Despre inegalităţi şi creştere economică

As vrea sa abordez aici un argument care mi-a fost servit adeseori ca reacţie la tezele mele despre necesitatea imperativă de a avea un stat social, bazat pe principiul redistribuirii.  Reacţia cel mai adesea întâlnită este aceasta: nu ne putem permite un stat social, pentru că 1) nu avem bani şi puţinii bani care îi avem trebuie sa îi investim în infrastructură etc şi 2) trebuie mai întâi să obţinem  creştere economică, abia mai apoi ne putem gândi la redistribuire.

Referitor la prima parte a argumentaţiei, nu am nimic, de principiu,   împotriva investiţiilor statului. Investiţiile statului nu fac parte din paradigma unui stat minimal, ci din contra, sunt convergente cu un stat cu atribuţii extinse. Investiţiile statului generează locuri de munca şi bunuri publice pentru propriii cetăţeni. Se pare însă că, contrar la ceea ce se afirmă, statul roman investeşte destul de mult, cel puţin raportat la propriu PIB – în 2009, şi nu numai,  România a avut cele mai mari cheltuieli cu licitaţiile publice şi cu investiţiile. Efectul? Câţiva kilometri în plus de autostradă, ce pot fi măsuraţi cu rigla unui şcolar, tot soiul de săli sportive şi săli polivalente  pentru copii care nu se mai nasc şi, mai ales, o mulţime de contracte pentru  clientela politică a celor de la guvernare.  Dar dihotomia dintre asistenţă socială şi investiţii este una falsă, cel puţin în cazul românesc. Alegerea, în cazul nostru, nu este între investiţii numeroase sau asistenţă socială, ci între investiţii eficiente, cu folos sau bani publici ce aterizează în conturi private.

De ce nu umblă nimeni să reducă aceste cheltuieli în loc să arate cu degetul la săracii asistaţi care „întind mâna” către stat? De ce mâna întinsă a clientelei politice nu este ruşinoasă, dar mâna săracului este pomanagioaică?  Nimeni nu îndrăzneşte să sugereze  sistarea sau cel puţin diminuarea  investiţiilor statului, pentru că  prioritatea creşterii economice în faţa redistribuirii s-a constituit într-un soi de dogmă pe care nimeni nu are curajul să o conteste. Mai întâi să acumulăm, şi după aceea să împărţim, momentan suntem prea săraci ca să ne gândim la redistribuire, ce să împărţim, sărăcia noastră? Trebuie să ne concentrăm energiile pe stimularea creşterii economice, care va anterna în mod automat o diminuare a sărăciei, astfel încât nevoia de redistribuire şi asistenţă socială se va diminua în mod natural.

Aşa să fie? Oare chiar le rezolvă creşterea economică pe toate cele? Evidenţele empirice ne arată că în realitate creşterea economică nu se traduce în mod necesar în prosperitate pentru toată lumea. Din contra, numeroase teorii economice, cum ar fi cea a lui Kuznets, demonstrează cu prisosinţă că perioadele de creştere economică sunt în general însoţite de o creştere a inegalităţilor. Numai că la noi aceste teorii nu pot răzbate din cauza fetişului care face furori la nivelul discursului public şi mediatic şi care se numeşte „creştere economică”. Cu toate acestea, boom-ul economic din ultimii ani  de dinainte de criză nu a dus la o diminuare a inegalităţilor, ci din contra: la începutul anului 2000, coeficientul Gini, cel care măsoară gradul de inegalitate într-o societate, era de 29; în 2008, el se ridicase la 37.8%, conform datelor Eurostat. Concomitent cu sporirea inegalităţilor, contrar asumpţiilor generalizate, a crescut şi sărăcia:  în 2001-2001, procentul celor ce trăiau sub pragul sărăciei era, tot conform Eurostat, de 17-18%; în 2008, acestea se ridicase la 23,4%. Prin urmare, în anii de creştere economică, sărăcia românilor a crescut, în loc să se diminueze, ceea ce nu este de altfel deloc surprinzător pentru o ţară ca România, unde inegalitatea este pe cai mari. Există suficiente dovezi empirice şi demonstraţii teoretice care arată clar că inegalităţile crase stagnează puternic procesul de eradicare a sărăciei.  Cel mai pertinent exemplu este cel al lui M. Ravallion, care arată  că într-o ţară cu o rată a sărăciei de 40% şi  cu o creştere economică anuală de 2% per capita, dar cu un nivel al inegalităţilor scăzut, sărăcia poate fi combătută în 10,5 ani; acelaşi proces va dura 57 de ani într-o ţară cu un nivel înalt de inegalitate. Cu alte cuvinte, nu vom scăpa de blestemul sărăciei până nu vom avea politici economice şi sociale bazate pe redistribuire şi care urmăresc diminuarea inegalităţilor dintre bogaţi să  săraci. Or, deocamdată, suntem campionii Europei în ceea ce priveşte inegalităţile: diferenţa dintre veniturile primilor 20% cei mai înstăriţi din populaţie şi cei 20% cu cele mai scăzute venituri este cea mai mare din UE (7.04% faţă de media europeană de 4.95%). Până nu vom diminua însă inegalităţile, nu vom scăpa de sărăcie cu una cu două, oricâtă creştere economică nu am avea.  Or, instrumentul clasic pentru  reducerea inegalităţilor este redistribuirea şi protecţia socială, două idei care azi fac ţinta unor atacuri vehemente din partea dreptei neo-liberale şi conservatoare din România.

Astfel, în 2008 remunerarea salariaţilor români a cumulat cifra de 58,69 miliarde euro, an în care excedentul brut de exploatare, adică partea care revine patronilor din valoarea adăugata bruta creată în economie a fost de 66 miliarde euro. Pentru comparaţie, în Germania, remunerarea salariaţilor a fost de 1,22 mii de  miliarde euro, iar excedentul brut de exploatare de 0,97 mii miliarde euro; la nivelul UE 27, angajaţilor le-au revenit în total 607 mii miliarde euro, iar patronilor – 494 mii miliarde euro. Numai la noi lucrurile au stat, şi de data asta, pe dos.

Contrar la ceea ce se afirmă de jur împrejur, creşterea economica nu este suficientă pentru a reduce sărăcia, asta este o balivernă inventată pentru a justifica curbele de sacrificii şi măsurile de austeritate pe care trebuie să le îndure unii dintre noi. Creşterea economică este, desigur,  o condiţie necesară, nu însă şi suficientă pentru reducerea sărăciei, după cum afirma chiar secretarul general al ONU Ban Ki-Moon. Dacă avuţia produsă de creşterea economică nu e însoţită de la bun început de mecanisme de redistribuire, atunci ea  este şi imorală, şi inutilă pentru marea majoritate a societăţii. Sau, şi mai rău, poate fi chiar periculoasă, aşa cum arată un controversat studiu realizat de Raghuram Rajan (“Fault Lines”) şi citat de recenta ediţie a revistei The Economist. Raghuram Rajan demonstrează cum creşterea inegalităţilor în SUA începând cu anii 1980 a culminat cu recenta explozie a crizei financiare care apoi s-a extins în întreaga lume.  Inegalitatea în societatea americană nu a atins asemenea cote înalte (1% dintre cei mai bogaţi deţin 18,3% din avere) din nefastul an 1929, fiind în creştere începând cu anii 1980; în loc să intervină prin mecanisme redistributive, statul american a încurajat împrumuturile ieftine pentru cei săraci, de tipul „subprime”, care, aşa cum se ştie, au stat la originea crizei financiare globale.

Şi atunci mă întreb – oare este creşterea economică un scop în sine, a cărui atingere scuză mijloacele? Oare merită să sacrificăm redistribuirea pe altarul creşterii economice? Putem, oare, într-adevăr, susţine  vreodată că este prea devreme pentru redistribuire? Ce ne dorim, până la urmă, ca societate – cifre macro-economice spectaculoase şi prosperitate pentru câţiva, foarte puţini sau mai multă egalitate şi prosperitate pentru cât mai mulţi?