Zece ani de parade gay la Bucureşti. Radiografia unei mişcări

Vlad Levente Viski
Sunt masterand la Central European University, Budapesta, lucrând la o teză privind mişcarea LGBT din România. Absolvent de ştiinţe politice la California State University, Los Angeles, cu o licenţă pe tema corupţiei din România. Activist pentru drepturile gay şi împotriva heteronormativităţii. Blogger. Prozator cu jumătate de normă. Am lucrat în marketing cultural în Los Angeles şi am fost stagiar în ambasada României din Washington, DC, supervizând referendumul privind suspendarea preşedintelui din 2012. Momentan studiez la Tel Aviv University, Israel, tema imigraţiei si a refugiaţilor în contextul relaţiilor internaţionale. Sunt unul din zecile de mii de copii care şi-au văzut părinţii plecând în Vest din motive economice. Sunt un om de stânga.

vlad-viski-150x150Anul acesta sărbătorim un deceniu de parade gay la Bucureşti. Ideea a pornit în 2004, când o serie de organizaţii non-guvernamentale lucrând cu diverse grupuri minoritare s-au reunit şi-au pus de-un Festival al Diversităţii. Încet-încet, datorită unor dificultăţi financiare şi a reticenţei unora dintre ONG-uri să se asocieze cu ACCEPT-ul, principala asociaţie gay din România (care funcţionează, totuşi, pe profilul lărgit de drepturile omului), Festivalul Diversităţii s-a transformat într-un eveniment gay. La vremea respectivă, au existat discuţii privind organizarea unei parade la finalul festivalului, taberele în cadrul comunităţii de activişti fiind împărţite. Într-un final s-a renunţat la idee, din diverse raţiuni, printre ele si cele ce ţineau de securitate.

În anul următor, ACCEPT-ul a organizat din nou festivalul, de data aceasta planificând şi un Marş al Diversităţii. Deşi primise iniţial acordul de principiu din partea autorităţilor, ACCEPT-ul s-a lovit cu puţină vreme înainte de data stabilită de refuzul primarului general al capitalei, Adriean Videanu. Refuzul a stârnit reacţii şi dezbateri în societatea românească, dar şi în cadrul statului român. Monica Macovei, atunci ministru al justiţiei, şi Traian Băsescu, preşedinte în funcţie, au ieşit public şi au făcut presiuni pentru aprobarea acestui marş. Băsescu spunea, la vremea respectivă: “Dacă au făcut asta [ne-aprobarea marşului gay], este o eroare. Ne-am întors în urmă cu 20 de ani. Niciunde în lumea civilizată o astfel de manifestare nu se mai respinge. Codul Penal a fost modificat lăsând libertatea de opţiune fiecărui om. Fiecare o face cum îi place”. Şi Băsescu şi Macovei şi-au dat seama repede că integrarea în sistemul neoliberal global (aşa-zisa “lume civilizată”) vine la pachet cu drepturile gay. Nu e de mirare că aceşti doi politicieni aveau să devină mai târziu cei mai mari promotori ai neoliberalismului în România, sistem care se bazează pe nişte piloni importanţi: democraţie, apărarea drepturilor minorităţilor, economie de piaţă, stat de drept, etc. România trebuia să aleagă, în acele momente, europenizare sau ortodoxie (deci atitudine anti-gay). Naţiunea se redefinea pe sine, iar marşul nici nu mai avea neapărat legătură cu activismul gay sau cu persoanele gay, ci reprezenta punctul de tensiune între identităţi diferite. Elitele politice au ales calea europenizării, marşul fiind într-un final aprobat, lucru de altfel benefic pentru evoluţia mişcării gay din România.

Activiştii gay din România au preluat un model vestic de coagulare a mişcării lor, care presupunea anumite elemente absolut necesare pentru a crea din nimic o identitate gay: vizibilitate, “coming out” (ieşirea din invizibilitate, din dulap), ocuparea şi clamarea spaţiului public, precum şi, pe alocuri, re-scrierea istoriei, astfel încât să includă şi persoanele gay. Problema a fost, desigur, lipsa unor elemente istorice care să demonstreze că persoanele gay au existat în trecut, mai ales că perioada ceauşistă a reuşit, cu succes, să criminalizeze homosexualitatea, prin Articolul 200 al Codului Penal (abrogat în 2001 de guvernul Năstase). Cartea lui Florin Buhuceanu, Homoistorii, reuşeşte să scoată la lumină poveşti nespuse ale unor gay din trecut: Ion Negoiţescu, N.C. Munteanu, Petru Comarnescu, Panait Istrati. Legătura cu trecutul, mai ales cu cel interbelic, s-a mulat perfect pe profilul anti-comunist al societăţii româneşti de tranziţie, care romantiza “epoca de aur” a interbelicului, oferind astfel argumente dreptei româneşti pentru a fi cât de cât pro-gay.

Mişcarea gay din România din jurul ACCEPT-ului[1] s-a făcut de sus în jos, într-un stil care uneori ignoră realităţile oamenilor de rând gay, care aveau alte probleme. Prin urmare, de-a lungul celor zece ani de parade gay la Bucureşti vedem o constantă: numărul redus al participanţilor. În comunitatea gay întotdeauna au fost discuţii şi dezbateri, iar tonul general al gay-ilor ne-implicaţi în activism a fost unul de respingere a paradei gay. Pe de o parte din cauza uşoarei artificialităţi a conceptului de clamare a spaţiului public ca metodă de a deveni relevant, pe de altă parte din cauza unor probleme interne de (auto)acceptare a persoanelor gay.

Activistul ACCEPT a avut de-a lungul acestui deceniu o problemă majoră: cum să comunice şi cum să se raporteze la comunitatea gay în afara marşului şi a paradigmei legale. Sărăcia din rândul gay-ilor nu este adresată, problemele legate de incidenţa HIV/SIDA au fost lăsate deoparte (mare parte şi din motive financiare cauzate de retragerea unor donatori internaţionali din România), iar persoanele transgender sunt aproape ignorate. Ne putem imagina că sărăcia în cadrul comunităţii transgender este mai ridicată, generată şi de imposibilitatea găsirii unui job decent, de lipsa accesului la educaţie, de discriminarea şi violenţa omniprezente. Până şi locaţia fizică a marşului ne spune ceva: nordul Bucureştiului este zona mai înstărită, activiştii gay nu-şi doresc să se amestece prea mult cu clasa de jos. Conceptul de intersecţionalitate nu a cuprins încă mişcarea gay, poate nepregătită să-şi asume un discurs mai puţin legat de drepturi legale şi modernizare, şi axat mai mult pe comunitate şi pe combaterea sărăciei din cadrul acesteia. Încercări au existat, ACCEPT-ul având campanii de outreach, încercând să acopere o întreagă plajă de activităţi, însă atât lipsa banilor şi cât lipsa leadershipului au arătat care sunt limitele mişcării gay. Suntem prea subfinantati şi prea puţini ne asumăm deschis o identitate sexuală pentru a putea adresa toate problemele cu care ne confruntăm. Iar în condiţiile în care statul român nu oferă asistenţă acestui grup marginal (cum nu oferă nici altor grupuri marginale şi oprimate), putem doar spera la un viitor mai bun.

Opoziţia împotriva paradei gay nu a reuşit să se organizeze prea bine de-a lungul acestui deceniu, marşurile normalităţii având cam aceeaşi participare redusă ca şi marşurile gay. Apetitul românilor de a ieşi în stradă împotriva homosexualilor nu era mare, căci nici gay-ii nu erau mulţi şi nu îi agresau neapărat, iar oprimarea gay-ilor se făcea (şi încă se face) prin alte procedee, zilnice, de respingere şi izolare a acestora. În primii ani au fost ceva violente, însă statul român era hotărât să arate europenilor că-şi apară minorităţile sexuale. Mai mult, prezenţa fizică a ambasadelor străine la marş a reprezentat o metodă de a spori securitatea, rănirea unui diplomat ar fi tensionat grav relaţiile dintre România şi respectivele ţări.

Astăzi, la a zecea ediţie, se anunţă participare record la Marşul Diversităţii. Hipsteri, activişti din societatea civilă, generaţia Roşia Montană, în majoritatea ei heterosexuală, şi ambasade străine vor fi acolo. Europenizarea şi modernizarea merg mână în mână cu drepturile gay. E cool să fii pro-gay, c-aşa e “afară”. Activismul gay trece prinţ-o criză majoră, mai ales după 2010-2012, când Fondul Global de Luptă Împotriva HIV/SIDA, Tuberculozei şi Malariei s-a retras din România, considerând-o o ţară suficient de dezvoltată pentru a-şi sponsoriza propriile programe de prevenire HIV/SIDA. Mare parte din banii de acolo erau folosiţi şi pentru programe comunitare, iar în curând ne-am putea confrunta cu o disoluţie a firavei existente comunităţi şi cu o epidemie de HIV/SIDA. Ne putem bucura pe moment că avem o zi în care suntem vizibili şi în care ne ies la lumină aliaţii din societate, însă dacă nu adresăm problemele structurale şi sistemice, riscăm să ajungem o armată de generali fără soldaţi în spatele nostru.

[1] Povestea activismului gay alternativ, axat pe comunitate, realizat de cea de-a doua mare organizaţie gay din România, PSI România, o voi spune altă dată.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole