Rezistenţa nu e de ajuns. (First we take Manhattan)

Imaginaţi-vă că sunteţi imobilizaţi pe bancheta din spate a unei maşini condusă cu foarte mare viteză de un şofer beat pe un drum îngust de munte. E noapte, e ceaţă, maşina nu are faruri, frânele nu prea mai ţin nici ele, în faţă e beznă, în dreapta se vede prăpastia de-asupra căreia rulează maşina. Îl rugaţi pe şofer să conducă mai încet sau cel mai bine să oprească. Nu vă aude oricum, cu atât mai mult acum, când radioul e dat la maxim. Lucrurile nu mai pot continua aşa: maşina a alunecat deja de câteva ori pe gheaţă şi a fost la o învârtitură de roată de derapaj. Oricum, dacă nu derapează în prăpastie, cel mai probabil maşina se va opri cât de curând într-un copac. Trebuie să acţionaţi, dar nu prea ştiţi cum. Dacă n-aţi fi legaţi de mâini şi de picioare, aţi trage de frâna de mână, dar asta s-ar putea să chiar arunce maşina în prăpastie. Eventual l-aţi da la o parte pe şoferul beat de la volan, dar vă e teamă că secundele alea în care maşina rămâne necontrolată s-ar putea să fie fatale. V-ar fi plăcut acum ca măcar să fie cineva în dreapta care să-l trezească pe şoferul beat sau şi mai bine să nu-l fi lăsat să se îmbete. Dar acel pasager a fost abandonat de mult la ultima benzinerie. Acum, sunteţi singuri, imobilizaţi pe bancheta din spate, fără prea multe soluţii şi cu conştiinţa faptului că următoare curbă s-ar putea să fie şi ultima.

Nu, acesta nu este un ersatz de scenariu la un film hollywoodian. Dacă aşa pare e din cauza faptului că exprimă însăşi realitatea noastră la nivel global. Într-adevăr, trăim vremuri cu adevărat istorice. „Revoluţia permanentă” pare că a devenit realitate de fiecare zi. Dacă nu jubilăm, înseamnă că avem o problemă. Şi chiar aşa şi e. Problema e că revoluţia este astăzi făcută chiar de către capital (nu împotriva acestuia), sub chipul şi justificarea unei „stări de excepţie” permanente. Nouă ne-a rămas doar perspectiva incomodă a locului din spate, prinşi între spectrul demoralizator al prăpastiei şi incertitudinea cu privire la ce mai e de făcut. Prin acest „noi” general, am în vedere nu doar ceva particular (precum articularea unei noi stângi, a unei opoziţii sau alternative) ci omenirea în ansamblul ei. În timp ce capitalismul avansează triumfător spre noi culmi (cum se spunea pe vremuri) şi cucereşte permanent noi sfere ale vieţii (reconfigurând permanent pe cele deja de mult cucerite), nouă nu ne rămâne decât să privim neputincioşi starea de fapt şi eventual să ne exprimăm dezaprobarea printr-un oftat resemnat.

Aşadar, trebuie remarcat următorul paradox. În timp ce capitalismul a devenit cu adevărat forţa revoluţionară a societăţii, toate mişcările şi cererile sociale au devenit în esenţă conservatoare. Acestea nu mai vor altceva (fie că e vorba de slujbe, pensii, drepturi la educaţie şi sănătate, trai decent sau diferite libertăţi de expresie) decât menţinerea unui anumit status quo, păstrarea unor anumite relaţii sociale (chiar dacă foarte şubrede şi acelea) – pe scurt, prevenirea schimbării. Desigur, există o logică în toate acestea. Când acţiunea capitalistă din ultimele decenii, de exemplu, nu face altceva decât să demonteze sistematic şi ultimele rămăşiţe ale statului bunăstării, dorinţele de conservare, de stasis sunt absolut legitime. Însă, tot trăgând constant de o frână care nu prea mai are efecte, toate mişcările şi cererile sociale au devenit în ultimă instanţă reactive: reacţii imediate, emoţionale, centrate în jurul propriului interes (sau de grup restrâns). Altfel spus, o formă de rezistenţă la schimbare care pe termen lung nu indică decât capitularea efectivă. Mai mult decât atât, toate cererile sociale şi politice de azi sunt în esenţă negative (nu tăierilor, nu concedierilor, nu creşterii taxelor, etc). Desigur, pe termen scurt şi în cazuri particulare o asemenea strategie poate fi importantă, dar altfel arată foarte clar lipsa unei construcţii pozitive, a unui miez tare, în jurul căruia să se poată alcătui o viziune globală şi comună asupra lumii şi a viitorului acesteia.

În lipsa unei astfel de viziuni pozitive, „totalizatoare” şi colective (adică, în ultimă instanţă a unei viziuni radical-democratice), vom fi mereu interpelaţi ca subiecţi reacţionari, opuşi progresului şi „mersului firesc al lucrurilor”, nişte leneşi care nu vor să muncească până mor (ba mai vor şi pensie), nişte nostalgici după socialism (înţeles desigur ca acces la servicii de educaţie şi sănătate gratuite pentru toţi), nişte neadaptaţi pentru care solidaritatea şi egalitatea sunt mai presus decât profitul imediat şi, în definitiv, nişte eretici care se încăpăţânează să conteste existenţa şi omnipotenţa „mâinii invizibile”. Pentru astfel de subiecţi există poliţia (în sens larg) şi acţiunile acesteia de menţinere a „ordinii”.

Nu numai că mişcările reactive (motivate în definitiv de ceea ce se numeşte „folosirea privată a raţiunii”) au darul de a întări de fapt establishmentul prin însăşi actul contestării (dacă nu chiar să-l legitimeze prin păstrarea aparenţelor unui joc democratic în care protestul este interzis dar până la urmă tolerat în anumite limite), dar mai mult decât atât, o astfel de logică se integrează perfect acţiunii sistemului de fragmentare a intereselor şi forţelor emancipatoare. Altfel spus, posibilitatea articulării unei mişcări cu adevărat generale este anulată prin însăşi dislocarea luptelor de clasă în favoarea unor antagonisme sociale controlabile şi integrabile logicii de funcţionare a sistemului. În mod concret, situaţia din România de azi evidenţiază cel mai bine acest fenomen. Atâta timp cât profesorii se luptă cu elevii, mamele cu pensionarii, angajaţii din privat cu cei de la stat, bolnavii cu sănătoşii şi împreună cu tinerii pentru o centimă din cea rămas din bugetul de stat după ce au fost plătite datoriile către bănci şi către alţi clienţi, clivajele fundamentale care structurează în mod efectiv câmpul social rămân opace şi astfel neadresate.

Din acest punct de vedere, propunerea pentru noul Cod al muncii este exemplară pentru felul în care codifică exact acelerarea acestui proces de fărâmiţare a forţelor sociale (în special a forţelor de producţie) prin individualizare, segregare şi subsumare la un tip de interes extrem de particular şi de limitat. Multe dintre prevederile revoltătoare ale acestui cod au fost deja enunţate şi dezbătute aici[1], inclusiv predominanţa contractului individual de muncă, cu toate efectele perverse ce decurg de aici. Dar mai sunt. De exemplu, Articolul 40, aliniatul 1 se îmbogăţeşte cu o nouă literă (f) care spune că angajatorul are dreptul de a stabili obiective de performanţă individuală, precum şi criterii de evaluare ale acestora. Desigur, veşti bune pentru departamentele de „resurse umane” (şi concomitent pentru „sociologia aplicată”), consfinţindu-se astfel dictatura acestora asupra angajaţilor. Însă veşti proaste pentru angajaţi (în special pentru cei care funcţionează pe poziţii similare), pentru care se ascute lupta cu colegii pentru „performanţă” în locul desuetei lupte de clasă (care presupunea un minim de solidaritate). Mai mult decât atât, şi în aceeaşi logică, propunerea de cod prevede modificarea articolului 129 privind elaborarea normelor de muncă. În forma din 2003, codul prevede că aceste norme sunt elaborate de către „angajator cu acordul sindicatului sau, dupa caz, al reprezentantilor salariaţilor”. Nu va mai fi cazul. Acum, angajatorul elaborează aceste norme (în baza normativelor naţionale şi internaţionale în vigoare) urmând doar a înştiinţa angajaţii despre existenţa şi conţinutul acestora. Altfel spus, angajatorul are acum putere maximă de normare a muncii, sindicatele fiind reduse doar la statutul de releu de informaţie către angajaţi, care pot să accepte sau nu, fără însă să cârtească. În fine, aliniatul 2 al articolului 223 specifică tipul de protecţie de care beneficiază liderii de sindicat. În vechea formulă angajatorul nu putea invoca „necorespunderea profesională” ca temei pentru concedierea acestora pe o perioadă de doi ani de la încetarea mandatului. Până acum însă, când profesionalismul va putea fi oricând invocat drept motiv pentru concediere. Şi ce dovadă de profesionalism pot face nişte „derbedei”, aşa cum sunt portretizaţi mediatic în mod frecvent nu numai liderii, dar chiar şi membrii de sindicat. Pe scurt, sub justificarea „profesionalismului” şi a „criteriilor de performanţă”, noul cod al muncii, odată adoptat, nu numai că va oferi puteri discreţionare Angajatorilor în raport cu Angajatii dar va consfinţi un proces deja accentuat: „individualizarea” forţei de muncă, interpelarea şi disciplinarea muncitorilor ca subiecţi „monadici” (şi abia acum într-adevăr „nomazi”, între un angajator şi altul) aflaţi în competiţie unii cu ceilalţi spre bucuria (şi mai ales profitul) angajatorilor omnipotenţi. Epoca reală a „individualismului” pare că abia s-a pornit.

În definitiv, întregul cod al muncii este gândit tocmai ca o formă de flexibilizare a forţei de muncă şi de transfer masiv de putere dinspre angajaţi (câtă aveau) spre angajatori. Nu e nimic tehnic sau opac aici: o simplă lectură a modificărilor propuse relevă acest aspect în mod evident. Dovadă că cei care au gândit aceste modificări cu scopul legiferării lor nu mai au nevoie nici de minimul efort de obliterare a propriilor interese, acţiuni şi presupoziţii ideologice. Puterea lucrează acum la vedere, având cunoştinţa faptului că nimic nu o poate tulbura în mod concret. Astfel, gradul de flexibilizare a forţei de muncă este atât de mare, şi cu efecte atât de largi, încât asistăm din nou la naşterea unor alianţe contra naturii. Printre primii care s-au opus propunerii de nou cod se află chiar angajatorii ce deţin capital autohton, care înţeleg că de noile măsuri vor beneficia în principal marile corporaţii (capitalul global), cu resurse incomparabil mai mari prin care pot mobiliza în folos propriu piaţa forţei de muncă astfel structurată. Un mecanism istoric destul de cunoscut, în care „boierii” şi „ţăranii” se aliază împotriva „domnitorului” (statului). Asta după ce, atât la alegerile din 2004 cât şi la cele din 2009 scenariul alianţelor a fost diferit: „domnitorul” s-a aliat cu „ţăranii” împotriva „boierilor”.

Volatilitatea acestor alianţe, precum şi efectul lor pacificator, indică faptul că oricât de importantă ar fi discuţia despre noul cod al muncii (şi despre relaţiile de muncă şi producţie în mod general), aceasta nu este completă dacă nu introducem în ecuaţie ceea ce face posibilă modalitatea de producţie şi acumulare a capitalului: anume regimul proprietăţii private (asupra mijloacelor de producţie). În cei 20 de ani de zile de „tranziţie” discursul despre cât de sfântă, naturală şi inalienabilă este „ordinea” proprietăţii private a fost atât de hegemonic încât cea mai mică critică era imediat plasată în descendenţa „băilor de sânge” provocate de naţionalizare şi colectivizare. Asta, desigur pe fundalul foarte concret al procesului privatizării liberale, care însemnă efectiv (şi în România ca şi oriunde altundeva, dacă dăm la o parte retorica ideologic motivată că la noi „nu e chiar capitalismul ăla bun”) transferul proprietăţii dinspre stat înspre posesiunea unor „selected few”. Transferul a fost atât de reuşit şi de temeinic, încât însăşi statul a trecut în proprietate privată. Cu siguranţă, proprietatea privată a rămas inatacabilă –de către stat, evident. Pentru că maşinile, casele şi frigiderele luate în rate ce nu mai pot fi apoi returnate, vor intra în modul cel mai natural cu putinţă în portofoliul băncilor creditoare. Altfel spus, regimul proprietăţii private, în varianta ranforsată ideologic specifică tranziţiei, ne-a lăsat în situaţia amerindienilor care au dat Manhattan-ul pe o mărgică sclipitoare (şi pe care acum ar trebui să o returneze la bancă).

Prin urmare, cred că a venit momentul să-i ascultăm pe ideologii liberalismului local şi global deopotrivă, şi să luăm în serios ideea de proprietate. Astfel, ar trebui să cerem dreptul de proprietate colectivă aspura statului, asupra mijloacelor de producţie şi reproducţie, asupra universităţilor, spitalelor şi grădiniţelor. Acestă mişcare este una mai mult decât strategică, fiind în ultimă instanţă una substanţială, absolut necesară conturării unei viziuni globale, radical-democratice de care aminteam mai sus. Asta pentru că, astăzi, nu mai este suficient să fim anti-capitalişti, dacă a fost vreodată. Anti-capitalismul a devenit însăşi parte a funcţionării capitalismului, aproape ideologia sa dominantă. Toată lumea este astăzi anti-capitalistă, de la regizorii de filme B de la Hollywood, la mediul academic global, la Victor Ponta – asta desigur în timp ce capitalismul funcţionează nestingherit. Nu am în vedere aici nici poziţia comod postmodernă care afirmă că sistemul este capabil să îşi integreze critica şi prin urmare nu putem acţiona decât din interstiţiile sale, din mijlocul contradicţiilor sale. În mod efectiv capitalismul are nevoie de intervenţia anti-capitalistă şi anti-piaţă a statului, care socializează pierderile, transferă proprietăţile şi bunurile şi în general operează ca mâna foarte vizibilă a capitalului. Contrar tuturor pseudo-analizelor care au invadat piaţa locală în ultimul timp încercând să arate rolul nefast al statului şi al nevoii de dezmembrare a sa, în realitate capitalismul ar fi sucombat de mult în lipsa proptelelor generoase oferite, constant, de către stat. Aşadar, capitalismul este doar un aspect al problemei, cealălalt, mult mai insidios, fiind ordinea aşa-zis democrat-liberală care împreună cu ale sale „aparate de stat”[2] contribuie la impunerea, naturalizarea şi supravieţuirea „ordinii” capitaliste. Prin urmare, cred că venit momentul să ne asumăm riscul de a ne sui noi înşine la volan. Oricum, nu avem nimic de pierdut.

 —————————-

[2] Unul dintre meritele incontestabile ale wikileaks este acela că a readus pe tapet, oferind o frântură, funcţionarea „aparatelor de stat” ca generatoare de cunoaştere în vederea perpetuării ordinii existente.