atunci când nu sunt performante.

În cazul stângii, analiza e simplă. Lipsa de transparență politică duce la dictatură, iar dictatura e cu atât mai eficientă cu cât mai multe aspecte ale societății sunt normate politic. Iar pe cât de simplă e analiza, pe atât de simple sunt soluțiile. În plus, o mare parte dintre ele sunt deja aplicate și au dovedit că sunt funcționale, minimalizând riscul dictaturii. La acestea pot fi adăugate multe altele: moțiunea populară în interiorul ciclurilor electorale, eliminarea pragului minim de reprezentare în Parlament, votul uninominal pe liste[3], alegerea democratică a decidenților în justiție, finanțarea exclusiv publică a partidelor, pedepse aspre pentru fraudă și corupție, pedepse exemplare pentru încălcare legii de către cei din instituțiile care trebuie să o vegheze, reglementări care să decupleze puterea economică de alte tipuri de putere[4], etc.

În cazul dreptei, analiza e mai complicată, iar soluțiile sunt de domeniul fanteziei, deoarece democrația politică nu poate fi înlocuită cu o presupusă selecție economică a bunelor practici.

În primul rând, cuvintele precum nedreptate, responsabilitate și multe altele nu prea încap în imaginarul dreptei. Dar nu aceasta e problema, ci faptul că nici produsele substituibile nu funcționează rezonabil. Corporate Social Responsibility, dincolo de faptul că funcționează ridicol și marginal, este intens combătută de ideologii dreptei radicale precum Milton Friedman. Cu alte cuvinte, nu se vrea și e fantezist să poți vota bune practici economice cumpărând produsul X în locul lui Y. Iar asta nu doar datorită faptului că alegerile cumpărătorului sunt superficiale și urmăresc adesea interesul imediat (raportul satisfacție marginală/preț), ci mai ales din cauza faptului că nu există transparență decât în rarele cazuri în care statul obligă la așa ceva. Pe etichetele produselor nu găsim rubrica „ingrediente sociale”: folosim minori, utilizăm în scopuri personale secretara, plătim salarii de mizerie, ne doare-n cot că poluăm, după noi potopul, etc. Eventual putem găsi minciuni despre contrariu. Nu apar, în mod benevol, nici măcar avertismente privitoare la riscurile la care se expune consumatorul direct. Singurul principiu e: cască ochii dacă nu vrei să iei țeapă! Vă puteți imagina toți consumatorii hiperbazarului neoliberal ca fiind experți în drept, chimie, sau în orice ar necesita acel „cască ochii”!?

În al doilea rând, mass-media exclusiv privată nu poate corecta relele practici mai mult decât o face piața. Chiar dreapta care ne conduce țara urlă că mass-media este „mogulizată” – adică, formulând mai puțin vulgar, e dominată de trusturi. Mass-media descurcă greu în calitatea de câine de pază al democrației. Cum se va descurca în cea de câine de pază al economiei? Imaginați-vă doar cât de incendiare pot fi dezvăluirile împotriva marilor plătitori de publicitate.

Ultima redută a bunelor practici e falimentul. Dar instituția falimentului nu poate funcționa precum o moțiune de cenzură, deoarece așa cum pe piața mass-media concurența viziunilor e minimalizată prin supra-abundență informațională, tot așa, pe orice piață nereglementată, de cele mai multe ori, concurența poate fi eliminată de monopoluri care își permit să scadă prețurile temporar, sau pe durată mai mare, pentru a scoate în afara jocului competitorii. Iar dacă nu, de ce să nu îi cumpere. Deci, soluțiile propriu-zise nu sunt decât retragerile individuale, adeseori nereprezentative statistic. Întotdeauna au existat (și vor exista) cumpărători nemulțumiți. Sau, în cazuri limită, dacă sunt scoși de pe piață, țeparii vor reveni sub alt nume. Cine i-ar putea împiedica? Bunul simț? Cască ochii! Iar, dacă analizăm și propunerile dreptei radicale, abisul se adâncește. Privatizarea justiției, violenței, emisiunii de monedă, etc. nu sunt noutăți care să merite a fi dezbătute iar mai apoi testate. Le-am avut deja, în feudalism. Probabil, datorită inerției generate de cutume sau de acumulările culturale, situația în neo-feudalism nu s-ar degrada chiar peste noapte, ci direct proporțional cu degradarea sistemului de transmitere și dezvoltare a acumulărilor culturale. Noile probleme nu ar mai fi chiar seducătoare, dar ar rămâne… realiste, deoarece realitatea este ceea ce facem din ea să fie.

Concluzie

Poate fi imaginată o extindere treptată a câmpului politic, o democratizare a mai multor paliere ale vieții sociale. „Mai multă democrație înseamnă libertate” este un slogan cu acoperire în practică, dacă se reduce corupția. Trendul relevat de duratele ceva mai lungi ale istorie susține această ipoteză. În schimb, sloganul „mai multă economie înseamnă libertate” este valabil doar în societățile în care încă nu există libertate. Piața dorințelor nu se poate substituii votului politic, iar deciziile consumatorului și contractele nereglementate nu pot înlocui deciziile democratice și contractul social. Și poate că marele public ar merita mai puține monologuri și mai multe dezbateri accesibile, referitoare la temă – nu de alta, dar este bine să știi ce îți dorești.

___________________________

[1]  Hannah Arendt, Originile totalitatrismului, Humanitas, 2006, p. 579.

[2] De exemplu, i s-a părut de neconceput să faci apetisantă pentru epoca modernă o limbă moartă precum ebraica; o limbă în care nu puteai să ceri un bilet de tren – deoarece profeții scăpaseră din vedere acest aspect.

[3] Dacă sunt întrebări, voi lămuri ce  înțeleg prin aceasta.

[4] Idem.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole