Intelectualii de stânga, față în față cu România

Cotidianul Jurnalul a realizat un interviu cu Vasile Ernu (coordonator CriticAtac) şi Bogdan Ghiu (colaborator CriticAtac) în care s-a discutat despre „intelectualii de stînga”, „problemele stîngii” etc. dar şi despre platforma CriticAtac. Iată varianta integrală a interivului. Întrebările şi introducerea aparţin doamnei Mihaela  Suciu/Jurnalul.

O nouă mișcare de intelectuali, de stânga, numită CriticAtac, s-a născut în România. Reprezentanții săi, Bogdan Ghiu și Vasile Ernu, cred că e momentul ca societatea civilă să iasă din logica trocului cu puterea, impusă de intelectualii lui Liiceanu, și să se implice activ într-o țară cu prea multe „suflete moarte”, în care o elită se ocupă cu comercializarea lor. (Mihaela Suciu/Jurnalul)

De ce ați ales să creați și să vă asumați o mișcare culturală de stânga?

Vasile Ernu: Mi-am asumat public această poziţie de stînga încă din vremuri în care stînga era (şi încă mai este într-o bună măsură) tratată de elita culturală română ca o patologie. Cum îmi place mie să spun: stînga şi dreapta nu sînt boli mintale, ci moduri de reflecţie. Cred că trebuie să ne asumăm fiecare o viziune asupra politicului. Totul e să fim coerenţi şi consecvenţi cu noi înşine şi cu valorile în care credem. În România, o ţară cu o lungă tradiţie conservatoare, unde pînă şi comunismul real a fost de dreapta şi a promovat un naţionalism destul de vulgar, a fi de stînga nu e foarte comod. Dar convingerile trebuie să ni le asumăm.

Cînd am pornit CriticAtac.ro am vrut să facem o platformă pentru diverse grupuri şi intelectuali care sînt mai puţin vizibili şi care se revendică din alte zone decît cele dominante. S-a creat o masă critică care face posibilă apariţia unui nou mod de reflecţie şi acţiune politică.

Bogdan Ghiu: Nu ştiu dacă se poate vorbi, deocamdată, de o mişcare, aşa cum era moda în secolele XIX şi XX. Eu i-aş spune mai degrabă platformă, iar până una alta, în loc de stânga, aş spune critică. Dacă a nu lua de bun, revelat-natural, nimic din ce există, dacă a şti că tot ce e şi bun, şi rău se face colectiv, de către oameni, şi că ideea de creaţie politică, socială, culturală trebuie să rămână infinit deschisă înseamnă stânga, atunci stângă să fie. Stânga, în această accepţie largă, de la care prefer să pornim, înseamnă menţinere a deschiderii, nemonopolizarea şi neblocarea jocurilor de putere.

De ce nu o mișcare fără asumare ideologică?

V.E.: Eu, personal, nu cred că un om poate fi apolitic şi lipsit de ideologie. Doar maşinile şi îngerii pot fi probabil apolitici, asexuali şi fără ideologii. În ce priveşte oamenii, şi aceasta o ştim de cîteva mii de ani, nu pot fi în afara politicului şi ideologiei. Cred că sîntem printre puţinele ţări în care găseşti un număr atît de mare de intelectuali care se declară apolitici şi nonideologici. Ceea ce nu înseamnă că ei chair sînt apolitici şi nonideologici, în paranteză fie spus. Dispariţia politicului şi a asumării ideologice duce la apariţia represiunii şi abuzului. Cînd te retragi din politic şi „rezişti prin cultură” atunci apar monştri ceauşişti.

B.G.: Încă nu este vorba propriu-zis de o ideologie, iar cel puţin în ceea ce mă priveşte sunt împotriva oricăror ideologii, care, tocmai, închid lucrurile în scheme, fie şi pentru a da iluzia că acestea pot fi „atacate”, „rezolvate” mai uşor. Ceea ce nu e niciodată cazul. Dar dacă va fi să fie vorba de o ideologie, ea abia acum se creează, tocmai pin intermediul acestei platforme deschise de discuţii şi analize.

De ce nu o mișcare de centru?

V.E.: De ce de centru, dacă eu cred în stînga? Într-o ţară precum România unde doar oportunismul este ideologia îmbrăţişată de o mare parte a politicienilor şi intelectualilor, centrul devine foarte aglomerat. Căci centrul este locul oportuniştilor prin excelenţă. La noi, pînă şi extremiştii devin de centru. Cred că trebuie să mai răsfirăm puţin centrul şi să luăm poziţii clasice mai clare.

B.G.: Pentru simplul motiv că centrul nu există. Centrul nu poate fi construit, nu poate fi un obiectiv politic, ideologic. „Centrul” rezultă, e o iluzie retrospectivă, atunci când într-un câmp politic lucrurile merg mai curând bine. Când o societate e mulţumită, liniştită, nu echilibrată, ci ne-dezechilibrată, atinge o stare instabilă de „centru”.

E o formă de a vă opune intelectualilor de dreapta, reprezentați de domnii Liiceanu, Pleșu și Patapievici?

V.E.: Noi nu ne definim prin reacţie la ceva, ci prin ceea ce oferim. Nu veţi vedea prea des texte care să discute poziţiile celor în cauză, căci nu intră în aria noastre de interese. Altele sînt temele şi modul de reflecţie şi dezbatere pe care-l propunem. E loc pentru toată lumea. Monopolurile trebuie sparte şi oferite alternative. CriticAtac e un grup independent de analiză ideologică şi dezbateri care vrea să stabilească o nouă agendă, dincolo de temele călduţe din mainstream-ul intelectual. Nu ne interesează temele comode, plăcut îmbrăcate în „piele ecologică”. Încercăm să scoatem în faţa oameni noi, să aducem critici ideologice, politice, sociale care să iasă din logica electorală sau din simple jocuri de culise pentru funcţii, demnităţi. Asta spunem şi în „manifestul” nostru.

B.G.: Acest simplu moment reactiv a existat, dar a trecut. Dacă o parte dintre noi nu l-am fi depăşit, nimeni nu ar fi trecut la fapte. Dar acum am deschis şantierul, şi, împreună, am început să construim. O stângă, dacă vreţi. În România, comunismul a fost un fascism, un, aşa cum i s-a spus, naţional-comunism. Tocmai aici şi tocmai acum lipseşte, deci trebuie creată, din foarte puţine resturi, deci aproape din nimic, o stângă.

În campania electorală din 2009 o masă de intelectuali s-a delimitat de mișcarea domnului Liiceanu și a susținut candidatul la președinție al PNL, pe domnul Crin Antonescu. Acești intelectuali rămân fără reprezentativitate ideologică, deoarece nu mai au loc în zona Liiceanu, dar nu sunt nici de stânga…

V.E.: Cu toate că în zona dreptei conservatoare e aglomeraţie, şi din acea zonă vin foarte multe nemulţumiri pentru că nu se mai regăsesc în liderii ei. La stînga nici nu au existat astfel de lideri. Eşecul dreptei conservatoare intelectuale e trist, căci ea nu a reuşit să propună mai nimic în afară de nişte adeziuni politice faţă de care şi-a pierdut autonomia critică. Ei au devenit însăşi puterea, chiar dacă acum mimează nemulţumirea şi se victimizează la TVR1 la ore de maximă audienţă şi la conferinţe în hotele de 5 stele. Un adevărat „memorial al durerii caviar”. În acest sens e îmbucurător că se încearcă crearea unor noi platforme de analiză şi dezbatere atît pe palierul stîngii cît şi al dreptei. Cred că etapa grupurilor GDS-Păltiniş-Condamnarea comunismului s-a încheiat de ceva vreme. Doar spectrele lor mai bîntuie spaţiul public românesc.

B.G.: Dacă sunt intelectuali adevăraţi, vor reuşi să se auto-reprezinte. Dacă nu, vor scufunda corabia autonomiei câmpului intelectual vânzându-se puterii – de dreapta, de stânga, nu contează – aşa cum au făcut deja cei pe care i-aţi amintit mai sus. Eu am o viziune, poate, mai „poetică”, dar şi „mai” radicală, pe verticală (dominanţi/dominaţi, putere/supuşi), nu pe orizontală (dreapta/stânga). Orice putere tinde să devină dominaţie, adică de „dreapta”, chiar dacă, ideologic, adică declarativ, e de stânga. Când vom revizita în acest sens conceptul de putere, poate vom putea şi să re-creăm (ca din nimic!) o stângă. Dreapta îşi poate permite să fie dată, spontană, imediată, „naturală”. Stânga, ale cărei reflexe sunt etice, trebuie de fiecare dată construită, imaginată. 

Veți susține politicienii în campaniile care vor urma?

V.E.: Teoria mea este simplă. Faţă de grupurile de putere trebuie să te plasezi la o distanţă care să-ţi permită lupta: să nu te plasezi în afara cîmpului politic, adică prea departe, dar nici prea aproape. Apropierea prea mare face lupta imposibilă şi duce la dizolvarea spiritului critic. Cred că în acest moment cea mai reală politică care se poate face este în afara politicii de partid, dar fără a renunţa la presiunea faţă de politicieni şi partide. În acest moment trebuie să găsim mecanisme prin care să facem presiune faţă de partide. Trebuie să încercăm să le impunem agenda noastră, măcar parţial. De aceea trebuie să venim cu teme mari şi semnificative pentru societatea românească, cu platforme, soluţii etc. E greu, dar nu imposibil. Luptele se pot duce cu diverse instrumente: de la texte la mişcări de stradă.

B.G.: Numai în măsura în care vor învăţa să asculte ce avem să le spunem şi, mai ales, modul dialogal, deschis, colectiv de a cerceta problemele. Când vor înceta, altfel spus, să se creadă ei înşişi intelectuali, adică să-i dispreţuiască pe intelectuali, dându-le, cu alte cuvinte, dreptate celor mai sus-numiţi care pur şi simplu au dizolvat autonomia şi consistenţa, demnitatea câmpului intelectual predându-se unei puteri, oricare ar fi ea. Deci, personal, pe faţă, dintre politicienii deja prezenţi, nu mă văd susţinând pe nimeni.

Ce relație ați putea avea cu partidele de stânga, mai ales cu PSD?

V.E.: Din păcate, partidul care se declară de stînga nu ne reprezintă. Dacă eu mă declar de stînga şi ei se declară de stînga, iar între noi există o prăpastie greu de trecut, atunci cineva are o problemă. Şi vă garantez că problema nu e la mine. Dar e de discutat. Atunci, eu, ca simplu cetăţean şi intelectual de stînga trebuie să-i trag la răspundere, să fac presiuni asupra lor ca să-şi definească clar ce sînt şi ce vor. Care e proiectul lor de ţară de fapt? În acest moment, ei sînt mai degrabă un partid de factură neoliberală. Dacă ar exista o iniţiativă de redefinire ideologică şi reformare atunci am mai discuta. În acest moment ei sînt pentru mine la fel de nocivi ca şi PDL, un alt mutant ideologic care-şi schimbă ideologia la fiecare anotimp.

B.G.: Pentru că aţi folosit pluralul, voi spune că în România încă nu există partide de stânga. De-asta nu mă interesează ideologia, care se poate reduce la vorbe goale, ci faptele, mai mult: reflexele, habitusul. Un om autentic de stânga poate fi recunoscut după patos, curiozitate, reflexe etice. În ceea ce priveşte PSD-ul, cu chiu, cu vai, se străduieşte să ajungă în anii ’80 occidentali: abia descoperă cu delicii caviarul politicii după ce a reuşit, cu greu, să renunţe la bască…

Care sunt ideile, temele, atitudinea care v-ar putea apropia de o potențială colaborare sau susținere a PSD sau, de ce nu, a USR, dacă este cazul?

V.E.: În societate, fiecare grup social, cultural, politic îndeplineşte o anumită funcţie. Funcţia noastră nu e acea de „colaboratori”, ci de critici, un soi de „cîini de pază” a ideilor care au grijă ca „turma” să ţină direcţia spre o anumită ţintă. Scuze că folosesc metafora turmei şi a ciobanului, dar sîntem popor de păstori. Noi trebuie să avem grijă şi să forţăm ca „turma” să ajungă la tuns, muls sau adăpat la timpul potrivit. Însă, deocamdată, lupii fac legea. Cu siguranţă nu trebuie să aşteptăm doar de la ei soluţii, ci trebuie să producem teme şi soluţii sau direcţii de soluţionare. Ceea ce numim societate civilă trebuie să se intersecteze cu liderii politici, cel puţin pentru a le reaminti că existăm şi că ne reprezintă.

B.G.: Respectul pentru intelectuali, pentru artişti, creativitatea politică, nu doar reactivitatea politică, fineţea observaţiei mişcărilor de fond din societate, capacitatea şi dorinţa de a discuta despre refondarea socială a democraţiei, a însăşi ideii  de reprezentativitate politică, de mandat. De exemplu. Dar politicienii actuali apucă politicul deja dintr-un punct mort, cînd lucrurile, măcar la stînga, ar trebui, ca orice bolnav grav, redeschise, adică discutate şi dezbătute mult în amonte.

Care sunt problemele pe care vreți să le aduceţi în fața publicului

V.E.: Dacă ne uităm în perioada postcomunistă agenda tematică impusă de intelighenţia locală este foarte sărăcăcioasă. În afară de anticomunsimul furibund transformat de mult într-o marfă profitabilă şi materie care aduce joburi nu prea putem vorbi de mari teme puse în circuit. În mare parte, agenda socio-politică a fost impusă pe filiera UE, iar ai noştri au preluat noul „limbaj de lemn” pe care l-au transformat într-o mantră universală. Cred că e timpul să aducem noi grile de interpretare şi să depăşim mitul „capitalismului cu faţă umană”. Trebuie să repunem în discuţie legitimitatea privatizării acestei societăţi postcomuniste prin care încearcă să se legitimeze mai totul în societatea noastră postcomunsită. Trebuie să readucem în discuţie marile teme legate de educaţie, de sistemul sanitar, de asistenţă socială, de regimul muncii, de sistem sindical, etc. Sub ochii noştri se construieşte o societate în care un grup restrîns monopolizează mai toate resursele şi îşi votează legi pentru a se proteja de cei mulţi şi neputincioşi. Iar intelectualitatea noastră conservatoare este părtaşă la construcţia acestei lumi. Solidaritatea şi compasiunea pentru cei mulţi şi sărmani e pe cale să se dizolve. 

B.G.: Reîntemeierea democraţiei, a însuşi sistemului politic, rediscutarea categoriilor politice. Deplasarea accentului de la momentul electoral la exercitarea mandatului, cînd oamenii politici devin regi. Cum putem interveni între alegeri fără a ne dori neapărat să preluăm (revoluţionar sau nu) puterea, cum putem exercita indirect-efectiv puterea, cum am putea fi permanent consultati.

Societatea civilă pare să fi murit de ceva vreme. În mass-media, dincolo de opoziție doar Opoziția și sindicatele critică politicile publice. Cum vă gândiți să echilibrați această situație?

V.E.: Cred că societatea civilă a intrat în colaps odată cu venirea la putere a Convenţiei democrate. De ce? În primul rînd, din cauza proastei înţelegeri a politicului şi a funcţiei sale. Pentru ei politica se împarte în buni şi răi, în ai noştri şi ai lor, iar societatea civilă a uitat că trebuie să fie autonomă şi să nu devină parte a unui grup politic sau altul. Cînd au venit la putere „ai noştri”, aşa-zisa societate civilă a ajuns la putere şi a făcut ce au făcut şi „ai lor”. Opoziţia nu-şi îndeplineşte funcţia, iar sindicatele au intrat în zona minată a puterii şi bussinesului. În acest moment trebuie regîndite multe lucruri. Trebuie create noi grupuri şi forme de luptă şi de rezistenţă social-politică, noi reţele. Trebuie să reînvăţăm lecţia secolului XIX. Stînga a avut succesele pe care le-a avut, a schimbat regulile jocului şi a cîştigat atîtea bătălii pentru că a reuşit 2 lucruri importante: s-a axat pe educaţie pornind de foarte jos (o educaţie a maselor) şi a construit structuri social-politice de lungă durată (partide, sindicate etc). Dreapta conservatoare este interesată de familie şi proprietate. Mai bine zis, de familiile cu proprietate, căci ele sînt date de Dumnezeu. Noi nu prea credem în „dat natural”: drepturile nu sînt date  ci se cîştigă prin luptă.

B.G.: Probabil că va trebui să scoatem şi să extindem platforma în realitate, în medii reale, eventual prin înfiinţarea de cluburi. Oricum, nu vom mai putea rămîne mult timp doar în mediul virtual, între noi.

Cum vor ajunge mesajele dvs la publicul larg, astfel încât să și schimbați ceva în modul de a privi construcția socială, politică?

V.E.: În ziua de azi nu circulaţia informaţiei e problema majoră. La acest capitol stăm destul de bine. Problema mare este cum să construieşti grupuri, reţele care să producă reflecţie şi acţiune politică. Trăim într-o epocă de fragmentare şi atomizare socială în care e greu să mai aduni laolaltă oameni care să lupte pentru ceva. Trebuie să reînvăţăm să visăm, să ne solidarizăm şi e timpul să renunţăm la ceea ce istoricul Murgescu numea „egoismul elitelor” care a făcut ravagii în istoria noastră.

B.G.:………………..

Deocamdată, aveți doar un ziar online, criticatac.ro. Cum ajunge un intelectual să se manifeste pe platforma dvs?

V.E.: Să fiu puţin ironic: sîntem mai mulţi, dar încă nu ne cunoaştem, însă cînd ne întîlnim, ne recunoaştem. De cîteva luni de cînd activăm am descoperit o mulţime de oameni care se regăsesc în ceea ce facem şi vor să scrie sau să facă ceva în acest sens. Am descoperit diverse grupuri şi indivizi care fac o mulţime de lucruri interesante şi care pot crea o masă critică, noi reţele de acţiune social-politică. Sînt şi grupurile mai vechi precum Idea sau GAS de la Cluj. În zona artistică sînt iarăşi multe grupuri importante. Sînt şi o mulţime de grupuri noi de activişti social-politici. Noi încercăm să le oferim loc de expunere şi dezbatere. În următoarea perioadă pornim o serie de conferinţe şi dezbateri publice în oraşele din ţară. E important ca aceşti oameni şi grupuri să se cunoască şi să aibă contacte reale, fizice, nu doar virtuale. Ne vom gîndi şi la acţiuni comune, printre altele .

B.G.: Simplu: propunînd teme sau analize consistente, direcţii de atac, de critică. Arătînd că doreşte să construiască în colectiv.

Cum arată intelectualul care aderă la mișcarea dvs?

V.E.: E un intelectual care în primul rînd îşi pune întrebări incomode şi are curajul să gîndească şi să acţioneze şi altfel decît ceilalţi. Sînt intelectuali din zone periferice. Eu am convingerea că dinspre periferie vor veni lucrurile cu adevărat importante. În zona centrală a establishmentului, lucrurile sînt descompuse. Acolo este autosuficienţă şi lipsă de curiozitate. Intelectualul care crede că „el şi Dumnezeu formează majoritatea” nu ne interesează.

B.G.: Arată a intelectual, pur şi simplu! Intelectualul, pentru mine, e o fiinţă fără stare, animat de curiozitate umanistă, mereu pe drumuri (măcar cu mintea şi cu inima), interesat de umanitate în infinitul ei, nu în falsa ei reductivitate ideală, gata să apere cauze neapropiate, care, altfel spus, nu-şi iubeşte numai aproapele, familia imediată, întotdeauna restrînsă, casa, zidul, mormîntul. O fiinţă aventuroasă şi capabilă de patos.

Unde au greșit domnul Liiceanu și intelectualii de dreapta care i s-au aliat?

V.E.: …..

B.G.: Văd că aveţi o marotă cu acest domn… Aşa cum am mai spus, faptul că au scufundat bărcuţa cîmpului intelectual vînzînd-o unei puteri care nu are decît cel mult o preţuire scurt instrumentală pentru intelectuali mi se pare un gest sinucigaş făcut în contul tuturor intelectualilor, a înseşi ideii de intelectual. În momentul de faţă, „trădarea cărturarilor” aceasta e, ei o încarnează. Pentru mine nu contează dacă e o putere de dreapta sau de stînga. Orice putere tinde să fie mai curînd, structural, nu ideologic, de „dreapta”. Abia în această accepţie post-ideologică, structurală, pentru ca puterii nici măcar să nu-i treacă prin minte să devină (cum îi e înclinaţia) „absolut absolută”, cum spune Michel Foucault, intelectualul trebuie să rămînă, inventînd-o tot timpul în colectiv, cooperativ, de „stînga”.

Unde se află România acum și unde credeți că ați putea dvs să o faceți măcar să-și dorească să ajungă?

V.E.: Cred că în acest moment, nu ştim bine unde se află România. Noi nu ştim nici măcar ce cetăţeni mai are şi pe unde. Sîntem o ţară vampirizată, cu cetăţeni prinşi între diverse lumi, nici vii-nici morţi. Sîntem o ţară cu multe „suflete moarte”, cu o elită care le comercializează cu mult succes. România se avîntă spre nicăieri, căci nu are un proiect, e foarte atomizată şi ruptă în zeci de grupuri de interese. Punctul de pornire este conştientizarea unei întrebări fundamentale care trebuie să ne frămînte şi la care să încercăm să răspundem: în ce fel de ţară şi societate vrem să trăim? Care este proiectul nostru pe termen mediu şi lung? Răspunsul este un lung proces de dezbatere, de polemică şi de luptă social-politică.

B.G.: Îmi doresc o societate românească activă şi creativă, zi de zi, politic. O societate de subiecţi, nu de supuşi.