Problema rămâne. Care este soluția?

Faptele:

  • pe 18 ianuarie a apărut proiectul de Ordonanță de urgență privind grațierea, în care se stipulează: Art. 1 (1) toate pedepsele de până la 5 ani inclusiv se grațiază indiferent de modalitate de executare a pedepsei; Art. 2 (1), se înjumătățesc toate pedepsele – deci și cele pentru fapte de corupție (inclusiv, așa cum apare la Art.3 (4),a șantajului pedepsit in Codul Penal, inclusiv a înșelăciunii și a neîndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau a îndeplinirii lor defectuoase, inclusiv a luării și dării de mită și a traficului de influență, inclusiv pentru constituirea unui grup infracțional organizat, inclusiv a spălării de bani și a evaziunii fiscale), și chiar a celor vinovați de viol și pedofilie – tuturor persoanelor care au împlini 60 de ani, Art. 3 (3) grațierea persoanelor care au împlinit 60 de ani nu este condiționată de achitarea despăgubirilor la care a fost condamnată definitiv persoana; Art 4 Amenzile şi celelalte sancţiuni cu caracter administrativ aplicate nu se mai execută în măsura în care nu au fost executate – deci statul nu va mai putea recupera nimic –;
  • tot miercuri 18 ianuarie, guvernul a înaintat o Ordonanță de urgență care modifică și completează Codul Penal și Codul de Procedură Penală, și în care se prevăd: doar paguba de peste 200.000 lei cauzată de un funcționar public se va pedepsi, și anume cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă; acţiunea penală se pune în mişcare (doar) la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; corupția funcționarului public se pedepsește numai de la 1 la 5 ani (deci indiferent de valoarea prejudiciului și de dovada premeditării); dacă denunțul unor fapte penale nu are loc în termen de 6 luni de la săvârșirea faptei, se înlătură răspunderea penală; deci se dezincriminează abuzul în serviciu și conflictul de interese;
  • cele 2 ordonanțe au fost promovate fără acordul instituțiilor judiciare (CSM, DNA, DIICOT, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) care au și înaintat avize negative și critici oficiale, arătând de ex.:
  • (CSM) că ordinanțele încalcă Constituția (Art. 115 (4) deoarece ele nu au răspuns unei situații extraordinare și nu au motivat urgența;
  • (DNA) că paguba de 200.000 lei va genera fracționarea achizițiilor publice în mai multe contracte sub limita sumei, sau că reducerea pedepselor pentru corupție nu este justificată în ordonanțe și nu se justifică; sau că se elimină societățile comerciale și conflictul de interese și foloasele date de funcționarii publici firmelor; sau că evaziunea gravă – potrivit art. 9 din L. 241/2005 – este grațiată în totalitate;
  • sau (Parchetul) că se dezincriminează practic conflictul de interese (care este în procesul a 30 de parlamentari, plus în n procese ale unor consilieri și primari), și se dezincriminează, prin grațiere, uciderea din culpă sau vătămarea corporală din culpă;
  • sau (DIICOT) că, à propos de abuzul în serviciu, „a condiționa însăși existența unei infracțiuni de o pagubă (nu folos, nu prejudiciu, nu produs infracțional, nu interese legale vătămate) este, în opinia noastră, o eroare legislativă prin ea însăși”;
  • Deja miercuri 18 ianuarie populația a început să iasă în stradă.
  • În noaptea de marți 31 ianuarie spre 1 februarie, guvernul a determinat trimiterea ordonanței cu grațierea, transformată în proiect de lege, în Parlament la discuții, în ideea că majoritatea (PSD și ALDE) o va trece ușor; iar ordonanța cu modificările Codului Penal etc. a fost adoptată și apoi trimisă la Monitorul Oficial, unde a și fost publicată; ca urmare, prevederile legate de modificarea Codului penal își fac efectul din momentul publicării ordonanței în Monitorul Oficial asupra tuturor persoanelor și infracțiunilor din dosarele de corupție privind faptele de până în 31 ianuarie; chiar dacă ulterior ordonanța va fi abrogată.

 

  • Și totuși, oamenii ies în stradă în fiecare zi și speră.

***

S-a spus de către unii „specialiști în comunicare” că protestatarii nu știu ce e cu grațierea și amnistia și nu înțeleg textele decretelor, așa că manifestațiile nu ar avea greutate. Ca și cum trebuie să fii jurist pentru a percepe nerușinarea și fărădelegea celor care conduc.

S-a spus că numărul celor din stradă este de câteva sute de mii, or votanții PSD au fost de câteva milioane, deci manifestațiile nu ar avea greutate. „Ia să facem noi o contra-manifestație, v-ar plăcea?” Ca și cum numărul protestatarilor, și nu motivele protestelor, ar fi mai importante, și ca și cum 18% din numărul populației cu drept de vot ar fi mai mult decât numărul celor care nu au votat deloc, 61%.

S-a spus că singura greșeală a guvernanților ar consta în proasta comunicare și că remedierea comunicării va fi garanția unei viitoare guvernări acceptate de către oameni. Ca și cum aceștia nu ar fi capabili să discearnă argumentele și ar fi doar copii fără minte cărora poveștile și tonul sunt suficiente pentru a-i convinge deplin.

S-a spus de către toți purtătorii de cuvânt ai tuturor instituțiilor de putere (dar aceasta înseamnă și ceea ce se numește Opoziție) că „oamenii au dreptul să protesteze”, desigur “pașnic”, adică fără să pună în pericol continuitatea relațiilor de putere. Subtextul tuturor declarațiilor de acest fel este că protestele nu au nici o valoare, că ele apar și apoi se sting și că politica o fac tot „cei care știu”, politicienii și cei care îi mânuiesc.

S-a spus că protestele, chiar dacă au la bază o indignare sinceră, sunt confiscate și manipulate de către adversarii PSD și că, astfel, nu au legitimitatea pe care o presupun unii. Această acuzație vine tot din partea celor pentru care nu există decât formă, și nicidecum conținutul acoperit de aceasta. Dar si PSD și toți adversarii săi promovează acest formalism și, mai mult, idealizarea formei și orbirea față de conținut, disprețuirea acesteia: de pe poziția celor care au beneficiat de distrugerea până la capăt a proprietății comune și a solidarității sociale.

***

Toate mesajele de mai sus au aparținut tuturor partidelor și echipelor de guvernare. Dar s-a spus, și pe bună dreptate, că mulți protestatari fac parte din „clasa de mijloc” pentru care înfățișarea democrației, respectarea formelor, adică a procedurilor înscrise în Constituție și legile care apără aceste forme, este mai importantă decât conținutul relațiilor sociale. Sau mai clar: pentru care forma statului de drept e suficientă și compensează conținutul iremediabil antagonist al statului de drept, nedreptățile făcute și ei și majorității sărace. Dar această situație nu anulează temeiul protestului: opoziția împotriva incorectitudinii și nerușinării celor care nu au respectat nici măcar forma.

Adică nu au respectat-o acum. După cum – și nu doar PSD – ei nu au respectat sistematic și crescendo nici formele și nici promisiunile electorale. Iar o condiție a acestei încălcări a fost tocmai precizarea din Constituție că mandatul reprezentanților nu este imperativ, adică reprezentativitatea lor nu este obligatorie. Pe această bază s-a dezvoltat cancerul impunității lor, prescrierea faptelor de corupție, echivalarea gravității faptelor de corupție cu aceea a furturilor de amploare „acceptabilă”, dizolvarea tentativei de returnare a prejudiciului material ca urmare a corupției.

Ca urmare a presiunii externe – trebuie neapărat să nu uităm asta – în România au fost introduse instituții și legi care urmau să vegheze la și să impună un anumit control public asupra funcționării insituțiilor (vezi legea transparenței), a relațiilor de putere și asupra justiției. Este evident că, deoarece aceste instituții și legi au stânjenit derularea relațiilor de putere potrivit forței economice și politice a purtătorilor ei, ele au fost atât neaplicate, întârziate și distorsionate/transformate în caricaturi, cât și obstrucționate.

După cum se știe, precumpănirea executivului asupra legislativului și remorcarea absolută a acestuia și a sistemului judecătoresc este o tendință puternică în întreaga lume de azi, ca urmare a crizei de sistem care face ca deținătorii de putere să nu mai suporte finețuri ca separarea puterilor în stat și fațada obligațiilor reprezentanților. Din acest punct de vedere, ceea ce s-a întâmplat în România nu este o excepție. Dar din aceeași cauză a crizei de sistem, ca și prin oportunitatea mijloacelor actuale de comunicare, deci de acces la informație, cortina dintre conducători și conduși a început să se rupă.

***

Este limpede că cei de sus – oricare ar fi ei – încearcă tot ce pot pentru a-și păstra și întări puterea: și, prioritar, pentru a scăpa de pedepsirea iresponsabilității și corupției lor. Dar este la fel de limpede că ei nu mai au de făcut față doar în jocul taberelor adverse în care sunt despicați, ci din ce în ce mai mult ansamblului populației.

Astăzi este un asemenea moment. În care, era de așteptat, revolta de jos realmente spontană – căci transmiterea pe facebook și prin SMS nu anulează caracterul spontan al unui nou puseu de indignare – este folosită de către adversarii PSD.

Numărul votanților PSD, acel 18% din ansamblul populației cu drept de vot, nu conține prea mulți oameni care l-au ales pentru o brumă de redistribuție în urma căreia să mai poată răsufla puțin. Mai mult: printre votanții PSD mai sunt, desigur, unii care cred că el ar reprezenta stânga. Dar cei mai mulți votanți PSD fac parte, de pe poziții mai înalte sau mai joase, din rețelele de profitori ai capitalismului. În fapt, cei 18% sunt formați din ansamblul capital-birocrație: cohortele de ofițeri superiori cu pensii speciale, ceata birocrației universitare și academice înrolate, o proporție semnificativă a mulțimii de juriști – răs-plătită de multe ori după 1989 –, grămada popilor cărora nu doar li s-a promis, dar li s-a și dat o situație din ce în ce mai asemănătoare cu perioada de dinainte de secularizarea averilor mănăstirești de către Alexandru Ioan Cuza, marea de consilieri, primari și prefecți intrați și susținuți de rețelele de vechi activiști și securiști dezvoltate după 1989, grupul conducătorilor de agenții de stat, unitatea „de monolit” a „oamenilor de afaceri” legați de rețelele de mai sus și care și-au privatizat averea statului după 1989 și au prosperat numai prin înhămarea statului la producerea propriului lor venit. Nu este de mirare că PSD este un partid de dreapta mascată, autodenumit și denumit „de stânga” tocmai din intenția de dreapta de a dizolva atractivitatea ideilor de stânga.

Dar cei care au votat celelalte partide sunt numai concurenții celor de mai sus. Și faptul că numărul voturilor a fost mult mai mic decât pentru PSD arată nu doar că e mai greu de găsit oameni care să creadă că privatizarea a tot, inclusiv a serviciilor sociale, și minimizarea controlului public asupra administrării afacerilor private ar aduce prosperitatea largă, ci și că birocrațiile de mai sus au fost deja în bună parte aservite PSD-ului. Deoarece PSD a fost nucleul privatizării țării și a dat birocrațiilor cele mai mari recompense în schimbul alinierii. Iar cei care chiar cred că dreapta (declarată, de data asta) ar face bine țării și lor înșile îi reprezintă atât pe micii întreprinzători care nu mai au loc de cei care au fost mai iuți în a deveni acoliții PSD, cât și pe marii rechini, „naționali” și corporații trans, în umbra cărora se imaginează a fi și a se păstra „clasă mijlocie”.

Cine contează? Numai cei 61%? Sigur că nu, contează toți. Dar tocmai de aceea, este important ca oamenii să înțeleagă problema.

O bună parte dintre comentatorii care nu sunt, nici ei, nevinovați, a punctat nu numai mizeria Ordonanțelor și opoziția sinceră împotriva anulării pedepsirii hoților de sus (și nu a amărâților), ci și că „de 27 de ani ați distrus țara”.

După cum, un comentariu pro-PSD a sugerat că lupta actuală împotriva ordonanțelor, oricât de sinceră, ar servi multinaționalelor care sunt deranjate de propunerea de creștere a salariului minim (din programul de guvernare al PSD) și de eventualul protecționism. Ca și cum numai multinaționalele s-ar opune creșterii salariului minim, și ca și cum ar exista doar 2 alternative: înghițirea mizeriei ordonanțelor în schimbul creșterii salariului, sau opoziția care ar favoriza „niște dușmani”. Nu, există întotdeauna și o a treia alternaivă.

***

Nerușinarea, vadită și prin momentul din noaptea de 31 spre 1, e imensă: și continuă prin toate luările de cuvânt pe la toate televiziunile a purtătorilor de cuvânt ai PSD și ALDE. Nu doar că nu contenește, dar se umflă: exact ca gușa celor care nu întâmpină nici un obstacol în desfășurarea puterii lor. Iar oamenii, cu toată manipularea, cu toată deconcertarea în fața informațiilor despre manipularea manifestațiilor, cu toată disperarea că în clasa conducătoare nu au alternative – doar nu de aceea au fost 61% care nu au votat pe nimeni din această clasă? – nu au drept soluții decât să continue protestele.

După cum, PSD nu are drept soluție decât să nu se retragă: deoarece altfel ar pava drumul spre incriminare și închisoare a liderilor ei și ar pierde puterea ca partid și grup de putere economică.

Dar același interes de a trece ordonanțele și de a continua statu-quo-ul există și în toate celelalte partide. Pentru aceleași motive (http://www.ziare.com/alegeri/alegeri-parlamentare-2016/aproape-jumatate-din-candidatii-la-parlamentare-sunt-penali-traseisti-sau-certati-cu-justitia-1444735). Iată de ce, nici nu își asumă deschis alinierea la revolta spontană și chiar conducerea ei de acum înainte, și iată de ce fac totul, alături de PSD, ca să dizolve protestele. Inclusiv – și nu e nici o contradicție în ceea ce spun – prin „susținerea” lor, deoarece, să nu uităm, au fost 61% care au dat un vot de blam întregii clase politice: nu ar deveni, o parte dintre acești 61%, cel puțin rezervați față de manifestații de propulsare la putere a acelora pe care nu i-au votat?

Așa se explică de ce nu sunt mai mulți de câteva sute de mii în piețele publice.

(Și așa ne putem explica susținerea – pentru prima dată în istoria sa post 89 – de către BOR a manifestațiilor. Mesajele sale de vineri 3 februarie împotriva Ordonanțelor – mostră de fariseism, deoarece și Biserica are probleme în justiție, și mai ales poate avea și mai multe dacă lupta împotriva corupției va continua – arată nu atât o lehămetire față de PSD (doar acesta i-a dat gratis terenuri pentru megacatedrală și n biserici etc), cât îngrijorarea că lipsa de abilitate a guvernului ar putea să ducă la o revoltă scăpată de sub control în ceea ce privește obiectivele anti-hoție).

***

În același timp, confiscarea chiar indirectă a revoltei populare de către contracandidații PSD este un element cu o semnificație dramatică.

 

Pe de o parte, acești contracandidați nu sunt cu nimic mai buni decât PSD în strategia politică principală, deși desigur că pot fi mai buni, sau cel puțin mai abili, în ceea ce privește formele de conducere. Dar orice soldare a protestelor cu simpla înlocuirea a facțiunii politice la cârmă ar descuraja o dată mai mult populația, sau o mare parte din ea.

 

Pe de altă parte, și aceasta este slăbiciunea principală a acestor proteste (așa cum a fost și aceea a protestelor de până acum), obiectivul lor este negativ: să nu se aprobe Ordonanțele. Iar pentru asta, unii dintre manifestanți ar accepta – după abrogarea Ordonanțelor – și venirea la putere a contracandidaților care ar aduce chiar elemente învechite și reacționare. Pentru că și așa se explică mesajul BOR („Biserica este cu noii viitori conducători, dacă aceștia o vor susține ca și până acum sau chiar mai mult”) și cel de joi, 2 februarie, al „Casei Regale” (iterând același spijin, deși tocmai dl. Dragnea a fost cel care a impulsionat anul trecut hotărârea guvernului Cioloș de a da Casei Regale statut de instituție de utilitate publică (http://www.ziare.com/liviu-dragnea/presedinte-psd/dragnea-vrea-ordonanta-de-urgenta-pentru-a-legifera-statutul-casei-regale-ciolos-anunta-ca-e-cu-un-pas-in-fata-1425896)).

Deocamdată, guvernul PSD a spus că nu renunță. Oamenii sunt și ei hotărâți să iasă în stradă.

Și apoi?

Protestele actuale – mai mult decât îndreptățite – arată cât de șubredă este calea bazată pe ruperea formei de conținut. ‘Ordonanțele nu trebuie să treacă. Abia atunci am înceta protestul’. Și nu ar mai continua nici un protest împotriva aberațiilor pe care „dreptul sfânt al proprietății private de a face profit” (oricât și oricum) le aruncă asupra oamenilor. Nu este întreaga civilizație de pe Planetă înnegrită, pervertită de acest „drept”?

Ce putem face împotriva acestei pervertiri dacă noi protestăm numai când încălcări mult prea nerușinate ale formei au loc?

Protestele actuale – mai mult decât îndreptățite – arată cât de important este ca acei 61% să aibă o organizare/un partid. Dacă nu au, așa cum e acum, indignarea lor este instrumentată de cei care îi susțin. Și care apoi îi trădează: nu doar ca în atâtea exemple din istorie, ci mai ales deoarece între cei 61% și forțele politice – de dreapta declarată sau mascată – există un antagonism evident al intereselor.

Ceea ce poate urma este stingerea protestelor prin obosirea și oboseala fizică și psihică a manifestanților. Sau, spiritul lor să escaladeze, iar împotriva acestuia să urmeze, într-o formă sau alta, o micșorare a democrației.

***

Nici un guvern, sau partid, nu are un spațiu de manevră mai larg decât îi permite logica economiei capitaliste. Unii pot să favorizeze mai mult capitalul național. Cel trans ar fi pus la plata taxelor, dar nemaiîntâmpinând „mediul prietenos de afaceri”, ar putea pleca. Și nici locurile de muncă nu se vor păstra. Păi poate să facă o asemenea mișcare un guvern? După cum, și capitalul intern a tot fost favorizat cu scutiri de taxe, subvenționări și contracte de stat. În fond, pentru toate acestea se duce lupta în subsolul lupte politice, nu pentru democrație. Democrația o vor doar idealiștii din cei 61% și mai bine.

Deci vor fi favorizați, în continuare, și afaceriștii proprii și cei de peste mări. Toți vor să tot vândă: dar înăuntru, cu toți banii de la românii plecați la lucru în afară, nu au un profit competitiv. Tocmai pentru că cei care cred că nu exisă libertate fără proprietate privată se plâng de suprataxare. Păi din ce să asiguri un nivel cât de cât ce poate absorbi un număr din ce în ce mai mare de mărfuri, dacă reduci taxele? Oricum, nici o economie capitalistă de astăzi nu poate rezista exclusiv pe baza consumului intern. De aceea, toți vor să vândă și în afară: și nu e vorba numai că acum flutură un aer de protecționism economic pe plan global, ci că acei toți sunt și capitalurile din alte țări, deci concurența e uriașă.

Așadar, lăsând la o parte favorizarea unor grupuri interne, indiferent care, prin contractele de stat etc., îmbunătățirile în starea economică a majorității populației nu se întrevăd prea mult. Dar pentru pensii speciale – să fie clar, cele care încalcă principiul contributivității – va exista mereu o fereastră din reducerea investițiilor, privatizarea a ce mai e, încălcarea cerințelor ecologice și împrumutul extern.

***

Ce pot să facă oamenii atunci când „elita politică” nu îi mai reprezintă? Nu doar să protesteze, ci să schimbe „elita”. Dar această schimbare nu înseamnă doar a schimba un grup cu altul din ea.

Ei știu asta, în fond. Dar sunt disperați: nu e vorba că este criză, ci că nu au alternative.

De fapt, ei au.

Doar respectarea formei – am mai scris aici, forma este la fel de esențială ca și ceea ce îmbracă eanu este suficientă. Nici pentru oamenii care fac un efort meritoriu protestând, și nici pentru ea însăși. Iar marea problemă nu este doar ca oamenii să protesteze și împotriva conținutului relațiilor sociale. Ci să depășească situația în care doar cer, ca niște copii: și amână la nesfârșit – și abia atunci când lucrurile se agravează iremediabile se trezesc – asumarea situației de subiecți capabili să-și impună concepția de dreptate socială.

Grupurile conducătoare au învăța deja să „managerizeze” protestele, deși par mereu să fie surprinși că au loc, deci că n-au fost suficient de abili în inducerea cinismului și subordonării.

Dar odată ce protestele au loc, cei de sus știu că nu au de ce să se teamă: ce au ei de făcut e doar să lase protestele să se stingă și să arunce minciuni și diversiuni asupra lor.

Și atunci?

Punctual, populația trebuie să impună un referendum de revizuire a Constituției și înscrierea între articolele acesteia a imprescriptibilității faptelor de corupție de orice fel (și inclusiv a faptelor conexe celor de corupție, ca abuzul în serviciu sau spălarea de bani).

Organizarea inițiativei pentru referendum este o oglindă a opiniilor reale ale populației: este posibilă și este, în același timp, o premisă a continuării activismului său. Tocmai pentru că, din nefericire, societatea capitalistă funcționează numai prin corupție.

 

Sâmbătă 4 februarie, ora 14:30

 
  • Mihai

    Excelent articol…nu cred ca se poate descrie mai bine problema…nu reusesc sa vad numele dv pe aceasta pagina (folosesc telefonul) si nu va cunosc (nu stau in romania) dar meritati un loc la un ziar ‘mainstream’. De departe textul cel mai bun citit in ultimele luni. Am serioase dubii ca romania va produce vreodata o elita iluminata care sa guverneze statul cu principii si strategii echilibrate, care sa realizeze standarde echitabile pentru cei multi si sa elimine privilegiile celor putini (pensii speciale) sau impunitatea capitalului de specula. Poate in alti 100 de ani, cu pasi mici…

  • gheorghhe

    După o analiză bună cu naivități de neînțeles la un filosof (”Deja miercuri 18 ianuarie populația a început să iasă în stradă.”, așa , de capul lor? făr legătură cu Ghiță Coldea Kovesi și tăierea din bugetul DRI?) urmează SOLUȚIA demnă de tot hazul: să facem un referendum.
    Bravo filosofia….