O poveste alternativă a Pieţei Universităţii

vlad-viski-150x150La Revoluţie s-a strigat “Jos Ceauşescu!” şi nu “Jos comunismul!”. Sărăcită, exasperată, oprimată, spionată şi flămândă, însă educată în spiritul socialist, clasa muncitoare nu îşi dorea o schimbare de regim, ci doar o schimbare de lider. Capitalismul era privit cu suspiciune, iar ideile unei economii de piaţă nu existau în mentalul colectiv decât prin economia informală care se practica înainte de 1989. Faptul că muncitorii încă aveau speranţe în “idealurile socialiste” este demonstrat de procentele ridicate obţinute de Ion Iliescu la alegerile prezidenţiale din 1990 şi 1992. Iliescu reprezenta reforma. Totuşi, între cele două scrutinuri avem a face cu un fenomen extrem de interesant, intens dezbătut: Piaţa Universităţii. Protestele din aprilie-iunie 1990 au reuşit să creeze şi să creioneze discursul anti-comunist în România şi reprezintă punctul de plecare pentru felul în care a fost interpretat trecutul recent şi, mai important, felul în care a fost înţeles şi implementat capitalismul în perioada tranziţiei. Piaţa Universităţii nu e doar despre sfera politică şi democratizare, ci şi despre economie şi liberalizare.

Dincolo de pasiunile, heterogeneitatea şi, pe alocuri, frumuseţea Pieţei Universităţii, din punct de vedere ideologic cei care au condus Piaţa propuneau, în economie, reforme radicale, pe modelul polonez, acolo unde liberalii i-au exclus de la discuţii tocmai pe cei care îşi doreau “doar” o reformă a socialismului. În Polonia ştim ce s-a întâmplat, s-a prescris “Terapia de şoc”, care a dus la închiderea multor companii de stat, concedierea în masă a muncitorilor, scăderi dramatice ale PIB-ului şi a calităţii vieţii, sărăcie, excludere, inegalităţi sociale, etc. Piaţa Universităţii propunea, într-adevăr, o democratizare a vieţii politice româneşti, deziderat nobil, în condiţiile în care, e adevărat, noul regim Iliescu pornise o campanie de hărţuire a opoziţiei. Totuşi, liderii Pieţei propuneau în acelaşi timp reforme radicale din punct de vedere economic, ceea ce populaţia României nu îşi dorea neapărat. Vorbim de o minoritate, formată în mare parte din intelectuali care până în 1989 nu se remarcaseră decât prin “rezistenţă prin cultură”, care de fapt nu făcuseră niciun fel de opoziţie regimului Ceauşescu, minoritate care a reuşit să lege coaliţii cu o serie de alte grupuri şi mişcări sociale pentru a mobiliza suficienţi adepţi, dând impresia unei mişcări de masă la nivelul întregii societăţi. Această mână de “liberali” doreau să îşi impună programul economic cu orice preţ, iar faptul că au reuşit să genereze Piaţa Universităţii a reprezentat pentru aceştia o victorie imensă.

Regimul Iliescu a reacţionat mobilizându-şi baza, muncitorii, iar minerii au reprezentat doar vârful de lance al unei bătălii nu doar ideologice, ci şi sociale. Din nefericire, această bătălie s-a transformat într-o confruntare violentă între cele două grupuri care propuneau direcţii diferite pentru tranformarea României. Putem spune că pe moment tabăra muncitorilor a câştigat, însă pe termen lung liberalii Pieţei Universităţii au reuşit (ajutaţi şi de felul în care au evoluat lucrurile în regiune şi “prescrierea” anumitor politici liberale de către instituţiile internaţionale şi specialiştii lor) să-şi impună viziunea asupra tranziţiei spre economia de piaţă. Ruptura care a urmat între Iliescu şi Petre Român s-a axat tot pe aceleaşi clivaje privind fie reformarea socialismului, fie promovarea liberalismului extrem. Revenirea minerilor din 1991 s-a petrecut tot pe baza aceloraşi diferenduri, muncitorii nedorindu-şi o liberalizare imediată şi dură. Desigur, vorbim şi de conflicte politice şi de o luptă pentru putere, însă trebuie să ne întrebăm uneori şi ce anume motivează o categorie socială să pornească din Valea Jiului spre Bucureşti. Reacţia muncitorilor (în cazul nostru a minerilor) nu este aleatorie şi nu putem simplifica lucrurile spunând că aceştia au fost manipulaţi şi transportaţi la Bucureşti doar din considerente politice de către regimul Iliescu, trebuie să fi existat o înţelegere mai profundă a pericolelor pe care o liberalizare bruscă le-ar fi avut (şi într-adevăr le-a avut într-un final) asupra clasei muncitorilor.

În fond, vorbim de confiscarea Revoluţiei Române de către Revoluţia Pieţei Universităţii. Nuanţe există, căci după 1992 Guvernul Văcăroiu a încercat un mix de politici liberale şi de reformă socialistă, celebra Cuponiadă fiind un exemplu elocvent prin care s-a încercat transferarea proprietăţii fabricilor din mâinile statului în mâinile muncitorilor, un eşec total. După 1996, însă, vorbim de un apogeu al Pieţei Universităţii şi a ideologiei generate de liderii acestei mişcări. Rezultatele s-au văzut, scăderi economice record, privatizări făcute pe sub mână, corupţie, incompetenţă, inflaţie, concedieri masive, “reforma pe pâine” a lui Ciorbea, etc etc. Dintre muncitori, minerii au avut enorm de suferit, în 1997 fiind disponibilizaţi peste 20.000 dintre ei, iar în 1999 ne-am confruntat cu o nouă Mineriadă. Era prea târziu, România pornise deja pe un drum care a fost mai târziu continuat de toate guvernele (inclusiv cele de “stânga”).

Aşadar, o scurtă recapitulare, analiza fenomenului Piaţa Universităţii trebuie făcută pe mai multe paliere: bătălia pentru putere, separarea revendicărilor de ordin politic de cele de ordin economic şi social, continuarea ideologiei generate de Piaţă (transpusă mai apoi în realitate după 1996). Bătălia pentru putere s-a dat între un grup reformist-socialist şi un grup ce propunea liberalizare rapidă şi trecerea spre economie de piaţă, revendicările de ordin politic erau cât se poate de valide, pe când cele economice trebuie re-evaluate prin prisma rezultatelor şi transformărilor sociale din perioada tranziţiei, mai ales după 1996. Despre Piaţa Universităţii se vorbeşte cum că ar fi fost un fenomen de masă, când în realitate a fost un fenomen generat de o minoritate, care a reuşit, atât la nivel discursiv, cât şi practic, să îşi impună propria viziune liberală. Victoria Pieţei Universităţii s-a făcut nu doar prin concursul ideologilor acestei mişcări, ci şi datorită contextului internaţional, regiunii est-europene prescriindu-se modelul liberal. Sunt conştient de posibilele reacţii venite din partea celor care şi-au făcut un mit din Piaţa Universităţii, însă ca orice mit, şi acesta trebuie reinterpretat din diverse poziţii, iar iluzia anti-comunismului trebuie în continuare înţeleasă mai bine încă de la originile ei.

 

Citește și

TEMA: Piaţa Universităţii ’90

 
  • srsly

    “însă trebuie să ne întrebăm uneori şi ce anume motivează o categorie socială să pornească din Valea Jiului spre Bucureşti.”

    nigga u for real

    • Pablo Pablito

      clar. e nitelus dus prin campul cu maci (ala din Vrajitorul din Oz)

  • Ştefan Iancu

    “Capitalismul era privit cu suspiciune, iar ideile unei economii de piaţă nu existau în mentalul colectiv decât prin economia informală care se practica înainte de 1989.” Intr-adevar ne uitam toti cu suspiciune la Germania, de unde primeam pachete cu ciocolata si gummy bears de la rude fugite si mai ales la filmele americane, eram convinsi ca economia de piata capitalista nu e decat o alta forma de opresiune si exploatare. Hai mai Vlad…

    • Adrian Turcu

      like 🙂

  • jay

    Nu poti separa ideologia Pietei Universitatii (PU) de cel mai coerent program de dreapta al momentului, Proclamatia de la Timisoara (PT). Eu as incepe cu analiza a acestei proclamatii si ceea ce s-*a preluat in PU, care a fost ecoul PU pentru acest strigat. Pentru ca, pentru mine, ca traitor adult al acelor vremuri (e doar un simplu fapt, pana la urma, dar imi confera o perceptie ceva mai articulata), discursul de fond al PU a fost unul politic, electoral, generat de inconsecventa liderilor FSN, discurs pe care s-au grefat si teme generale, cum ar fi economia de piata (desi, o lectura mai atenta a PT ofera mai degraba imaginea naiva a ceea ce se credea ca e economia de piata), dar fara a genera o dezbatere foarte aplicata. Liberalii nu s-au nascut in PU. Ei s-au nascut in jurul PU, ca dovada fiind numarul extrem de redus de lideri ai PU care au facut cariera politica intre 1996-2000.

    In privinta valorilor PU, si aici lucrurile nu sunt asa cum par acum. Nu stiu daca a nu recunoaste rezultatele unor alegeri libere (cat de libere au fost, o arata, prin comparatie, ultimele scrutine) sau a interzice participarea la viata publica a unor fosti comunisti pot fi argumente in favoarea sustinerii democratizarii vietii politice. PU a beneficiat, in perceptia, reprezentarile si analizele asociate ei, de contrastul dat de brutalitatea interventiei minerilor in Capitala. A parut mai alba, mai curata, eminamente benigna. Dar, judecata zi cu zi, cronologia acelor momente arata si o alta fata a PU, una violenta, intoleranta, nationalista.

  • Pigment Fci

    Dap, acelaşi popor care l-a vrut pe Iliescu la acel moment, a vrut integrarea în NATO şi UE. Aşa cum citeam în originala “Academie Caţavencu” odinioară, România va deveni un stat democratic cu adevărat în momentul în care nu se va mai vorbi despre Ceauşescu – parcă Mircea Dinescu a făcut această aserţiune. Tu să fii sănătos, că numele ţi-e predestinat, mă întreb de la ce Viski îţi vin gândurile astea.

  • Un punct de vedere interesant, din partea cuiva care a studiat momentul 1990 indiscutabil la fără frecvență.

  • N-am idee cîte primăveri posedă autorul, dar scriitura îi e interesantă. Are un fel de gheară a leului…
    Iar de aici pleacă lungul drum al lui ce va face cu propria viață, acest tînăr…

  • Alex Boroda

    Dacă-i dau o mașină a timpului, vreau doar atât de la dl. Viski: să se ducă înapoi pe 14 iunie 1990 și să încerce să le explice minerilor cine e heteronormativitatea și cât de rea este ea. Îi promit că-i țin mașina timpului parcată aproape, cu motoarele pornite, în caz de ceva.

  • Gabriel Baldovin

    E gresita ideea ca Revolutia din 1989 nu ar fi fost una anticomunista si procapitalista. Protestatarii care voiau pastrarea comunismului erau putini. Cei mai multi voiau, intr-adevar, pastrarea comunismului, si de asta Iliescu a castigat detasat alegerile. Insa cei mai activi politic erau anticomunisti convinsi. Majoritatea, ca in orice comunitate, are un grad mic de implicare

  • HA

    Premisa articolului e cu totul gresita: revolutia din 1989 a fost profund anti-comunista!
    Cei mai multi oameni, indiferent de “clasa” lor sociala, erau anticomunisti. Ceilalti erau putini la numar.
    Cum se spunea in acei ani: cine este comunist, ori e prost, ori securist.

    • Ghita Bizonu’

      Asa ziceau si uni dintre cunoscutii mei… Cand i-am intrebat de sanatatea familiilor lor au inceput sa se balbaie si sa transpire ca apoi sa urle ca vreau sa le omor familiile … Ca ei aveau activisti si securisti in famelie nu eu!!!

  • Toader Popescu

    Ba la Revoluție s-a strigat fix „Jos comunismul!”, dar probabil dl. Viski era prea ocupat cu provocările de la grupa mică pentru a fi la curent.

  • Mihai Badita

    La noi in sat au venit, imediat dupa revolutie, imperialistii (belgieni) cu doua masini pline cu “ajutoare”. Ne-au adus haine de fas, treninguri colorate, ciocolata de care nu mai vazusem, cu forme si modele gravate in ea. Era incredibil. Mai mult, imperialistul sef avea un aparat de ras cu baterii, nu prea puteam concepe asa ceva pe atunci. Sa nu mai zic de masini. Totusi, noi, dupa parerea autorului, ne-am fi dorit reinstaurarea socialismului stiintific, ideal intinat de Ceausescu. Hai sa fim seriosi. E o gluma articolul asta?

  • E o idee interesanta. Ba chiar as indrazni sa spun ca s-a vrut omorarea oricarei idei legate de socialism. In fine, din pacate la noi discutiile astea se rezuma la “Iliescu trebuie sa moara”, frustrarile sunt mari si numai cei care au trait pe pielea lor au voie sa vorbeasca. Ei fiind cei mai subiectivi…

  • Pablo Pablito

    Te aberezi. Din partea minerilor n-a existat nici o” înţelegere mai profundă a pericolelor pe care o liberalizare bruscă le-ar fi avut (…) asupra clasei muncitorilor.” Ei au primit ordin sa vina si sa faca curat. Si fix asta au facut.
    Haios tripul tau.

  • Cristian Popescu

    Vlad Levente Viski , Piaţa Universităţii propunea o democratizare a vieţii
    politice româneşti, în condiţiile în care, noul regim Iliescu pornise o campanie de hărţuire a opoziţiei. Atât.

  • Eduard Costache

    Oups!! Revolutie?! Cred ca este ultima persoana care spune, fara sa fie obligat, ca in decembrie 1989 a fost revolutie..A fost un asasinat politic, executat de Ilici Ion, si concertat de organele superioare ale Securitatii Statului.Actiunea a dat curs unui genocid al poporului roman, deja abrutizat si traumatizat de experienta comunista. Rezultatul: desfiintarea, in cea mai rapida operatiune din istoria lumii, a unui stat. romania nu mai exista de facto, si, in curand, nici de jure.In urmatorii 25 de ani vor exista cel putin 3 state pe teritoriul carpato-danubiano-pontic.

  • Florin Popa

    Dle Viski, nu stiu daca va dati seama cat de ridicola e postura in care va puneti singur – ori n-aveti habar despre ce vorbiti, ori sunteti prea incuiat in propria bula ideologica ca sa vedeti si altceva. Nu stiu de altii, insa eu am fost acolo in 1989. Peste tot se striga ‘jos comunismul’.
    Sa vezi in Piata Univ un fel de nucleu neoliberal dur care a influentat dezvoltarea ulterioara e la fel de penibil. Nu stiu ce fumati inainte sa scrieti asa ceva, insa nu va face bine.

    • Toader Popescu

      Nici măcar nu cred că de asta ar fi vorba, ci de un amestec, cel puțin la fel de nociv, de ignoranță și rea-credință.

      • Stefan Guga

        Citind toate comentariile, ma intreb totusi daca toti cei care s-au declarat maturi declarand imaturitatea autorului se pot totusi angaja intr-o discutie reala si sa treaca dincolo de metoda nu tocmai matura de a-l verifica la “primaveri” pe autor. Apoi, ma intreb daca s-ar putea ca criticile unor afirmatii din textul asta ca fiind prea din topor sa fie facute mai putin din topor. Asta nu scuza nimic din problemele acestui text, ci doar ar duce discutia intr-o directie mai constructiva, pentru Viski si pentru toata lumea. Cu siguranta sunt niste probleme punctuale evidente, dar multe lucruri tin de lipsa nuantelor (e.g., se poate ca problema cu “Jos Ceausescu!” / “Jos comunismul!” sa fie ceva mai complicata de un da/nu). Altele tin de natura controversata a temei (e.g., semnificatia PU pentru istoria de dupa), deci e destul de inutil sa dai la o parte toate ideile din text pe motiv ca nu ti-a placut nu stiu ce propozitie. Inca o data: a sublinia varsta autorului nu constituie o critica valida, la fel cum nici acel “Eu am fost acolo, tu n-ai fost!” nu are cum sa tina locul unei discutii argumentative.

        • Toader Popescu

          Din perspectiva mea, cel puțin, un text / argument care se bazează pe o premisă în mod evident falsă (din ignoranță sau rea-credință, asta e altă discuție, care poate avea și ea loc) nu mai necesită altă critică în afara evidențierii falsității premisei. Iar vârsta (a se citi, în acest caz, lipsa contacului direct cu evenimentele) nu este o problemă dacă ea este compensată de o minimă și elementară documentare. Nu pare să fi fost cazul aici.

          • Stefan Guga

            Ok, iarasi, vizand toate comentariile, nu inteleg de ce nu i se pot explica lucrurile astea autorului fara a-l lua peste picior si acordandu-i macar o sansa sa se apere (sau sa isi recunoasca greseala daca si acolo unde e cazul).

          • DanCanada

            @Guga: Nu inteleg ce dialog si argumente mai pot fi daca autorul incepe cu o minciuna:

            ‘La Revoluţie s-a strigat “Jos Ceauşescu!” şi nu “Jos comunismul!”.’

            Stiu BINE ca s-a strigat ‘Jos comunismul’, mi-au dat si lacrimile cind am vazut asta la TV. Deci autorul nu ia audienta peste picior incepind cu o minciuna? Ce nuantare a discutiei se mai poate face? Adica sa cadem de acord pe la mijloc, nu? Sa decidem ca ratia de ciocolata a fost alta ca sa putem spune chestia asta?

          • Stefan Guga

            Din cate am inteles eu din alte texte pe tema, problema cu “Jos Ceausescu”/”Jos comunismul” e ceva mai complicata. Apoi, chestia asta cu “premisa” este destul de aiurea. Textul nu reprezinta un argument construit pe chestia cu “Jos Ceausescu”/”Jos comunismul”; daca nu accepti asta, nu inseamna ca automat pica tot textul. Din nou, reactiile astea condescendente nu se justifica, din moment ce comentatorii nu fac altceva decat sa comita greselile pe care i le reproseaza autorului. Toti spuneti ca nu va puneti la mintea unora de 20 si ceva de ani, dar va purtati ca unii de 5.

          • DanCanada

            @stefanguga:disqus Esti funny: “daca nu accepti asta, nu inseamna ca automat pica tot textul” 🙂 Pai autorul minte si dezinformeaza din prima. De ce as “accepta” restul? Ce rost are sa urmaresc o argumentatie venind de la un autor care insulta inteligenta cititorului? Sau “iluzia anti-comunismului”. Chiar vorbiti serios?!? Adica romanilor le placea de fapt comunismul! 🙂
            Si nu, nu e reactie condescendenta, o minciuna nu se cheama ‘jumatate de adevar’, se cheama minciuna.

  • gheorghhe

    Corect începutul. Mișcarea din decembrie 1989 NU a fost un anticomunistă, doar anticeaușistă. Prima oară am văzut scris pe garduri ”Jos comunismul” pe 25 decembrie 1989. Cineva scrisese, cu vopsea roșie pe cîteva ziduri aceasta lozincă stupidă cu vopsea roșie, folosind aceleași șabloane de litere. NU știu cine. Pînă și Proclamația de la Timișoara începe cu o minciună: în perioada 16-23 decembrie nici acolo, la Timișoara nu s-a strigat așa ceva.
    Lozinca (strigată) am auzit-o prima oară la Piața Universității după 24 aprilie. La mitingurile din 28 ianuarie, 18 februarie se zbiera ”Jos Iliescu”.
    PU a început ca o manifestare electorală a țărăniștilor. Era contra lui Ilici (normal) și ar fi rămas așa dacă, în noaptea de 23-24 aprilie cineva nu ar fi avut ideea creață să îi aresteze pe cei cîteva zeci rămași pe acolo și să pună la paza perimetrului niște polițiști tineri și speriați. Care au cedat repede în fața unora care îi scuipau, îi înjurau și zbierau să ”Jos Iliescu”. Au tulit-o după vreo cîteva ore de vitejeală. Atunci i-a venit în minte lui Marian MUnteanu să se bage și el cu Liga Studenților și în loc de ”Jos Iliescu” să scandeze ”Jos Comunismul”. Și abia apoi, Iliescu i-a făcut celebri zicîndu-le ”golani”.
    Una peste alta a fost o m anifestație fascistoidă antinațională de care îmi aduc aminte cu neplăcere. ”Toată lumea jos! Comuniștii în picioare” ”Acum să spunem un Tatăl nostru” . Ce vrem noi? Vrem punctul opt de la Timișoara. Adică să nu se facă alegeri cinstite, acolo era bătaia: să dea CPUN-ul o lege a lustrației.
    Soyez realistes! Demander l’impossible, nu așa?
    Ar merita totuși un studiu sine ira et studio.
    Nu am văzut așa ceva pînă acum. Dacă știe cineva vreo relatare echiliocrată a faptelor, să îmi spună. Filmul lui Stere Gulea este o apologie encomiastică a Golaniei, fără valoare documentară.
    Principala problemă este: cine a dat banii? Cum de s-a permis folosirea Universității (Emil Constantinescu) pe post de trambulină politică?
    Apoi: cine a venit cu ideea tembelă de a repeta gafa de pe 24 aprilie pe 13 iunie? Că nici asta nu e clar.

  • Ioan

    Dragă Vlad! Ai făcut o analiză perfectă și ai consemnat în câteva rânduri o realitate. Nu trebuie să ai teamă de ce vor spune alții. Niște alții cărora nu le convine adevărul , niște alții care sunt incapabili să înțeleagă adevărul, niște cârcotași pentru care adevărul nu există și multe alte categorii de alții.

    Nu știu cum, unde și cât te-ai documentat, dar nu am mai văzut până acum o analiză atât de lucidă din partea unui tânăr. Felicitări!

  • Ghita Bizonu’

    La care revolutie ?!
    la inceput s-a strigat “Jos Ceausescu”. Ma rog cei mai multi credeau ca doar Ceausescu era di vina. Oricum “angajamentul” sau ptr austeritate era ferm!! Mai ferm decat al baseilor ..(Pana si Nicu Ceausescua trebuit sa renunte la AUDI Coupe rosu din 1970 si sa treaca pe Dacia!!)
    Cateva ore mai tarziu cand Dascalescu a incercat sa faca “guvern revolutionar” cei din fata caldirii fostului CC al PCR – marea majoritate f tineri, sub 25 de ani – au inceput sa strige “fara comunisti”.. adica fara Dascalescu. Ca amanunt picant din “guvernul” Dascalescu ar fi urmat sa faca parte si Dumitru Dinca Gogosaru.. Apoi a venit alt grup in care lider parea a fi Dan Iosof care Bisnitzar a pus un AKM in shalele lu’ Dascalescu : “Abdica sau te impusc”. Si ala a renuntat sa mai faca guvern .. Dupa vreo 12 luni Dinca Gogosaru a inceput sa zica despre “lovitura de stat” . D’aia io nu am inteles care lovitura de stat ? Alungarea lu Ceausescu sau a “guvernului revolutioner” Dascalescu?!

    Dupa cateva ore de agitatie in care (cel putin la TemBelizor) singurii care au vorbit cu cap si coada au fost capitanu’ Lupoi (Mihai Lupoi, apoi parlamnetar PRM mort in 2012 , cancer 59 ani) , gealu’ Militaru (dar se prea poa ca Militaru sa cam fi exagerat nitel cam MULT! cand cerea sa nu fie puse bombe pe avioane) si Sergiu Nicolaescu (voce de comanda .. daca indraznea sa zica “asculta comanda la mine” .. crez ca era Adevaratul si Unicul Emanat) a aparut si Ion Iliescu. De el auzisem – Europa Libera, Vocea Americii – da nu si de Petre Roman si Gelu Voican-Voiculescu…
    S-a facut ceva .. un FSN, un guvern ,, ceva acolo da numa ca ne prefaceam ca credem ca ar fi “ceva” .
    A urmat procesul (Curte Martiala) a sotilor Ceausescu si executia lor..

    Nu mai tin minte data dar a venit de la Paris, Radu Campeanu care de pe aeroport a zis fatidicele cuvinte Restitutio in integrum (ia vedeti zilele astea Fondul Proprietatea. Si Paul Singer. Si Gittenstein)
    A venit si Ion Ratiu de la Londra …
    Au aparut la televizor si sfintele moaste taraniste (partid reinfiintat intr-o vineri , cred ca pe 29 dec 89, cand inca strazile miroseau a praf de pusca )

    Lumea era inca ametita de soc si se intreba ce drum sa o ia, cand in Romania Libera , Octavian Paller a scris articolul “Iluziile au durat 15 zile” . In ce il privea avea dreptate – a incercat sa fie director la Romania Libera insa “oamenii muncii” l-au preferat pe Bacanu…a incercat la Romania Liteara si aici nu numa ca l-au preferat pe Nicolae Manolescu dar, dupa cete tin minte i-au reprosat lui Paller trecutu cam de bashtan comunist.
    Dupa asta tineri cam nervicosi din famelii sa zicem “burgheze” ( burghezie comunista ziceam noi pe la colturi in anii 70, 80) au inceput sa fie nemultumiti. “Cum aia revolutie doar contra lu Ceasca?! Si numa ptr caldura in casa, unt si mai mult de 2 ore la TV?!” si au incpeut sa vorbeasca despre Adevar, Morala, Dreptate si sa isi revendice “anticomunismu” (Curios insa ca nici unu nu zicea “comunistu’ de taica-miu” sau “catzeau de maica-mea” … ai lor erau doar de “forma” comunisti .. ca deh directori si activisti!! ). Da in afara de majuscule cam atat.

    Apoi pe 12 ianuarie 1990 (cand trebuia sa fie nu stiu ce parastas) a fost ceva agitatie si omu prsupus la CIA din FSN , ala Dumitri Mazilu a trebuit sa pece (denuntat ca fiind colonel de securitate. Era) Da zisu Mazilu a incercat sa “disjunga” pe Iliescu ca sa se plaseze el in frunte … insa o femeie de cca 35 ani a tipat ca Mazilu este colonel de securitate de la scoala Baneasa .. In 1991 acest Mazilu va lansa expresia “revolutie furata” odata cu cartea “Revoluția furată. Memoriu pentru țara mea”.
    Si a urmat o campanie Romania Libera …
    Pana la urma pe 28 ianuarie s-a facut mare , mare manifestatie .. contra FSN sa nu particpe la alegeri samd. SI o delegatie a “istoricilor” (PNT, PNL, PSD Cunescu) a cerut predarea puterii catre ei cei “legitimi” . Cestia asta este contestata cu foc de cei mai multi care au fost in piata atunci .. insa din pacate ptr ei intrevederea a fost televizata si a fost vazut Coposu zicand “sunteti ilegitimi! Noi in 46!!” SI Ratiu “in Occident ideea de “front’ este asociata totalitairsmului”.
    A urmat cotramanisfestatie si atunci s-a zis cestia cu “nu au mancat salam cu soia”. Ma rog este “nestintifica” cestia “cu soia” insa in alte tari se zoce stiintific “cens de domicliu” (de ex in SUA mme Hilara lu’ Clinton a trebuit sa se mute la NY .. desi nu era vorba de a manca salam cu soia) tot atunci au venit minerii al Bucuresti. Prima data.

    Si au urmat alte zile de agitatie pana cand la în 18 februarie 1990 o manifestatie cica “spontana’ a ocupat sediul guvernului .. si iar au venit minerii ..

    Si in sfarsit “noroc” cu Proclamtia de la Timisoara..scrisa de marele anticomunist George Serban de profesie profesor de socialism stiintific!!! SI urmatoarele zile pustanii de la insitutul unde lucram erau toti vrajiti nu de punctu 8 (neobservat de majorutate) ci de pctul 11 Plata unei părți din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor Toti pustanii si idiotii visau ca o sa primeasca 1/4 sau cjar 1/2 din salar in valuta !!!

    Ei si asa din demonstratie in demosntratie s-a ajuns si la 22 aprilie cand dupa o preumblare duminciala unii (parte a manifestantilor) ocupa Piata Universitatii … A doua zi ma duceam la Cinemateca (veneam din Pipera) Piata blocata, pe spatiul verde vreo 200 de insi cun niste mutre sa le “dai” 2 ani la prima vedere cu niste cerseafuri albe “Arestarea lu Dinca ultimul abuz al comunismuluii!” Si intreb care Dinca bre? ?! Nimeni nu stia ba unii ii injurau ca doreau eliberarea lu Ion Teleaga!!! Da era vorba de Gogosar.

    Apoi dupa vreo 3-4 zile au aparut si intelectualii … si Tzapu a deschis Balconu Luminat e unde Marian Munteanu (ex UASCR ) ii izbavea de frica …
    Da primii 200 de care au ocupat Piata chiar erau golani..unii cu ceva “studii” penale. La locul de pedeapsa!

  • Eugen

    Te înşeli, Vlad. Chiar s-a strigat “Jos comunismul”, şi nu de unu-doi, ci de mii de oameni.

    Sursa: propriile mele urechi şi cunoscuţii mai în vârstă care au fost la manifestaţii.