Multiculturalismul liberal camuflează o veche barbarie cu faţă umană

Slavoj Zizek
Slavoj Žižek este cercetător la Institutul de Sociologie şi Filozofie al Universităţii Ljubljana, şi Director Internaţional al Institutului Birkbeck de Ştiinţe Umane al Universităţii din Londra. Filosof lacanian, lucrînd în tradiţiile continentale ale hegelianismului, marxismului şi teoriei critice, devine după 1989 unul dintre cei mai reputaţi intelectuali publici pe plan mondial. Printre cărţile sale amintim: The Sublime Object of Ideology (1989), Enjoy Your Symptom! (1992), The Ticklish Subject (1999), Did Somebody Say Totalitarianism? (2001), Repeating Lenin (2001), The Puppet and the Dwarf: The Perverse Core of Christianity (2003), The Parallax View (2006), Philosophy in the Present (2010, cu Alain Badiou), The Idea of Communism (2010).

Nota redacţiei. Începînd cu această apariţie, CriticAtac (www.criticatac.ro) va prelua şi va traduce în limba română comentariile lui Slavoj Žižek.

Pe tot cuprinsul Europei, politica dreptei radicale ne inculcă tuturor nevoia unor politici anti-imigrare „rezonabile”.

 Recenta expulzare a romilor, sau a ţiganilor, din Franţa, a generat proteste peste tot în Europa – atât din partea presei liberale, cât şi a politicienilor de vârf, şi nu doar a celor de stânga. Dar expulzările au continuat, acestea reprezentând doar vârful unui aisberg de politici europene mult mai mare.

Acum o lună, o carte semnată de Thilo Sarrazin, director executiv în sistemul bancar şi considerat un apropiat al social democraţilor, a provocat un imens scandal în Germania. Acesta enunţă teza că naţiunea germană este ameninţată de faptul că li se permite prea multor imigranţi să îşi păstreze identitatea culturală. Deşi volumul, intitulat Germania se elimină pe sine [Deutschland schafft sich ab], a fost condamnat în masă, impactul imens pe care l-a avut arată că a atins un punct nevralgic.

Acest tip de incidente ar trebui analizat din perspectiva unei remanieri pe termen lung a spaţiului politic din Europa de Vest şi de Est. Până de curând, cele mai multe state europene erau guvernate de două partide politice principale, reprezentând majoritatea electoratului: un partid de centru-dreapta (creştin democrat, liberal conservator, popular) şi altul de centru-stânga (socialist, social democrat), cu partide mai mici (ecologiste, comuniste) adresându-se unei nişe electorale.

Rezultatele electorale recente, atât din vest cât şi din est, indică emergenţa treptată a unei polarităţi diferite. S-a impus acum un partid de centru care promovează capitalismul global, de cele mai multe ori pe un fond cultural liberal (de exemplu, toleranţa faţă de avort, drepturile minorităţilor de gen, religioase şi etnice). La opusul acestuia, se află un tot mai puternic partid populist anti-imigrare, însoţit la periferie de grupuri declarat neofasciste. Cel mai bun exemplu al unei astfel de situaţii se regăseşte în Polonia unde, după înlăturarea foştilor comunişti, principalele partide sunt cel „anti-ideologic” liberal de centru al primului ministru Donald Tusk şi partidul conservator creştin Lege şi Justiţie (http://en.wikipedia.org/wiki/Law_and_Justice) al fraţilor  Kaczynski. Tendinţe similare se întrevăd în Olanda, Norvegia, Suedia şi Ungaria. Dar cum s-a ajuns aici?

După decenii de speranţe întreţinute de statele asistenţiale, când reducerile de buget erau prezentate ca temporare şi însoţite de promisiunea că lucrurile vor reveni neîntârziat la normal, intrăm într-o nouă eră, în care criza – sau, mai bine spus, un fel de stare de urgenţă economică, cu nevoia imperioasă a diverselor măsuri de austeritate (reducerea fondurilor sociale, limitarea serviciilor de sănătate şi educaţie, instabilitatea locurilor de muncă) se permanentizează. Criza se transformă într-un mod de viaţă.

După prăbuşirea regimurilor comuniste în 1990, am întrat într-o epocă în care forma predominantă a exercitării puterii de stat a devenit administraţia tehnocrată depolitizată şi coordonarea intereselor. Singura modalitate de a însufleţi acest tip de politică, de a mobiliza activ oamenii, s-a realizat prin frică: frica de imigranţi, frica de criminalitate, frica de depravarea sexuală atee, frica de statul birocratic (cu întreaga povară a taxelor excesive şi a controlului), frica de catastrofe ecologice, cât şi frica de hărţuire (corectitudinea politică este cel mai bun exemplu de politică liberală a fricii).

O astfel de politică se va baza întotdeauna pe manipularea unei mulţimi paranoice – înfricoşătoarea raliere a oamenilor înfricoşaţi. De aceea, marele eveniment al primei decade din noul mileniu a fost generalizarea politicilor anti-imigraţie, tăind în sfârşit cordonul ombilical prin care acestea erau legate de partidele periferice radicale de dreapta. Din Franţa şi Germania, până în Austria şi Olanda, în noul spirit al mândriei identitare şi cultural istorice, principalele partide de acum consideră normal să sublinieze că imigranţii sunt oaspeţi care trebuie să se adapteze la valorile culturale ce definesc societatea gazdă – „e ţara noastră, iubiţi-o sau părăsiţi-o” este mesajul pe care acestea îl transmit.

Liberalii progresişti sunt, desigur, oripilaţi de un asemenea rasism populist. Cu toate acestea, o privire mai atentă dezvăluie că toleranţa lor multiculturală şi respectul pentru diferenţe trădează acelaşi deziderat al oponenţilor imigraţiei de a-l ţine pe celălalt la distanţa cuvenită. „Celălalt este OK, îl respect”, va spune liberalul, „dar nu trebuie să îmi invadeze prea mult spaţiul. Pentru că în acel moment mă voi simţi hărţuit – sunt întrutotul pentru discriminarea pozitivă, dar nu voi accepta nicidecum să ascult muzică rap la maxim.” În societăţile postcapitaliste, dreptul de a nu fi deranjat, adică de a fi ţinut la o distanţă sănătoasă de celălalt, devine din ce în ce mai mult un drept uman fundamental. Locul unui terorist ale cărui planuri mortale trebuie împiedicate este în  Guantánamo, zona liberă scutită de orice principii ale statului de drept, iar un fundamentalist ideologic trebuie redus la tăcere pentru că promovează ura. Aceste persoane sunt elemente toxice şi îmi tulbură liniştea.

Găsim astăzi pe piaţă o serie întreagă de produse excizate de proprietăţile lor nocive: cafea fără cofeină, smântână fără grăsime, bere fără alcool. Iar lista poate continua: ce ziceţi de sexul virtual sau de sexul fără sex? Sau de doctrina războiului fără victime (de partea noastră, desigur) elaborată de Conlin Powell ca război fără război? Sau de redefinirea contemporană a politicii ca artă tehnocrată sau de politica fără politică? Este ceea ce a generat multiculturalismul liberal tolerant de astăzi, ca experienţă a Celuilalt excizat de Alteritate – un Celălalt decafeinizat.

Mecanismul acestui tip de neutralizare a fost limpede exprimat încă din 1938 de către Robert Brasillach, intelectual francez fascist, care se considera a fi un antisemit „moderat”, lansând formula antisemitismului rezonabil. „Ne permitem la cinema să îl aplaudăm pe Charlie Chaplin, care este pe jumătate evreu, să îl admirăm pe Proust, jumătate evreu şi el, să îl aplaudăm pe Yehudi Menuhim, alt evreu… Nu vrem să omorâm pe nimeni, nu o să organizăm un pogrom. Dar considerăm, de asemenea, că cea mai bună modalitate de a împiedica acţiunile, niciodată previzibile, ale antisemitismului instinctiv este aceea de a practica antisemitismul rezonabil”.

Nu sunt oare guvernele noastre animate de aceeaşi atitudine, atunci când pun problema „ameninţării imigraţioniste”? După o justă respingere a populismului rasist, declarat ca „nerezonabil” pentru standardele noastre democratice, acestea autorizează acum măsuri de protecţie care sunt „rezonabil” rasiste. Sau, după cum ar spune aceşti brasillachişti contemporani, din care mulţi sunt chiar social-democraţi: „Ne permitem să aplaudăm sportivii africani sau est-europeni, doctorii asiatici, programatorii indieni. Nu vrem să omorâm pe nimeni, nu o să organizăm un pogrom. Dar considerăm, de asemenea, că cea mai bună modalitate de a împiedica măsurile violente, niciodată previzibile, de apărare împotriva imigrării,  este aceea de a practica anti-imigraţionismul rezonabil”.

Perspectiva detoxifierii de aproape, indică o trecere clară de la barbarie la barbaria cu faţă umană. Dezvăluie regresia de la iubirea creştinească a aproapelui, la favorizarea păgână a propriului trib, în defavoarea unei Alterităţi barbare. Şi deşi este prezentată ca apărare a valorilor creştine, reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa moştenirii Creştinismului.

Text apărut în The Guardian.

Traducere Sanda Watt

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole