Câte ceva despre anticomunism, stânga sa şi o altă stângă

Istoria culturală postdecembristă abundă în critici şi atacuri împotriva gândirii critice de stânga, însă e tot mai interesant modul în care se articulează acestea odată cu instituţionalizarea anticomunismului după 2004. În mod obişnuit, criticile dreptei postcomuniste au luat forma unor condamnări generale ori afurisiri: reacţii împotriva purei prezenţe intelectuale (sau chiar fizice) mai degrabă decât diferenţieri conceptuale. Din păcate, articolul recent al lui Vladimir Tismăneanu, „Marxism histrionic” (revista 22, 20 iulie 2010, http://www.revista22.ro/articol-8603.html), nu constituie o excepţie semnificativă.

De ce a găsit Vladimir Tismăneanu necesar să atace prezenţa lui G.M. Tamás? În mod paradoxal, în astfel de critici ale stângii dinspre dreapta, principalele personaje pozitive apar din planul doi: anumiţi intelectuali anticomunişti, care au deţinut poziţii de putere de-a lungul întregii istorii culturale postdecembriste, apar în postură de victime, pe plan local şi internaţional, ale răufăcătorului personaj principal şi/ sau a răului pe care acesta îl reprezintă/ încorporează. Atacurile împotriva stângii se pot transforma astfel în producţie de capital simbolic ori apeluri la strângerea rândurilor dreptei, necesare în special în situaţii de decizie. În cazul de faţă, Vladimir Tismăneanu îi prezintă marginal pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi H.-R. Patapievici în postura de dublu-victime ale atacurilor locale şovine şi „neomarxiste” – ceea ce i-ar pune în aceeaşi barcă, dacă ar fi să urmăm această logică aluzivă, pe un Vadim Tudor şi, să zicem, Alex. Cistelecan. În al doilea rând, conform unei alte teorii vehiculate de dreapta, pe plan internaţional, lipsa de recunoaştere a muncii intelectualilor români de dreapta s-ar datora unei dominări a mediilor intelectuale şi universitare, mai ales nord-americane, de către stânga. Până de curând intelectuali ca Zizek şi Badiou erau astfel de figuri emblematice ale stângii „dominatoare”, de care sfera publică românească trebuia ferită, pentru a nu mai crea alte victime. Problema s-a localizat odată ce G.M. Tamás, un intelectual cu legături directe cu România, a intrat în aceleaşi medii internaţionale vizibile. Câtă vreme G.M. Tamás a scris şi a lucrat în Budapesta şi a colaborat doar cu Clujul, totul a fost în regulă; recenta sa prezenţă internaţională e cea care a deranjat. 

De data aceasta, există premise ca dezbaterea să aibă loc, dar nu din raţiunile şi în cadrele de discuţie ale dreptei.[i] În contextul în care anticomunismul a ajuns în România la apogeul instituţionalizării sale în toiul crizei capitalismului global, dreapta intelectuală se confruntă cu situaţia paradoxală de a resimţi precaritatea etică şi academică a poziţiei şi politicilor sale tocmai în situaţia de coabitare directă cu puterea guvernamentală. Intervenţia recentă a lui Vladimir Tismăneanu ar putea să marcheze o turnură în discursul anti-stânga al dreptei din România: atacul împotriva lui G.M. Tamás, care e numit de Vladimir Tismăneanu din primul paragraf, fără drept de apel, „ideolog”, se evidenţiază negativ prin lipsa unei analize a tezelor ori textelor lui Tamás, însă Vladimir Tismăneanu are grijă să deschidă şi o pistă inedită de discuţie, care a fost deocamdată trecută pe nedrept cu vederea. Iată despre ce e vorba. 

1. Fondul a priori negativ 

Vladimir Tismăneanu scrie, într-o altă remarcă marginală: 

„În 2008, dictatorul de la Caracas i-a decernat lui Mészáros Premiul Gândirii Critice.” 

Întâi, prin ce anume e Hugo Chavez „dictator” şi mai ales, pentru cine? Pentru oligarhia capitalistă a Venezuelei, pentru neoconservatorii americani? Pentru electoratul din Venezuela? Ce anume e “demagogie” în discursul lui Chavez? Totul, liniile mari, artificiile? Departe de mine gândul de a-l apăra aici pe Chavez, care are păcatele lui, însă nu poate fi contestat faptul că a fost ales în mod democratic de două ori, în 1998 şi 2006, a supravieţuit în 2002 unei lovituri de stat militare (realizată cu sprijin nord-american?), iar conceptele de democraţie participativă dezvoltate în Venezuela contribuie în prezent la reânnoirea ideii înseşi de “democraţie” în întreaga lume. Noua constituţie a Venezuelei e considerată în studiile constituţionale una dintre cele mai inovatoare şi democratice constituţii statale din lume, împreună cu cele ale Ecuadorului şi Boliviei. Fără a constitui un “model”, mişcarea “socialismului pentru secolul XXI” e un fenomen politic complex, demn de analiză şi caracterizări nuanţate. Cu toate acestea, din România, de sub umbrela anticomunismului instituţionalizat, pare legitim ca Chavez să fie denunţat pur şi simplu ca “dictator” şi “demagog”, şi expulzat în trecutul “vetust”. Dincolo de Vladimir Tismăneanu, pentru presa intelectuală centrală din România, e acceptabil ca figura lui Chavez să fie folosită exclusiv în mod caricatural. Imaginea de “dictator” şi cea alternativă de clovn, vehiculate nu întâmplător în comun atât în presa culturală de dreapta, cât şi în cea de scandal, indică însă mai degrabă gradul în care viziunea neoconservatoare nord-americană a fost adoptată şi colonizată în industria culturală din România. 

Odată ce stabileşte că Chavez e un “dictator”, Vladimir Tismăneanu condamnă dintr-o mişcare un intelectual de talia lui Istvan Mészaros, pe baza asocierii cu figura afurisită, fără a însoţi afirmaţiile cu nici o analiză a operei, tezelor ori activităţii lui Mészaros. Un singur gest determină judecata. Iată ce scrie Vladimir Tismăneanu: 

“În ultimii ani, [Mészaros] s-a apropiat tot mai mult de Hugo Chavez, în care a găsit, asemeni lui Noam Chomsky, un neaşteptat discipol (şi patron) de ultimă oră. În 2008, dictatorul de la Caracas i-a decernat lui Mészáros Premiul Gândirii Critice. În contextul crizei economice actuale (dureroasă şi reală), avem de a face, în acest caz, cu o sinteză între demagogie şi o metanaraţiunea «eliberatoare». Este încă un exemplu în noua cruciadă în care nu mai contează cine sunt aliaţii, atâta vreme cât ei sunt adversarii «molohului» capitalist.” 

Sincer, nu cred că Vladimir Tismăneanu a citit “Puterea ideologiei” sau “Dincolo de capital” – cărţi ale lui Istvan Mészaros pe care le recomand tuturor, ca unul care le-a studiat critic, în detaliu, acum câţiva ani buni (şi înainte de 2008, ca să nu fie bănuieli…), cu atât mai mult cu cât termenii de “ideolog” şi “ideologie” apar atât frecvent, inclusiv în „Raportul Final”, fiind însă folosiţi aproape fără excepţie, după cum am mai semnalat, în mod pur indicativ, ca şi cum ar fi suficiente gesturile către ideologia Partidului, “dogmele marxist-leniniste”, “ideologia comunismului”, “stânga anticapitalistă” ori “G.M. Tamás” pentru a epuiza sensul şi modurile de funcţionare ale ideologiilor dominante. Să nu fiu înţeles greşit: nu cred că această carenţă conceptuală ar fi semnul vreunei inabilităţi cognitive ori academice, ci îndeplineşte un rol precis: cel de a obtura discuţia despre ideologiile dominante actuale, post-1989, cum ar fi neoconservatorismul şi neoliberalismul, prin asocierea metonimică între Ideologie şi Comunism. 

Independent de diversele restricţii conceptuale şi opţiuni politice ale lui Vladimir Tismăneanu, a-l numi pe Hugo Chavez “patronul” lui Istvan Mészaros e însă doar o insultă. Mészaros nu a făcut carieră din întâlnirea cu Chavez în 2001 şi nu a devenit angajatul acestuia. Nimeni nu e “patronul” lui Mészaros, a cărui istorie de viaţă ar merita mai mult respect. De asemenea, a susţine că Noam Chomsky e “apropiat de Chavez” e o falsificare a faptelor. Însă toate aceste remarci grele sunt marginale în economia textului, de unde întrebarea: le adresează oare autorul român aceste acuze lui Chomsky şi Mészaros într-un mediu internaţional, sau are mesajul său sens şi funcţie doar în interiorul industriei culturale româneşti? 

Aici intrăm în teritorii fierbinţi – însă încălzite de alţii. Gestul de a-l numi “ideolog”, de pe poziţii de putere în spaţiul public românesc, pe un intelectual de stânga independent ca G.M. Tamás, care nu deţine nici o poziţie de putere, are alte valenţe dacă e să luăm serios faptul că Vladimir Tismăneanu însuşi a mărturisit în omagiile aduse lui Irving Kristol şi Jeanne Kirkpatrick sensibilitatea sa politică pentru neoconservatorii nord-americani (vezi de pildă Vladimir Tismăneanu, „Despre neoconservatorism”, http://tismaneanu.wordpress.com/2009/09/25). Gestul de a denunţa demagogie şi practici intelectuale bănuite de ideologizare şi clientelism politic ne pune fie în faţa unei dileme etice, fie în faţa unei alegeri pur politice, atunci când vine de la un intelectual important, care a lucrat direct la dispoziţia unui Preşedinte ce a promovat politici neoconservatoare, a fost numit într-o poziţie instituţională de un guvern de orientare asemănătoare, şi este membru în think-tank-ul partidului politic ce deţine în prezent puterea guvernamentală (Institutul de Studii Populare pe lângă PD-L). Acestea sunt fapte, spre deosebire de “patronatul” lui Chavez asupra lui Mészaros ori de “apropierea” lui Chomsky de Chavez, însă nici măcar acestea nu înseamnă că Băsescu ar fi “patronul” lui Tismăneanu. Există aşadar motive serioase pentru a considera denigrarea laolaltă a lui Mészaros şi Chavez, fie un gest retoric necesar stabilirii unui fond a priori negativ, pe care figuri locale ale stângii nu pot să se remarce decât într-un mod şi mai întunecat, fie pur şi simplu colonizarea în context românesc a unor poziţii ideologice neoconservatoare nord-americane. 

2. Eşecul anticomunismului 

Ceea ce nu a fost subliniat până în prezent în diversele luări de poziţii e că Vladimir Tismăneanu a deschis o cale nouă de interpretare a anticomunismului, în acelaşi articol: 

“În interviul amintit, G.M. Tamás afirma eronat că, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, preşedintele Traian Băsescu a declarat: «nici mai mult, nici mai puţin, comunismul e o crimă împotriva umanităţii sau ceva de genul acesta». Superficialitatea recentelor intervenţii ale lui G. M. Tamás nu se dezminte. Confuzia conceptuală în afirmaţia citată este siderantă: cum poate fi o ideologie declarată crimă împotriva umanităţii? Concluzia CPADCR, fundamentată pe cercetarea atentă a documentelor de arhivă, raportată la legislaţia internaţională, a fost că în perioada dictaturii comuniste din România au fost comise crime împotriva umanităţii.” (italicele mele, O.T.). 

Într-un comentariu ulterior, Vladimir Tismăneanu subliniază: 

“Nimeni nu a propus condamnarea marxismului ca filosofie. Ceea ce susţin este o analiză a rolului ideilor radicale de stânga în consitutuirea experimentelor de inginerie socială numite regimuri marxist-leniniste. A evita recunoasterea acestei conexiuni, a reduce socialismul de tip sovietic la «capitalism de stat» este o strategie care ocoleşte, mi se pare mie, fondul problemei. Marxismul mai întâi, bolşevismul apoi, au sacralizat violenţa socială, au celebrat lupta de clasă, resentimentul social şi «dictatura proletariatului»”. (italicele mele, O.T.) 

Din perspectiva mea, ceea ce e “siderant” e că Vladimir Tismăneanu neagă aici şi acum ceea ce el însuşi a implicat în numeroase rânduri, inclusiv scris. Eu cred, dimpotrivă, că anticomunismul postdecembrist a propus şi în unele cazuri a instrumentat tocmai condamnarea ideologiei marxiste, mai degrabă decât a celor care au abuzat de putere în regimul trecut; Vladimir Tismăneanu însuşi a asociat “marxismul” cu “crima” în numeroase articole şi intervenţii din ultimii ani. Anticomunismul postdecembrist nu s-a desfăşurat mai ales în sfera juridică sau cea a politicului formal, ci cu precădere în arena culturală, în spaţiile ce găzduiesc confruntarea de idei, şi nu într-un mod democratic, ci prin ceea ce Alexandru Polgar a numit odată un nou Kulturkampf. Desigur, ar putea fi vorba de un efect neintenţionat. A fost demonstrat însă pe text, şi nu doar de un singur autor, chiar în volumul colectiv „Iluzia anticomunismului”, faptul că o componentă esenţială a anticomunismului postcomunist, ce poate fi identificată şi în „Raportul Final”, este tocmai condamnarea esenţialistă a marxismului ca filosofie a violenţei ce ar duce inevitabil la totalitarism, şi a stângii ca orientare politică ce ar impune cu forţa o viziune utopică asupra lumii reale. Iată, ca exemplu, ce scrie negru pe alb în „Raportul Final”, din trei paşi: 

1) „…condamnarea explicită, categorică şi neechivocă a sistemului comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989.” Toate bune, apoi câteva rânduri mai jos: 

2) „Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave, pe care avem datoria le prezentăm tocmai pentru că ele reprezintă forme de manifestare ale vechiului regim, transfigurat, însă nu transformat fundamental.” Ca urmare: 

3) “…propunerea de a se interzice drept forme de negaţionism, pedepsibile prin lege, tentativele de apologie a regimului comunist ori a liderilor comunişti. Extremismul de stânga trebuie respins cu aceeaşi hotărâre precum cel de dreapta. A nega crimele comunisului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului” (pp.633-637, 641). 

„Raportul” însuşi încearcă, aşadar, să instituţionalizeze tranziţia de la condamnarea regimului la condamnarea unor istorii, filosofii, sau alte teorii ce ar putea fi de “extremă stângă”, sub suspiciunea vagă a supravieţuirii “transfigurate” a comunismului în prezent şi prin echivalarea cât se poate de dubioasă a comunismului cu fascismul. 

Mirarea lui Vladimir Tismăneanu ar putea fi însă doar un procedeu retoric inteligent, menit deschiderii reale a unui dialog inedit între “stânga” şi “dreapta”, în contraponderea acelei probleme ridicate în mod repetat de anticomuniştii postcomunişti înainte de reintegrarea lui Vladimir Tismăneanu în “scenă”: cum se face că mai există intelectuali de stânga şi politică de stânga, şi mai ales cum s-ar putea anihila stânga cu totul din sfera politică, şi marxismul din cea intelectuală? Anticomunismul postcomunist a încercat în mod repetat să elimine din sfera publică “comunismul”, “stângismul” şi “marxismul”, pentru a face loc “valorilor autentice ale dreptei”. Din repertoriul anticomunismului postdecembrist fac parte idei precum retragerea dreptului de vot al pensionarilor, lustraţia, cenzura oficială a simbolurilor comuniste, condamnarea per ansamblu a stângii ca “patologie politică” şi “pandant al terorii”, punerea sub suspiciune a priori a oricărei gândiri sau mişcări de stânga, refuzul a priori a oricărei pertinenţe filosofice a lui Marx etc. Mai mult, se poate argumenta că o parte a anticomuniştilor esenţialişti au constituit, după nostalgicii naţionalişti, cel de-al doilea val postdecembrist de propagatori ai fascismului social (nu cel politic), definit în sensul precis de disponibilitate de a elimina oameni din viaţa publică din cauza vârstei, etniei sau a convingerilor politice. Iar în ceea ce priveşte „Raportul”, departe de a contracara esenţialismul anticomunismului, acesta a oferit chiar o soluţie pentru eliminarea acestei dileme apăsătoare a însăşi existenţei stângii: reducerea oricărei mişcări nonliberale de stânga la “extremism de stânga” şi scoaterea sa ca atare în afara legii. 

Mai interesant este faptul că afirmaţia lui G.M. Tamás care a provocat mirarea lui Vladimir Tismăneanu nu e nici măcar originală sau nouă, ci vine ca un comentariu aşezat explicit în continuarea unui corp consistent de critici care au fost elaborate local şi publicate în ultimii ani în spaţii independente româneşti precum indymedia, în reviste intelectuale ca „Idea”, „Vatra” sau „Cultura”, în volumul „Iluzia anticomunismului” (Cartier 2008), în volumul „Genealogii ale postcomunismului” (IDEA 2009) – ce cuprinde analize din 2004 încoace, dar şi într-o sumedenie de intervenţii în medii intelectuale internaţionale cât se poate de vizibile. Cum se face că Vladimir Tismăneanu a observat abia acum substanţa acestei critici? Nu cred că i-a scăpat literatura teoretică locală. Şi atunci, ce anume înseamnă această mirare: să fie vorba de o schimbare reală a poziţiilor anticomuniste de bază? O deschidere a unor căi de comunicare? E filosofia marxistă tolerată de acum? Înseamnă aceasta că o parte din munca mişcării anticomuniste ar putea consta de acum în decelarea părţilor “bune” ale marxismului de cele rele ale regimului comunist? E IICCMER e dispus de acum să studieze marxismul ca filosofie şi experienţa istorică a socialismului real într-un orizont epistemic pozitiv? Vom putea asista curând la o dezbatere despre diversele curente ale teoriei critice în revista „22”, o conferinţă la ICR despre valoarea culturală a stângii româneşti ori un proiect de cercetare la IICCMER în care să fie invitaţi şi intelectuali de stânga? Ar fi premiere absolute după 1989… 

Intelectualii care s-au angajat ferm pe căile dreptei au de ales: pot continua pe calea anti-intelectualistă a negării prezenţei epistemice şi politice a stângii. Dreapta politică poate reduce gândirea critică de stânga la “Marx”, “comunism”, “Gulag”, “Iliescu”, “secolul trecut” etc., în ton cu tabloidele şi presa de scandal. “Stânga” de orice fel poate fi judecată pe un fond a priori negativ. Intelectualii au însă astăzi şi oportunitatea de a începe – pentru prima oară după douăzeci de ani! – să mediteze la demnitatea epistemică a unor poziţii diferite şi la faptul că experienţa istorică şi viaţa oamenilor nu pot fi puse sub semnul exclusiv al condamnării. Vă întreb: în ce direcţie credeţi că a adus contribuţii dreapta intelectuală postdecembristă, după ieşirea din totalitarism (împotriva căruia, să ne amintim, nu a organizat nici o mişcare de rezistenţă şi nici nu a susţinut mişcările de rezistenţă ale muncitorilor): către o critică a puterii şi a formelor actuale ale puterii, sau mai degrabă pentru legitimarea noilor puteri şi rescrierea normativă a istoriei? Intelectuali independenţi sau colonizatori ai noilor ideologii dominante? 

Mesajul esenţialist al anticomunismului instituţionalizat este acesta: să nu cumva să încercaţi să gândiţi la stânga, ori să faceţi politică de stânga, că veţi sfârşi prin a repeta Gulag-ul. Că acest demers normativ s-a soldat cu eşec, cu atât mai vizibil în contextul crizei actuale a capitalismului neoliberal, ori că însuşi „Raportul Final” a fost în mare măsură compromis ca document academic din cauza esenţialismului anticomunist – acestea sunt alte probleme. Dincolo de „Raport”, eşecul anticomunismului instituţional e atât de natură etică cât şi epistemică. În ciuda puzderiei de instituţii de cercetare, muzee şi parcuri cu statui în fostul bloc socialist, anticomunismul nu a produs justiţie socială nicăieri, ci contrariul său: a generalizat atmosfera revanşardă, suspiciunea şi gândirea-tribunal, a încurajat un nou carierism şi clientelism intelectual, împroprietărirea pe arhive publice, degradarea trecutului prin comercializare şi comunicarea în clanuri şi comunităţi confidenţiale. În al doilea rând, anticomunismul postdecembrist a rupt legătura cu propriul trecut mai degrabă decât să fi oferit o integrare a experienţei istorice a trecutului în prezent; a mărit alienarea maselor populare de sfera publică dirijată de intelectuali, jurnalişti şi politicieni (fiindcă nostalgia s-a intensificat pe măsură ce condiţiile de viaţă s-au înrăutăţit în tranziţie), şi a compromis în mare măsură munca necesară de situare a experienţei istorice a socialismului real în propriul său câmp epistemic. Şi aceasta fiindcă în loc să se constituie ca o continuare a tradiţiei locale de rezistenţă împotriva puterii, anticomunismul a fost articulat – şi cu atât mai mult în România – prin abandonarea oricărei relevanţe pozitive a propriei experienţe istorice, prin expulzarea muzeală a propriei istorii într-un trecut pre-istoric, şi prin coabitarea cu noile forme ale puterii prezentului, în special globale, şi ideologiile acestora. Anticomunismul unui dizident ca Dan Petrescu se aseamănă doar în nume cu anticomunismul unei Jeanne Kirkpatrick. Diferenţa epistemică dintre astfel de viziuni nu a constituit însă, până în prezent, un subiect de cercetare pentru anticomunismul instituţionalizat. 

3. Despre actualitatea “marxismului” 

Vladimir Tismăneanu scrisese în articolul său: 

“Nu cred că greşesc spunând că nu există vreun departament serios de economie în marile universităţi occidentale care să mai fie îndatorat paradigmei economice marxiste. Mă întreb câte teze de doctorat în economie în ultimii zece ani, să spunem, au fost susţinute în SUA pe teme inspirate de marxism?” 

Într-o nouă intervenţie, Dragoş Paul Aligica preia ideea şi o întăreşte: “Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!” (HotNews.ro, Luni, 26 iulie 2010). Autorul, unul dintre tinerii jurnalişti neoconservatori promovaţi de revista „22” (mă înşel?), scrie: 

“Ce este marxismul azi? O doctrină ce susţine mituri infirmate de istoria economică de mai bine de un secol. «Legea pauperizarii proletariatului», «legea scaderii salariilor», «legea concentrarii capitalului», «legea scaderii ratei profitului» alcatuiesc un sistem de propozitii ce sfideaza cea mai elementara evidenta empirica. Ce relevanta poate sa aiba o astfel de doctrina pentru secolul XXI ? Ce capacitati analitice aduce un aparat conceptual bazat pe exponate teoretice de muzeu precum «lupta de clasa» sau teoria «valorii munca», echivalentele flogistonului din preistoria stiintelor naturale moderne?” 

E oarecum inutil să răspunzi unor astfel de reduceri la zero, însă de data aceasta aş recomanda departamentele de economie de la UMASS Amherst şi Boston, SUNY, New School, Utah, Maine, ori cele din universităţile europene din Bremen, Maastricht, Manchester şi Leeds. Aş mai întreba: aţi verificat relevanţa sau irelevanţa prognozelor şi analizelor crizei mondiale făcute încă din 2005-2007 de Robert Brenner, Robin Blackburn, Peter Gowan, Anwar Shaikh, J.B. Foster şi Fred Magdoff, Tony Cliff, Richard Wolff, Konrad Hecker, Leo Panitch, Simon Mohun, David Harvey, Andrew Kliman, Massimo De Angelis, Giovanni Arrighi sau Immanuel Wallerstein, ca să menţionez doar câteva nume? Dacă problema ar fi doar lipsa de informare… În cel mai rău caz, putem presupune că, din moment ce criza capitalismului global a fost anticipată de atâţia economişti şi teoreticieni de orientare marxistă sau post-marxistă, poate că aceştia au totuşi de spus ceva relevant. 

La sfârşitul primului deceniu postdecembrist, când am început studierea scrierilor lui Marx şi a diverselor teorii critice corelate, această întreprindere extra-curiculară mi se păruse un lucru de bun simţ, ba chiar etic pentru un intelectual independent, din moment ce integrarea în capitalism era fenomenul dominant al epocii. În mod curios, teoriile critice ale acestui fenomen istoric erau delegitimate în România; se scria şi se vorbea foarte mult (şi negativ) de “Marx” şi “comunism”, însă nimeni nu părea să fi citit cu adevărat ceva. Marx cel despre care se vorbea nu era nici cel din „Ideologia germană”, nici cel din „Grundrisse”, şi nici cel din ultimele caiete ale „Capitalului”. Era un personaj fantastic. Şi a rămas astfel; nu am găsit dovezi efective de lectură la nici un intelectual român care opina atunci despre Marx, nici la cei (mulţi) de dreapta, dar nici la cei (puţini) mai de stânga. Or, concepte ale lui Marx ca acumularea primitivă, fetişismul mărfii, rolul de echivalent general al banului, şi multe altele, mi se păreau pertinente pentru realitatea socială a timpului. Între timp categoriile pertinente s-au rafinat şi s-au acumulat, adeseori dincolo de Marx însuşi. Importanţa filosofică a lui Marx nu constă atât în “soluţia” pe care ar fi oferit-o lumii, cât în puterea conceptuală de a fi adus la vizibilitate anumite probleme, de a fi făcut posibile genealogii şi revoluţii conceptuale ce au condus la prea multe (şi variate) şcoli de teorie critică în ştiinţele sociale şi umanioarele de astăzi pentru a le “raporta” aici. Raportată însă la realitatea prezenţei directe şi indirecte a lui Marx la vârful cercetării de astăzi, reducerea la zero a “marxismului” e doar un gest ideologic. 

Ironia face că “evidenţa empirică” demonstrează însă tocmai actualitatea conceptelor “depăşite” enumerate de Aligică – deşi acestea nu constituie neapărat constelaţia cea mai relevantă pentru gândirea critică de inspiraţie marxiană. Putem începe cu concentrarea capitalului: inegalitatea distribuţiei bogăţiei a explodat în perioada de “progres” la care se referă Aligică. Iată cum arată, de pildă, distribuţia venitului financiar în Statele Unite chiar în perioada de glorie între 1983-2001, conform statisticilor oficiale: cei mai bogaţi 1% deţin $10 trilioane; următorii 19% deţin $9 trilioane; restul de 80% al populaţiei deţin $1 (un) trilion. Dar asta nu e nimic, Federal Reserve System a arătat că în perioada următoare (până în 2006) situaţia s-a radicalizat, iar capitalul s-a concentrat tocmai în rândul celor mai bogaţi 1%; în acelaşi timp salariul minim a scăzut, numărul celor consideraţi săraci a crescut, dar veniturile directorilor de corporaţii au crescut până 300%. Disparitatea izbitoare dintre bogaţi şi săraci creşte fără drept de apel şi în statisticile referitoare la tranziţia la capitalism din fiecare ţară a fostului bloc socialist, iar situaţia devine şi mai clară dacă examinăm statisticile internaţionale – fiindcă “economia mondială” sau mai bine zis capitalismul trebuie analizat în ansamblul său global. – Dar nu mă credeţi pe mine, faceţi singuri un pic de muncă de cercetare. Dacă e să dăm crezare acestor statistici, capitalismul creează sărăcie şi “periferii” ale lumii prin concentrarea capitalului în centri de acumulare, şi mai mult, aşa cum Rosa Luxemburg susţinuse încă înainte de Revoluţia din Octombrie – ca să aduc în discuţie încă o referinţă vetustă – observând totodată o limită a lui Marx, se poate observa că acumularea capitalului coincide cu expansiunea în lume a complexului militar industrial şi cu expansiunea, fără precedent în interiorul statelor “civilizate”, a complexului industrial penitenciar. Pentru a ilustra arbitrarietatea situaţiei, iată un alt exemplu, o altă pistă relevantă, care ţine tot de concentrarea capitalului: datoria Americii Latine şi a Europei de Est laolaltă, acumulată timp de câteva decenii, ajunge la câteva sute de miliarde dolari, în timp ce datoria Statelor Unite e măsurată în trilioane. Vă întreb: cine plăteşte însă? Cine e cu adevărat dator, şi cum este măsurată atunci diferenţa dintre “economie de succes” şi “economie falimentară” în capitalismul global, altfel decât prin puterea forţei militare, respectiv prin corupţia celor trei agenţii de rating nord-americane (corupţie expusă de curând în congresul SUA)? În prezent 1, 7 miliarde oameni trăiesc în sărăcie absolută, majoritatea provenind din culturi care au cunoscut pentru întâia oară în istoria lor un asemenea nivel de sărăcie, odată cu dezvoltarea capitalismului, şi în special înultimii 150 ani. Aşadar, în ceea ce priveşte concentrarea capitalului, există motive serioase pentru a conchide că intuiţia lui Marx rămâne valabilă: capitalismul nu produce prosperitate, ci injustiţie socială, disparitate şi sărăcie în masă. 

Despre pauperizarea proletariatului, trei puncte: poate că e greu de crezut pentru unii intelectuali, însă toate mărfurile şi bunurile de consum sunt create prin muncă, de la perdeaua de duş la iPhone. “Cineva” chiar munceşte. Hainele, maşinile, gadget-urile tehnologice – importul acestora la preţuri accesibile într-o ţară de la semi-periferia centrilor de acumulare ai capitalismului ca România nu ar fi posibil fără exploatarea brutală a muncii într-un sweat-shop de la periferie. Unde şi cât s-a îmbunătăţit în lume condiţia muncii? Bineânţeles că pauperizarea nu e liniară în timp, ci se adânceşte în mod diferit în circuite diferite ale capitalului; rămâne însă o variabilă de sistem. În al doilea rând, în contextul tranziţiei postcomuniste la capitalism, e greu de negat că cele mai grele pierderi le-a suferit tocmai fosta clasă muncitoare. În fine, “proletarizarea” nu e atât de greu de observat dacă e să examinăm tipurile de muncă prestate de proaspeţii absolvenţi de facultate în România şi de imigraţia românească în Spania şi Italia – o aplatizare teribilă a diferitelor niveluri de educaţie şi pregătire în seria extrem de limitată de posibilităţi: construcţii, muncă manuală în agricultură, slugă în casă, agent de vânzări, şi, – variantă de success! – muncitor salariat într-o companie oarecare. Aşadar, pauperizarea şi precarizarea muncii rămân probleme actuale, cu multiple faţete. 

În ceea ce priveşte tendinţa scăderii venitului, iată câteva date preluate de la Banca Mondială despre “nivelul de creştere a GDP-ului global”: 1961-1970: 5.6%; 1971-1980: 3.5%; 1981-1990: 3.0%, 1991-2002 2.8%, şi să nu uităm de 2010: -1%. Repet, acestea sunt datele conservatoare ale Băncii Mondiale, ale cărei modalităţi de calculare a indicilor au fost dealtfel supuse recent unor puternici critici venite chiar din interior. Există multe, multe alte statistici, mai grăitoare, faceţi singuri cercetare. Până în prezent, intelectualii de dreapta au făcut însă eforturi mari pentru a-şi situa gândirea în interiorul cadrului oferit de progresul recent al clasei mijlocii est-europene. Există perspective mai generoase şi mai informate asupra lumii în care trăim. 

În fine, despre legea scăderii salariilor (de fapt scăderea valorii salariului), analizei lui Marx îi lipseau într-adevăr multe date, printre altele coroborarea diferenţelor de remunerare a muncitorilor din lumea occidentală cu cea a muncitorilor dincolo de frontiera colonială. Aceasta nu scade însă deloc relevanţa problemei, care e mult prea complexă pentru a o discuta aici. Aş vrea să îmi înscenez aici şi eu o mirare: cum se face că scăderea valorii salariilor poate fi considerată un “mit marxist” în toiul scandalului românesc al măsurilor neoliberale ale guvernului Boc, ce include tăieri din salariile bugetare, şi în toiul scandalului global al proiectelor neoliberale de tăiere a diverselor forme de venit şi beneficiu a populaţiei de bază? 

Nu am făcut decât să indic vârfuri de aisberg în acest spaţiu, însă fiecare din aceste puncte merită o discuţie în detaliu, de preferat fără a le reduce la o discuţie despre relevanţa “marxismului”. Spre deosebire de Dragos Paul Aligică, eu unul, deşi am citit câte ceva, nu cunosc în gândirea critică atâţia “marxişti” care să pretindă că Marx ar fi “profeţit” viitorul sau să spună că analiza prezentului lui Marx ar fi fost completă. Marx însuşi a contrazis în mod repetat astfel de interpretări – iată un nou mod în care rămâne actual… “Marx” nu e o totalitate în “marxism”, şi cu atât mai puţin un fel de sfânt. O astfel de imagine apare doar în fabulaţii ignorante sau răuvoitoare. O condiţie pentru purtarea unui dialog este ca purtătorii săi să ştie despre ce vorbesc. În cazul afirmaţiilor recente ale lui Vladimir Tismăneanu şi Dragoş Paul Aligică despre “stânga”, “Marx” şi “marxism” această condiţie nu a fost satisfăcută. 

4. „Etica neuitării” şi capitalismul istoric 

Dragos Paul Aligica oferă şi o teorie in nuce a istoriei economiei: 

“Economia mondială a trecut de la 1848 până azi prin mai multe transformări revoluţionare. Şi, când spunem revoluţionare, nu ne jucăm cu vorbele: a doua industrializare între 1880 şi 1900, două revoluţii manageriale în secolul XX, o revoluţie a mijloacelor de comunicare şi una informatică au transformat radical nu numai economia, ci şi intreaga societate. Trendurile schimbării tehnologice, economice, demografice, sociale şi culturale ale lumii s-au accelarat şi intensificat în ultima sută de ani mai mult decât au facut-o cumulat de la revoluţia neolitică până la revoluţia industrială din secolul XVIII. Cu tot respectul pentru «viziunile profetice» ale lui Marx (a-propos: ce a prezis Marx corect?!), lumea anului 2010 arată cu totul altfel decât cea văzută şi descrisă de acesta sau de urmaşii săi de la începutul secolului XX. Cine are o problemă cu asta, are o problema nu atât cu principiile ştiinţei sociale, ci cu principiile cele mai elementare ale observaţiei de bun-simţ. “ 

E interesant că susţinătorii “eticii neuitării” în ceea ce priveşte comunismul sunt mai mult decât gata să se dispenseze şi să uite istoria şi trecutul capitalismului. Iată şi o altă perspectivă asupra aceleiaşi istorii, mai puţin triumfalistă, ne-centrată pe geografia Occidentului şi mai puţin dispusă să abandoneze trecutul. Voi include alte câteva “transformări revoluţionare” ale economiei capitaliste, bazate pe date empirice şi realităţi istorice: genocidul populaţiilor indigene şi traficul atlantic al sclavilor în secolele XVI-XIX, care au creat rutele comerţului internaţional modern, au constituit baza globalizării şi au făcut posibilă revoluţia industrială britanică, din punct de vedere a contribuţiei de capital; dezrădăcinarea în masă a populaţiei rurale, munca forţată a adulţilor şi copiilor în centrele industriale britanice, până în secolul XX; masacrele coloniale şi lagărele de exterminare ale puterilor occidentale în Africa şi India între 1840 şi 1900, contemporane celei de-a doua industrializări şi stabilirii noilor relaţii în comerţul mondial; cele două războaie mondiale, culmi ale industrializării şi producţiei economice industriale; intervenţiile paralele, în aceleaşi regiuni, ale marilor instituţii de control financiar şi a armatelor occidentale în ultimii 70 ani. Din punct de vedere istoric, capitalismul şi “civilizaţia occidentală” nu pot fi concepute fără sclavie, colonialism şi industria războiului, nu ar fi existat fără acestea, însă în naraţiunile postdecembriste de dreapta, această istorie a fost eliminată, ca propagandă ideologică a comunismului despre “imperialism” ori ca “trecut” demult depăşit. Dispariţia sau estomparea colonialismului militar nu înseamnă însă şi dispariţia colonialităţii, o formă a puterii exercitată prin diferite instituţii ale modernităţii, financiare, militare, dar şi culturale. Similar, abolirea sclaviei nu înseamnă dispariţia problemelor profunde create de această instituţie a lumii moderne; iar rasismul cvasi-universal al intelectualilor şi clasei mijlocii est-europene demonstrează înrădăcinarea profundă a acestei structuri de gândire în eurocentrism. Cuvântul “capitalism” a fost eliminat şi re-codat în literatura de dreapta postdecembristă ca “economie mondială” sau “piaţă liberă”, termeni “neutri”, anistorici, mulţumită cărora capitalismul devenit o realitate pur futuristică, fără istorie şi trecut, purtător al progresului pur, ba chiar echivalat cu însăşi “democraţia”. Dealtfel, la începutul primei guvernări neoliberale, în 2004, a fost suficient să folosesc cuvintele “Marx”, “neoliberal”, “neoconservator”, “ideologie dominantă” şi mai ales “capitalism” pentru ca anumite articole să fie respinse de presa intelectuală centrală, pe atunci împărţită în două orientări “radical” opuse, neoconservatorism şi liberalism, ce nu au putut permite însă apariţia unor astfel de cuvinte afurisite în spaţiul public. (Aceleaşi articole au apărut nestingherit în limbi străine). 

Despre sensul real al “libertăţii” capitaliste, nu cel din dicţionar, vorbeşte grăitor gestul lui Margaret Thatcher, care în aceeaşi zi în care saluta căderea Zidului din Berlin ca “o zi mare pentru libertate”, semna ordinul prin care trimitea trupele de represiune să îi bată la sânge pe lucrătorii de ambulanţă grevişti. Ori invazia în Panama ordonată de George Bush în zilele în care exploda Revoluţia română. De la cucerirea Americii şi până la războiul din Irak, capitalismul a fost creat şi menţinut prin colonialitatea puterii, forţă militară, forţă poliţienească, dezrădăcinare, şi exploatarea brută a muncii, iar toate aceste elemente sunt prezente în capitalismul global de astăzi. Mai mult, aceste forme tradiţionale ale capitalismului nu pot fi găsite doar “departe”, în sweat-shopurile din Asia ori în jurul petrolului din Angola, Sudan şi Irak ori al minereurilor din Afganistan: tranziţia către capitalism a Europei de Est oferă suficiente exemple de reactualizare a servitudinii şi exploatării brutale a muncii (industria lucrătoarelor sexului, muncitoarele flipineze şi chineze din România şi Polonia, muncitorii români în Spania şi Italia, dar şi degradarea condiţiilor salariale în interiorul României); exemple de crimă în directă legătură cu interesele capitalului (uciderea sindicalistului Virgil Săhleanu e doar un caz); colonialitate a puterii (relaţiile ţărilor estice cu structuri precum Banca Mondială, FMI, NATO, Uniunea Europeană), şi nu în ultimul rând cenzura teoriilor critice ale capitalismului şi colonialismului în interiorul industriilor culturale centrale postcomuniste. Bineînţeles că lumea s-a schimbat enorm de mult de la moartea lui Marx încoace. Există progres, dentiştii se pare că lucrează mai bine, oamenii se văd în telefoane, dar capitalismul rămâne forma globală de organizare a puterii şi a relaţiilor economice, iar Occidentul şi-a menţinut şi perfecţionat agenda hegemonică şi colonialitatea puterii, inclusiv prin forţă militară, rasism instituţionalizat şi patriarhat simbolic. Există motive serioase pentru a vedea în capitalism şi eurocentrism motive de distrugere mai degrabă decât îmbunătăţire a condiţiei umanităţii – iar aceasta pare a fi, de altfel, opinia majorităţii lumii. Capitalismul nu are nimic de a face cu democraţia – în afara exploatării formelor acesteia. Exploatarea capitalistă a resurselor naturale a adus Pământul la limita echilibrului ecologic şi ne aflăm încă în toiul scandalului British Petroleum, care a provocat cea mai mare catastrofă ecologică nord-americană, cu urmări încă “incalculabile”. Progresul ştiinţifico-tehnologic lăudat de Dragoş Paul Aligică a survenit în interiorul acestor fenomene istorice de durată lungă ale capitalismului şi colonialităţii, şi până una-alta a fost pus în mod covârşitor în slujba profitului şi a supremaţiei militare şi epistemice a Occidentului. 

Aşadar, problema nu este cea de a condamna “anticapitalismul desuet”, ci de a cunoaşte istoria şi multiplele opţiuni non-capitaliste şi epistemologii non-eurocentriste (ceea ce nu înseamnă “anti-europeniste”). Relaţiile economice capitaliste constituie doar o fracţiune din totalitatea tipurilor de relaţii economice pe care le produce zilnic un individ sau o comunitate, însă aşa cum efectele crizei economice se întind dincolo de economie, capitalismul e mai mult decât economia, e un sistem de organizare a puterii, ce privilegiază un anumit tip de “economie”. Identificarea postdecembristă a capitalismului cu democraţia e unul dintre cele mai nefaste mituri ale timpurilor recente, care nu face decât să elimine principiul necesar al democratizării economiei înseşi, şi unul din principalele motive pentru care “democraţia” tranziţiei e doar un nume pentru reordonarea de sus în jos a sferei politice. În mod similar, meta-naraţiunea eurocentristă ce echivalează “civilizaţia occidentală” cu democraţia, progresul tehno-ştiinţific şi raţiunea e doar o mică poveste în ansamblul modurilor de a vedea lumea şi istoria sa, însă a pătruns aproape toate tipurile de discursuri din industria culturală postdecembristă, de la jurnalismul sportiv şi bârfa de tabloid la judecăţile grave despre “comunism”, ideologizând în special noua clasă mijlocie din estul Europei. 

Cu toate acestea, realitatea e că nu ne aflăm în vreun comunism transfigurat, ci pe o suprafaţă de pământ violentată de sistemul mondial al capitalismului şi aflată sub influenţa hegemoniei militare şi epistemice occidentale. Intelectualii au de ales: pot fi apologeţi ai modernităţii occidentale şi ai capitalismului (şi susţinători ai războaielor acestora) – fie sub pretextul anticomunismului, fie animaţi de dorinţa sinceră de abilitare morală, ori de speranţa sinceră în miracolul mâinii invizibile. Ori pot elabora o critică locală a formelor de putere a capitalismului şi naţional-comunismului – şi nu există doar un singur mod de a articula asemenea critici necesare, ceea ce vă propun eu e o cheie de interpretare. Intelectualii pot vedea în anticomunism, după cum am propus, una din ideologiile dominante ale tranziţiei postcomuniste, sau pot participa nestingheriţi, după cum mulţi au făcut-o, la munca de refiltrare, instituţionalizare normativă şi distanţare de propriul trecut, în spiritul “condamnării”, prin stabilimentul sentinţelor, dosarelor, muzeelor etc. Până în prezent, opţiunile dreptei intelectuale româneşti, de la liberalii de factură clasică la noii neoconservatori, au fost clare şi mai apropiate decât par a fi la prima vedere, cristalizându-se într-o monologie hermeneutică pro-capitalistă şi pro-occidentalistă. Strategia dreptei a fost cea a struţului: a nega pur şi simplu că mai există şi alte opţiuni – căci acestea, dacă ar fi, ar duce la Gulag, fondul a priori negativ… Rămâne însă de văzut cât vor mai aştepta intelectualii miracolul mâinii invizibile şi cât timp vor vedea doar partea strălucitoare a “civilizaţiei occidentale”, ori dacă vor continua să participe moral şi/ sau practic la perfectarea dezastrului capitalist neoliberal, la sacrificarea bătrânilor şi tinerilor, a educaţiei, sănătăţii şi mai nou a culturii, a bunurilor naturale, comunelor şi a ce-a mai rămâne, de dragul “economiei” – înţeleasă în sensul extrem de limitat, capitalocentric şi nedemocratic, de complex financiar guvernamental-privat. Ironia face că mecanismele capitalismului însuşi, care funcţionează prin fragmentare în circuite controlate, produc forme conveniente de stânga: un fel de diferenţă îmblânzită, lăsată “liber” în nişele neacoperite ale pieţei. Până şi această prezenţă inocuă, ce nu doreşte decât să articuleze o critică internă, deranjează încă teribil în închistatul spaţiu public românesc. Anticomunismul, eurocentrismul şi capitalocentrismul constituie ideologiile dominante ale tranziţiei postcomuniste[ii] şi supracodează încă prezentul. Intelectualii au de ales între apologia formelor de putere ce fortifică şi multiplică aceste ideologii, critica internă comodă, şi dezvoltarea gândirii critice şi a practicilor de rezistenţă împotriva ansamblului acestora, adică schimbarea etică şi epistemică a cadrului general al gândirii. În toiul crizei globale, opţiunile sunt deschise, însă nu pentru multă vreme, iar o parte a istoriei s-a scris deja. 


[i] G.M. Tamás şi Alexandru Polgár au oferit deja răspunsuri elocvente: 

„Un delict de opinie” (http://www.revista22.ro/un-delict-de-opinie-polemici-8604.html), respectiv „Popor din chinuiala si mizerie” (http://revistacultura.ro/blog/2010/07/alexandru-polgar-la-ce-nu-trebuie-renuntat-in-legatura-cu-comunismul). 

Unul dintre tinerii autori neoconservatori promovaţi de revista 22, Dragoş Paul Aligică, a publicat şi el o replică generală: \”Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!\” (HotNews.ro, Luni, 26 iulie 2010, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7630542-exact-lipsea-recuperarea-marxismului.htm)

Un alt filosof apropiat dreptei, Mihail Neamţu, cel care în altă instanţă se remarcase în mod bizar prin atacul împotriva volumului „Iluzia anticomunismului” încă dinainte de apariţia materială a cărţii, a oferit un contra-răspuns punctual lui Alexandru Polgár: „Marxismul liric şi revolta mesianică”, un text ce are printre altele meritul de a fi unicul material dinspre dreapta, din această dezbatere, în care sunt folosite citate: 

(http://grupareaaproape.wordpress.com/2010/07/20/marxismul-liric-si-revolta-mesianica-un-scurt-raspuns-pentru-alexandru-polgar/). 

[ii] Vezi şi Ovidiu Ţichindeleanu, “Modernitatea postcomunismului” (2006), în Adrian T. Sîrbu, Alexandru Polgar (eds), Genealogii ale postcomunismului (IDEA 2009) 

Text aparut si in revista Cultura, 4 august, 2010