Microrecenzii

Florin Poenaru
În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a „memoriei comunismului”. Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.

maxresdefaultToader Popescu. Proiectul feroviar românesc (1842-1916). Simetria, 2014 (nominalizat la premiul CA)

O istorie fascinantă, extrem de bine documentată, despre care se poate spune că-i lipsește un singur lucru pentru a fi excelentă: abordarea marxistă. Autorul analizează proiectul feroviar românesc în a doua jumătate a secolului 19 ca parte integrantă a proiectului modernității românești. Însă pe cât de bine sunt documentate din punct de vedere istoric transformările succesive ale acestui proiect, pe atât de puțin există o preocupare pentru a lega dezvoltarea sistemului de căi ferate de expansiunea capitalismului la nivel global în a două jumatătate a secolului 19. Cum au arătat istorici precum Maurice Dobb, Fernand Braudel sau Eric Wolf, expansiunea sistemului de căi ferate a susținut a doua fază a revoluției industriale și a repornit mecanismul acumulării de capital, intrat în criză la începutul secolului 19. Prin apariția căii ferate se trece de la industria ușoară a textilelor și manufacturilor la industria grea a fierului și a cărbunilor, ce vor deveni determinante pentru dinamica globală a capitalului în perioada analizată de autor. Nimic din toate acestea nu se regăsește în studiul de față, iar în ciuda unor conexiuni izolate, volumul rămâne foarte ancorat într-o istorie națională clasică. Discuția despre capitalism care lipsește este înlocuită cu una despre modernitate și configurarea spațiului modern prin apariția căilor ferate, destul de abstractă pentru a fi convingătoare.

Toate aceste limitări teoretice (care la rândul lor iau și forme metodologice) nu ar trebui totuși să ne orbească de la a vedea însemnătatea acestui volum. Acesta este unul dintre puținele studii locale care reușește o abordare interdisciplinară, aducând la un loc perspective istorice, sociologice, culturale, de urbanism și arhitectură. Volumul este structurat în trei părți: prima parte cartografiază sistemul de linii ferate și impactul acestuia asupra reconfigurării spațiului (atât la nivel fizic cât și mental), a doua discută elemente tehnice de reconfigurare urbană în momentul în care un oraș devine racordat la calea ferată, iar partea a treia analizează clădirile specifice ale gărilor. Această schimbare progresivă de scală permite surprinderea fenomenului studiat de la nivelul deciziei politice de construire a căilor ferate (și a negocierii transeelor), la nivelul particular al amplasării și arhitecturii unei gări. Însoțit de numeroase date de arhivă, dar și de o serie de fotografii și cărți poștale, volumul este în sine aproape un obiect de artă, remarcabil pentru calitatea sa grafică și vizuală.

Cu o perspectivă teoretică mai amplă și mai bine ancorată istoric (care ar fi depășit astfel cadrul teoretic folosit de autor, anume teoria sincronismului lui Lovinescu!!!) acest volum ar fi fost unul de referință.

Petru Negură. Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă. Cartier, 2014 (traducere din franceză de Gabriela Șiclovan) (nominalizat la premiul CA)

Studiul lui Petru Negură reprezintă o analiză bourdieusiană a formării și funcționării câmpului literar moldovenesc în timpul stalinismului, precum și a transformărilor acestuia de după aceea. La bază o lucrare academică, cartea este bine documentată, folosind date de arhivă în trei limbi din România, Republica Moldova și Rusia, lucru mai rar accesibil pentru cercetători. Cartea explorează impunerea realismului socialist în Moldova, dar totodată, prin acesta și uneori împotriva sa, crearea unei identități sovieto-moldovenești prin intermediul literaturii. Analiza lui Negură se concentrează asupra traiectoriilor istorice și biografice ale principalilor autori, dar oferă și o analiză a conținutului operei acestora. Capitolul V (O interpretare a literaturii moldovenești din perspectivă discursivă) – care pe urmele lui Katerina Clark (The Soviet Novel. History as Ritual) oferă o analiză detaliată a principalilor tropi ai realismului socialist moldovenesc– este și cel mai reușit.

Chiar titlul volumului indică însă obiecția ce se poate ridica studiului detaliat al ui Negură. Nici eroi, nici trădători exprimă încercarea autorului de a muta discuția din zona maniheistă privind responsabilitatea autorilor din perioada comunistă în raport cu puterea politică. În versiunea post-comunistă (și anti-comunistă) a istoriei, scriitorii au fost fie colaboratori, fie dizidenți, fără cale de mijloc – operele acestora fiind complet lipsite de valoare poetică, ci doar de încărcătură politică. Răspunsul lui Negură la această dihotomie este de (re)integrare a operelor realismului socialist (și a autorii lor) într-un câmp social mai amplu, care cuprinde atât comanditarii politici, cât și consumatorii acestora (publicul larg, elevii prin manualele școlare, etc), această fandare teoretică având rolul de a dedramatiza relația scriitorilor cu puterea politică. Însă recursul la sociologia literaturii (salutar pentru a ieși din eternele lupte culturale ale anti-comunismului) nu poate escamota cu totul discuția despre relația literaturii cu puterea politică. Identificând o autonomie foarte limitată a câmpului literar în raport cu cel politic (care pare că reușește să își subordoneze toate sferile vieții), Negură rămâne în orizontul interpretărilor totalitare despre stalinism și comunism în general. Nici eroi, nici trădători, în stalinism, scriitorii – precum toată lumea – nu pot fi decât niște victime.

Vintilă Mihăilescu. Fascinația diferenței. Anii de ucenicie ai unui antropolog. Editura Trei, 2014.

Vintilă Mihăilescu dă dovadă de ceva curaj republicând materiale scrise acum mai bine de un sfert de secol, cartea fiind o reeditare a primei ediții din 1998, care la rându-i conținea texte publicate anterior. Volumul are o valoare documentară: povestește nu atât formarea ca antropolog a autorului cum sugerează subtitlul, ci mai degrabă originile antropologiei românești ca disciplină autonomă înainte și după 1989. Aceasta apare la intersecția dintre psihologie socială și psihologie experimentală, la care se adaugă, inevitabil, fascinația protocronistă de la mijlocul anilor 70 pentru mitologie și analiza formală a acesteia. Așadar, Piaget și Jung, Caillois și Eliade se află în preistoria antropologiei autohtone. E drept că o astfel de genealogie rupe antropologia de cercetarea folclorică și culegerea de proverbe (care devin apanajul studenților la litere), dar o împinge într-o zonă foarte alunecoasă, aceea a realizării de profiluri psihologice (prin administrarea unor baterii de teste) unor populații în vederea comparării acestora. Cum remarcă autorul că i s-a întâmplat, acuzațiile de rasism sunt mereu doar la un pas distanță.

Mihăilescu concluzionează această ediție a cărții cu observația că acest capitol de cercetare este deplin încheiat în viața sa. Cartea e un mesaj în sticlă. Întrebarea care rămâne însă e asta: în ce măsură antropologia autohtonă contemporană a reușit să lase în urmă moștenirea instituționalizării sale ca disciplină? Aici răspunsul e mai ambiguu: ceva din școala culture and personality pare încă să mai supraviețuiască în cercetările antropologice mainstream; la fel și un individualism metodologic (methodological individualism) evident. De asemenea, căutarea de meaning (înțeles, sens) e intactă. Istoria pe care ne-o prezintă această carte, deși nu foarte cunoscută, mai are încă reverberații ce merită cunoscute. Din acest punct de vedere, cartea poate fi o lectură utilă.

Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Polirom, 2014 (nominalizat la premiul CA)

Mirel Bănică își vede cartea sa tot ca un mesaj întro sticlă, “o sticlă aruncată în marea cunoașterii” (pp 20). Însă cel care descoperă și deschide această sticlă află destul de repede că aceasta fie nu conține nici un mesaj, fie acesta există dar nu este inteligibil. Cam aceasta este reacția citind cele peste 400 de pagini de note de teren de la și despre diferite pelerinaje din țară. Aceste note au o de multe ori o valoare documentară importantă, chiar dacă, de la un moment încolo, devin redundante, multe aspecte repetându-se în mod inevitabil, în condițiile în care autorul urmărește aceste pelerinaje pe durata mai multor ani și alege să publice notele de la fiecare în parte. Însă dincolo de aceste note nu pare a exista nimic mai mult, nici la nivel narativ, nici la nivel de explicație, interpretare sau măcar ipoteze de lucru. Notele de teren sunt însoțite de câteva “cuvinte de acces” plasate la final. Acestea nu sunt însă nimic mai mult decât o încercare de sistematizare a materialului empiric în jurul câtorva teme: pelerinajul și femeile, pelerinajul și economia, pelerinajul și romii, pelerinajul și turismul, pelerinajul și politica, etc. Practic unde se termină cartea, aceasta ar fi trebuit de fapt să înceapă.

Paradoxul este că deși avem atât de multe detalii factuale despre pelerinaje, la final nu aflăm mare lucru despre acestea. Nu înțelegem mai nimic despre acest fenomen social pe care autorul, pe bună dreptate, îl consideră foarte important și, mai mult, victimă a neînțelegerii cauzate de schematizarea la care este supus în reprezentarea sa mediatică. Din păcate însă, tot războindu-se cu reprezentarea mediatică a acestui fenomen, autorul nu reușește decât să nuanțeze o imagine trunchiată, nicidecum să ofere o interpretare științifică sau măcar o narațiune alternativă. Asta deoarece uneltele sale sunt tot de natură jurnalistică (o combinație de reportaj și documentar), și nu cele ale antropologiei pe care acesta le revendică în Cuvântul înainte al cărții. De altfel, autorul mărturisește că a trecut de la presă la antropologie impulsionat fiind de succesul notelor sale jurnalistice. Însă în ciuda educației formale în antropologie, autorul pare a fi rămas în cele din urmă tot un jurnalist. Cartea de față are așadar farmecul unor reportaje de la fața locului, și cam atât. Neasumând însă în mod direct acest fapt, cartea lovește de multe ori niște note false care o fac stridentă, în special atunci când autorul întrerupe relatarea pentru câte o digresiune teoretică sau, și mai mult, când aceste digresiuni sunt îngropate în notele de subsol, dovadă clară a rolului acestora în întreg demersul.

Mirel Bănică, prin această carte și prin cele anterioare, este unul dintre exponenții a două tendințe locale foarte pregnante: pe de o parte fetișizarea realismului, pe de alta reducerea antropologiei la etnografie autopoietică. Nu e vorba doar de celebrul val de film, ci și de alte producții locale mai puțin notorii, precum noul val de jurnaliști tineri sau de scriitori (mai mult sau mai puțin tineri, unii aparținând generației 2000) – toți au în comun dorința de a descrie lumea așa cum este, în mod concret, direct, de la fața locului, fără alte medieri. Toți vor să raporteze, să descrie, să spună o poveste simplă, din viața reală. Această foame de concretețe este de înțeles ca reacție la idealismul culturii autohtone, dar în același timp reprezintă și o respingere mic burgheză a teoriei și ideilor. „A fi la fața locului”, „a fi în mijlocul evenimentelor”, „a sta de vorbă cu oamenii” sunt suficiente. Nu mai e nevoie de nicio explicație, de nicio interpretare, de nici un argument. Realitatea devine transparentă plin simpla participare directă, aceasta vorbește de la sine.

Problema e, desigur, că lucrurile nu stau deloc așa. Realitatea nu vorbește de la sine, ci prin vocea personajului care relatează. Acesta poate fi mai discret sau mai prezent, dar în orice caz este acolo, colorând în mod subiectiv și ideologic relatarea. Noul jurnalism autohton este de tip gonzo: naratorul este prezent într-un grad foarte mare, fiind unul dintre actorii principali. La fel stau lucrurile și în cartea lui Bănică. Practic personajul principal al cărții, subiectul acesteia, nu este pelerinajul, nici pelerinii, ci naratorul. Acesta este mereu în prim-plan, prin ochii acestuia vedem totul, pelerinajul apare prin prisma experienței sale subiective. Îl urmărim pe acesta căutând sacrul, îmbibându-se de experiențe și sentimente, plângând, mâncând, călătorind. Restul pelerinilor sunt reduși la un personaj-colectiv donator al cărui rol este acela de a oferi personajului principal prilejul propriei autodescoperiri și aventuri. La final, cartea este una de autocunoaștere. Vocile pelerinilor sunt trunchiate, cacofonice, neinteligibile și, nu de puține ori, selectate tocmai pentru exotismul lor (altul decât cel căutat de presă, dar tot exotism). Astfel, fetișismul realismului nu poate sfârși decât în narcisism, realitatea fiind redusă la realitatea subiectului povestitor.

Problema e desigur că acest tip de dublu fetișism este prezentat drept un demers antropologic. Pentru Bănică (dar nu numai, ci și pentru o mare parte a școlii antropologice românești actuale) unicitatea antropologiei provine din modul în care o experiență personală poate să devină un demers științific (pp 15). Nu numai că nu e deloc clar cum se petrece o asemenea alchimie (cartea de față nefiind de ajutor în acest sens), dar totodată acesta este un mod foarte simplist de a înțelege antropologia, reducând-o la o metodă: etnografia. Tot ceea ce este specific antropologiei ca domeniu de investigare teoretică și practică științifică (mai ales în versiunile critice post- și decoloniale ale acesteia) se pierde astfel prin reducerea acesteia la empirism și autopoiesis. În această logică, antropologia nu este nimic altceva decât o călătorie subiectivă cu pretenții științifice – ceea ce este desigur adevărat pentru antropologia colonială de secol 18. Poate că din acest punct de vedere, da, cartea pare a fi una antropologică.

Cartea este așadar un simptom elocvent al celor două tendințe descrise mai sus: între jurnalismul gonzo și etnografia autopoietică scapă exact ceea ce acestea caută să surprindă: realitatea și înțelegerea acesteia. Merită salutat totuși efortul documentar realizat de autor.

Alina Mungiu Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian. Tranziția. Primii 25 de ani. Polirom 2014.

Cartea este vintage AMP. Aceasta vorbește la plural despre ea însăși și descrie întreaga istorie a tranziției românești ca un act de voință proprie. Tot ce s-a făcut în tranziția românească i se datorează. Acum, sătulă de acest efort demiurgic, AMP a ales să se retragă la Berlin de unde mai intervine în treburile locale doar așa, pentru a nu arunca peste bord ultimii săi 25 de ani din viață, după cum spune singură.

Pe de altă parte, istoria tranziției pe care aceasta o prezintă este destul de convențională: tranziția postcomunistă a fost o luptă cu moștenitorii Partidului Comunist. Tema anti-corupției (inventată, v-ați prins, de AMP) a fost chintesența acestui proces. Politicienii corupți pe de o parte, societatea civilă pe de alta – acesta e antagonismul tranziției identificat de AMP. Restul populației este evacuată ca inutilă, tarată de mentalitatea comunistă și incapabilă să aleagă corect la urne forțele progresiste. E de remarcat totuși că, spre final, AMP pare a fi mai conciliantă decât apostolii publici ai anti-corupției (Monica Macovei de exemplu): pentru că nu toți politicienii pot fi băgați la pușcărie, AMP concede totuși că trebuie imaginată o zonă a politicului, a luptei politice ca atare care să ia locul confruntării actuale dintre politic și justiție.

Convenționalitatea istoriei tranziției este contrabalansată de micile dezvăluiri ale intervievatei. Practic AMP recunoaște în diferite locuri că a făcut trafic de influență, că a șantajat, că a folosit canale informale de presiune, că a mințit (atunci când a promis un nou statut al minorităților în România în cadrul unor negocieri), că primit foloase necuvenite (când a primit o casă de la Stelian Tănase pentru a veni de la Iași la București, casă luată de la primărie), că a favorizat anumiți politicieni în acțiuni civice, etc (vezi mai ales pg. 72, pg. 266-7). Totul justificabil, desigur, în numele democrației, transparenței, construirii de instituții formale și întăririi statului de drept, cum altfel. Asta poate și pentru că pentru AMP, România, în ansamblul său, este populată numai de oameni fără experiență, needucați și tarați de comunism. Nu e de mirare atunci că și obișnuitul rasism social și islamofobia marca AMP sunt prezente bine-merci (pp 16, 353-355), la pachet cu disprețul profund cam pentru tot ce este autohton. Te și întrebi, ca cititor, la ce bun aceste eforturi de salvare a unui spațiu pe care autoarea îl urăște în mod evident.

Însă pe acest fundal, genialitatea intervievatei apare la cote înfricoșătoare. Nu e de ajuns doar grandomania personajului în acest sens, dar și intervievatorul, Vartan Arachelian, se comportă exact ca un personaj din dialogurile platoniciene. Adică e capabil fie doar de observații banale, menite a ridica mingea la fileu maestrei, fie de simple interjecții (formidabil!, așa e!, incredibil!, etc.) ce exprimă perplexitatea în fața geniului pur. Însă megalomania Alinei Mungiu Pippidi ar putea fi relativ amuzantă doar dacă nu ar exprima o patologie socială locală mai amplă. Există o galerie întreagă de figuri publice românești care le știu pe toate, le-au făcut pe toate, cărora nimic nu le scapă și care, evident, fiind atât de geniale, nu sunt înțelese de poporul prost și nerecunoscător. În termenii lui AMP, istoria acestei patologii e atât de lungă că te miri de ce nu există încă un doctorat pe subiect. AMP e doar cea mai recentă încarnare a acestui proces.

Zăbovind totuși în acest orizont al megalomaniei, ar merita făcută o mică speculație psihanalitică. Pentru Freud, megalomania era un obstacol în calea curei psihanalitice, un element de care trebuia să treci pentru a ajunge la cauze. În alte interpretări însă, megalomania este în sine un simptom: un mecanism defensiv și de compensare. Întrebare care se pune atunci este asta: în raport cu ce anume megalomania Alinei Mungiu Pippidi funcționează ca un mecanism defensiv? Răspunsul imediat, cel feminist, este deja prezent în carte, dat chiar de AMP: aceasta povestește câteva episoade în care, ca femeie tânără, a trebuit să țină piept presiunii unor grupuri de bărbați mai în vârstă și în poziții de putere (această observație fiind însoțită totodată și de un comentariu autoironic despre lipsa atributelor feminine standard ce sunt așteptate de la o femei într-o societate patriarhală). Deci megalomania este justificată aici ca un mecanism necesar de a răzbi întro lume a bărbaților – o interpretare ce mi se pare plauzibilă.

Pe de altă parte însă această megalomanie pare că ascunde un eșec. Cartea e interesantă până la urmă pentru că documentează cariera unuia dintre primii ONG-iști locali post-1989. Împreună cu Monica Macovei, Renate Weber, Cristian Preda, Mircea Toma, Cristian Pîrvulescu, și alții, AMP este un produs tipic al tranziției post-comuniste. Prea tineri pentru a se putea bucura de prestigiul intelectualilor umaniști formați în comunism (celebrul grup de la Păltiniș, dar nu numai), acești ONG-iști și-au construit reputația ca agenți ai schimbării post-comuniste. Legitimându-se prin competențe tehnice, de experți (dobîndite din mers, în practica tranziției), aceștia au avut atât instrumentele, cât și dorința de a se implica în reorganizarea instituțională a tranziției într-un mod în care “boierii minții” nici nu puteau, nici nu doreau să o facă: au devenit ONG-iști, figurile principale ale “societății civile”. Din această postură au reușit să obțină o semnificativă influență politică locală (unii fiind apoi recrutați în rândul politicienilor, precum Macovei, Weber sau Preda), dar și o anumită legitimitate morală, ei fiind văzuți drept garanții, dar și arbitrii, transformărilor spre democrație. Acest dublu rol de participant la schimbările tranziției dar și de evaluator al acestora a dus la accesarea unor fonduri semnificative (în special în perioada de pre-aderare la UE), precum și la câștigarea unei anumite staturi internaționale, aceștia reprezentând cureaua de transmisie între situația locală și instituțiile internaționale. Deopotrivă interni și externi procesului de transformare, nici nu au putut fi trași la răspundere pentru eșecul social al tranziției, dar nici nu au putut să își asume –decât frizând megalomania– realizările acesteia. După 25 de ani, această generație de ONG-iști –la nivel individual foarte realizată – pare că i s-a epuizat rolul istoric pe care îl avea de jucat. Mai mult, însăși traiectoria membrilor săi pare a fi o tranzitie perpetuă între aspirație și realizare, între status academic și putere politică, între prestigiu și bani, între funcții politice relevante și slujbe de experți bine plătite. AMP este un personaj simptomatic în acest sens, poate cel mai vocal și mai reprezentativ.

O ultimă observație: în toată cartea AMP vorbește despre cât de prost se fac lucrurile în România și despre cum, spre deosebire de alte locuri, în România nu există specialiști și profesioniști. Modul în care este realizată cartea este un exemplu în acest sens: plină de greșeli de redactare, prost îngrijită, tipărită aiurea, fără nicio lectură profesionistă înainte de a fi trimisă la tipar – exact caracteristicile lucrului românesc prost făcut. AMP nu prea pare deranjată de acest fapt, de moment ce nici aceasta nu pare să mai fi trecut odată prin propriul text pentru a îndrepta greșeli de redactare evidente. De unde se vede că disprețul față de situația locală nu poate funcționa decât printr-un dublu standard.

Lazăr Vlăsceanu, Marian-Gabriel Hâncean. Modernitatea românească. Paralela 45, 2014.

Volumul încearcă să răspundă la o întrebare deja clasică: de ce există decalaje (și acumulare a acestora) între România și (în principal) vestul Europei? Prima parte a volumului documentează aceste decalaje de la începutul modernității și până astăzi, pe câteva paliere: politic (stat de drept, indicatori democratici, etc.), economic (PIB, productivitatea agricolă și industrială), și sociali. Din toate datele (unele foarte utile) reiese în mod clar înapoierea României față de restul Europei, ce se acumulează istoric.

A doua parte încearcă să ofere o explicație a acestei înapoieri, a cauzelor sale. Autorii trec în revistă explicațiile date până acum, grupându-le în trei mari categorii: explicații istorice, geografice și culturale. Această parte, deși acoperă o arie intelectuală vastă, are substanța unor note de curs (în cel mai bun caz). Explicațiile anterioare care s-au dat problemei subdezvoltării și dependenței României în contextul modernității sunt amestecate, trunchiate sau superficial prezentate. Eterogenitatea surselor este de asemenea amețitoare: BP Hasdeu, Cioran și Daniel Chirot sunt toți mobilizați cu aceași seriozitate. Alte abordări, în speciale cele marxiste și cele din școala world-system theory, abia sunt menționate în trecere rapidă. Scopul autorilor nu este de a polemiza în mod direct cu aceste abordări, ci de a introduce propria teorie: o variantă mai istorică de neoinstituționalism. Neoinstituționalismul a fost oricum abordarea principală în științele politice privind tranziția estului post-comunism după 1989. Aici acest model este extins pentru a da seama de retardarea istorică a estului în modernitate. Această extinsie teoretică este valabilă – pentru cine acceptă premisele neoinstituționalismului desigur- numai că cine citește cartea nu poate scăpa de senzația că același argument ar fi putut fi făcut în 45 de pagini, nu în 450. Ultima parte a cărții reprezintă o aplicare a modelului teoretic la situația actuală din România. Acolo se află și câteva pagini foarte penetrante despre nivelul de inegalitate actual din România, cu date elocvente.

Există o întreagă literatură critică la adresa neoinstituționalismului, deci nu va fi locul pentru așa ceva aici. O singură observație merită totuși ridicată cu privire directă la acest volum. Una dintre premisele teoriei dezvoltate de autori este aceea că în modernitatea românească nu am avut o situație în care nu au fost adoptate instituții moderne, de tip vestic, ci, ceea ce a fost specific, a fost faptul că aceste instituții odată adoptate au fost distorsionate de elitele locale, care astfel le-au folosit în interes propriu, de grup, golind astfel instituțiile de sens și ducând astfel, pe termen lung, la subdezvoltare și înapoiere. Ordinea instituțională oficială a fost mereu înlocuită de una practică (informală), între cele două existând mereu o disjuncție. Pentru autori, România va recupera ecartul dezvoltării față de vest doar în momentul în care va fi eliminată această ordine informală – prilej pe care autorii îl identifică în mod optimist în integrarea României în UE după 2007.

O asemenea perspectivă transformă desigur elitele politice și economice locale în agenți ai istoriei, de parcă aceștia ar acționa autonom în interiorul granițelor naționale, singura determinare fiind doar voința acestora de a împlini binele general. Dar nici măcar acest aspect nu este principala problemă cu această formă de explicație istorică. Problema e că nu e o explicație, ci o proiecție abstractă. Atunci când se identifică un model ideal (abstract și anistoric) de ordine instituțională formală, care doar trebuie corect importat în diferite locuri pentru a reproduce modelul și succesul vestic este absolut sigur că importul va fi mereu inferior perfecțiunii originalului. Prin urmare, explicația eșecului instituțional va fi perpetuă, în condițiile în care insituțiile vor fi mereu perfectibile, iar voința elitelor locale mereu insuficientă și în orice caz îndoielnică. Astfel, Vlăsceanu și Hâncean mobilizează o serie de argumente academice și date sociologice pentru da glas unui sentiment care deja este foarte răspândit la nivel popular: dacă am avea un capitalism ca în vest (și nu varianta sa autohtonă, oligarhică, neocomunistă și coruptă), totul ar fi ca acolo. Construcția capitalismului de tip vestic –visul modernității Est Europe – continuă.

Peter Varady în dialog cu Imre Toth. În viață sunt lucruri care nu se fac. Și care totuși se fac…, Humanitas, 2014 (nominalizat la premiul CA)

Dialogul este mai degrabă o rememorare a lui Imre Toth despre perioada copilăriei și tinereții sale ca evreu, maghiar, comunist, la care se adaugă câteva vigniete din perioada postbelică, privind cu precădere soarta maghiarilor și a evreilor în cadrul PMR. Amintirile lui Toth sunt captivante nu doar datorită biografiei contorsionate a acestuia: este arestat în 1940 de către autoritățile române înainte de anexarea Transilvaniei de către Ungaria, evadează, lucrează într-o fabrică de baterii la Budapesta, este arestat din nou de autoritățile ungare și trimis într-un lagăr de muncă, evadează iar cu câteva zile înainte de sosirea trupelor sovietice în Satu Mare, perioadă în care mare parte a populației evreiești din zonă, inclusiv părinții săi, sfârșesc gazați în lagărele naziste. Punctele de interes al cărții sunt elementele istorice iluminate de rememorările lui Toth, mai ales viața cotidiană a maghiarilor, românilor și evreilor în Ardealul de Nord în perioada interbelică, dar și interacțiunea acestora după ce partidul comunist va prelua puterea atât în România cât și în Ungaria după 1945. În 1920, evreii reprezintă aproape 20% din populația orașului Satu Mare – a patra ca mărime din Ardeal după Oradea, Sighetu Marmației și Cluj. Mare parte a acestei populații a fost exterminată în lagăre și pogromuri oranizate nu doar de naziști, cît și de vecinii lor maghiari și români. Sunt impresionante descrierile lui Toth despre cum oamenii au intrat în casele evreilor (inclusv a familiei sale, pp 262) pentru a le prăda după deportarea acestora (pp 194, 209), mînați de credința fermă că evreii sigur posedă bani și averi ascunse (261-262). Ghetourile din Oradea și Satu Mare, organizate atât de români cât și de maghiari, de unde au fost apoi deportați spre moarte locuitorii acestora, denotă complicitatea cu care populația locală a participat la exterminare și crime, fie în mod direct, fie indirect prin indiferență. Toate acestea sunt azi uitate, șterse din memorie și din istorie. De aceea, rememorarea lui Toth este cu atât mai importantă.

Ceea ce reiese cu precădere din amintirile lui Toth este represiunea generalizată ce a caracterizat relațiile umane în acea perioadă. După încorporarea Transilvaniei, românii îi persecută pe evrei și pe maghiari prin combinația devenită clasică de antisemitism și naționalism, la care, precum în cazul lui Toth, se adaugă apoi acuzația de comunism. Maghiarii ne-evrei la rândul lor îi urăsc deopotrivă pe români și pe evrei. După reanexarea Ardealului de către Ungaria hortistă, maghiarii se remarcă printr-un zel al reprimării ieșit din comun, comițând o serie de abuzuri și violențe, inclusiv asupra populației maghiare locale, după cum remarcă Toth (pp 194). Ocuparea Ungariei de către trupele naziste aduce un nou val de violențe și pogromuri care sunt întrerupte doar de intrarea trupelor sovietice în Ardeal, fapt ce aduce, evident, noi valuri de violențe din partea acestora împotriva populației maghiare (violuri, bătăi, jafuri). Instalarea la putere a regimului comunist nu pune deloc capăt acestei istorii a reprimării, ci doar îi dă o nouă formă instituțională: maghiarii și evreii ocupă locuri importante în ierarhia partidului, dar în același timp reprezentați ai acestor categorii sunt eliminați din partid în baza unor evidente criterii etnice și a unor impulsuri naționaliste și xenofobe ale comuniștilor români. În 1956, pe fundalul revoluției maghiare, Toth însuși va fi exclus din partid. În cadrul acestei represiuni generalizate, cei cu un statut ambiguu, cu identități multiple, precum Toth (evreu, maghiar, comunist) sunt mereu victime permanente.

Un alt merit incontestabil al cărții este acela că prin traiectoria biografică a personajului suntem amplasați întrun spațiu politic-geografic ce astăzi nu mai există. Toth se mișcă între Satu Mare, Oradea, Cluj și Budapesta ca întrun spațiu ce apare destul de omogen, în ciuda diferențelor inerente subliniate de acesta (de exemplu, sesizarea diferențelor dintre intelectualitatea maghiară de la Cluj și Satu Mare și cea din Budapesta, prima fiind considerată mai cosmopolită și cultivată decât cea din urmă). Acest spațiu a dispărut complet. Oradea și Satu Mare sunt orașe românești de graniță, rupte atât de Budapesta cât și de Cluj, iar raportul dintre acestea din urmă este de asemenea complet inversat. Valurile de naționalism, atât românesc cât și maghiar promovate chiar de către regimurile comuniste, și cu atît mai mult amplificate în timpul tranziției au avut un efect hotărâtor în acest sens, fapt ce se prefigurează deja în amintirile lui Toth.

Din păcate volumului îi lipsește coerența, în principal datorită faptului că dialogul a fost realizat pe parcursul mai multor ani și diferitele fragmente au fost puse apoi la un loc pe câteva teme, dar și relativ cronologic. Repetițiile sunt inevitabile, la fel și pierderea firului narativ. Mai mult, multe din idei sunt reluate în postfața semnată de Varady. Insistența acestuia pe teme identitare legate de evreitate contrastează pe alocuri cu caracterul universal pe care vrea să-l imprime Toth experiențelor sale. La fel, anti-comunismul său nu se potrivește nuanțelor lui Toth. Pe de altă parte însă, Toth însuși cade de multe ori pradă esențialismelor identitare, exagerînd cu remarcarea trăsăturilor maghiarilor, evreilor și românilor (maghiarii sunt violenți și buni administratori, românii nu cred în nimic, evreii sunt mîndrii –pentru a da doar câteva exemple). Introducerea scrisă de Gabriel Liiceanu poate fi sărită: în primul rând că este preluată din altă carte de a sa, în al doilea rând nu spune nimic despre subiectul cărții de față. În ciuda acestor aspecte, volumul este unul important, ce aduce în prim plan o istorie pe cât de remarcabilă, pe atât de puțin cunoscută.

 

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole