Despre modul în care jurnaliștii se transformă în trompetă media pentru servicii a scris un jurnalist german “pocăit”, Udo Ulfkotte de la Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), care arată în cartea sa (sugestiv intitulată a”Jurnaliști cumpărați”) că se pot publica articole compuse de CIA sub semnătura unor jurnaliști aparent independenți, autorul fiind de altfel recompensat la un moment dat cu o cetățenie de onoare în SUA. Legat de modul în care decurge efectiv o recrutare în România am găsit o singură relatare, cea a lui Daniel Befu, fost ziarist la Gândul și România Liberă. Elemente comune întâlnim și în povestea lui Cristian Sima, acționar Hotnews la un moment dat, o poveste de dinainte de 1989 cu ramificații și în prezent; astfel, pentru ca informatorul să nu refuze racolarea oferta trebuie să vină de la un amic (un prieten e mai greu de refuzat), față de care acesta să fie oarecum îndatorat. În sfârșit, mai avem și autodemascarea lui Robert Turcescu și recunoașterea publică a fostului șef al SRI, Maior, că serviciile folosesc jurnaliști, “ca și restul țărilor democratice din Europa”.
De ce sunt interesanți jurnaliștii pentru servicii? Prin definiție, jurnalistul este cel care își folosește simțul critic în folosul comunității, o portavoce deci. Jurnalistul devine conjunctural și depozitarul unor informații sensibile (o bancă temporară de date) oferite de diferite surse pentru a ajunge tot sub ochii publicului (de regulă pentru a se plăți niște polițe), mai devreme sau mai tarziu, iar acesta poate fi motivul secundar care îi aduce în atenția serviciilor. Pe scurt, jurnalistul este o miză importantă pentru servicii pentru instrumentele sale de modelare a opiniei publice în primul rând și pentru informațiile la care poate avea acces, în al doilea rând. Evident, sunt importanți în special jurnaliștii care dictează politica editorială sau care au o anumită independență în cadrul acesteia (redactori-șefi, editorialiști cunoscuți) sau care dispun și de o tele-extensie (moderatori de emisiuni cu audiență sau invitați permanenți). Lui Befu, o rotiță minoră în angrenajul Gândul, i se cerea în principal să relateze despre atmosfera din redacție, despre cenzurarea/promovarea unor anumite teme iar în plan secundar să plaseze anumite articole la comandă (“un dosar de corupție care întârzie prea mult la procuratură”). Ordinea este dată de importanța lui Befu în ierarhia redacției, temele sensibile fiind decise oricum de redactorul-șef iar articolele unui simplu redactor putând fi amânate sine-die dacă acesta decide așa. Dacă am fi vorbit de un redactor-șef sau de altă poziție plasată peste slujbașii de rând cu condeiul, prioritățile ar fi fost evident inversate. De altfel, picarea repetată a legilor securității cibernetice, atât de plăcute de SRI, a dat naștere unui pelerinaj impresionant prin presa de opinie, multă lume îngrijorată la comandă repezindu-se să ceară respectiva legislație (o mostră aici).
Obstinația cu care SRI a revenit cu alternative la legile inițiale ale securității cibernetice, picate una după alta, și acuzele serviciilor după fiecare nereușită la adresa Curții Constituționale, întărite servil de tot soiul de voci din media și din politică (cea mai sonoră fiind cea a lui Sebastian Ghiță), arată până la urmă cine este adevăratul angajator al jurnaliștilor români înrolați de SRI. Până acolo, să cugetăm puțin asupra motivației serviciilor în respectiva cauză. De ce să-și fi dorit SRI-ul mai multă putere? Are bugete generoase (1,4 miliarde lei doar pentru SRI in 2015, iar dacă adăugăm și restul serviciilor ajungem ușor la o sumă anuală apropiată de valoarea de piață a…Transelectrica!) majorate an de an cu larghețe de Parlament, are politicieni obedienți chiar în comisia de control parlamentar a SRI, este apreciată de Nato, etc. De ce-ar vrea mai mult? Singurul răspuns posibil este că nu SRI dorea neapărat asta ci că era de fapt un ordin trasat de sub umbrela Nato, având în vedere tensiunile din regiune și apropierea de Rusia (teama de infiltrări, de o mișcare care să nu mai demonizeze Rusia cum a apărut recent în Grecia, etc). Și iată cum am revenit la Udo Ulfkotte și la articolele la comandaă servite de CIA în presa germană. Având însă în vedere cine este adevăratul lor angajator, informatorii din presa autohtonă ar putea cere cel puțin mai mult, măcar raportat la nivelul salariului minim din UE (lui Daniel Befu i se oferea “doar” un salariu minim pe economie pentru informații, plus alte câteva “atenții” colaterale). Poate impulsionam și consumul în felul asta, inclusiv pe cel de…media.